Încă din vremuri străvechi, omul a visat să ajungă la stele și să întâlnească alte creaturi. Speculațiile privind întoarcerea din morți și miturile despre stafii sau strigoi, care-și bântuie foștii iubiți, sunt probabil la fel de vechi. Vampirii sunt o clasă aparte de strigoi, și dacă e să-i dăm crezare profesorului van Helsing, expertul în artele oculte din Dracula lui Bram Stoker, aceștia au terorizat lumea întreagă.
„Ascultă la mine, [vampirul] e cunoscut pretutindeni unde a pășit omul. În Grecia Antică, în Roma Antică, a înflorit pe tot cuprinsul Germaniei, Franței, în India, ba chiar și în Chersonese și în China, atât de departe de noi din toate punctele de vedere, acolo îl găsești, iar popoarele se tem de el, chiar și astăzi. A mers pe urmele neînfricaților luptători islandezi, a hunilor plăsmuiți de diavol, a slavilor, saxonilor și maghiarilor”.[1]
Oare când s-au intersectat aceste două ramuri ale fantasticului pentru prima oară, și în ce formă?
Povești despre călătoria în spațiu
Năzuința de a călători pe lună o întâlnim prima oară în Icaromenippus al lui Lucian din Samosata (cca. 125-180 e.n.). Menippus zboară în lună pe aripa unui vultur și se întâlnește cu Empedocle, în vreme ce Selena îi dă un mesaj pentru Zeus. Apoi zboară în Ceruri, unde sălășluiesc zeii. În Povestea adevărată a lui Lucian, o corabie este proiectată de-un vârtej uriaș dincolo de Coloanele lui Hercule. Echipajul asistă la un război între regii lunii și regii soarelui. La întoarcere sunt înghițiți de o balenă, dar izbutesc să scape în cele din urmă și sosesc pe insula binecuvântaților. Asemenea nenumăratelor povestiri de călătorie ce-au urmat, aceste povești sunt doar satire asupra vieții pământești, nicidecum lucrări de factură tehnologică sau astronomică.
Povestea tăietorului de bambus, un basm japonez din secolul al X-lea, vorbește despre o fetiță cât un degețel, pe nume Kaguya-hime, găsită într-o tulpină strălucitoare de bambus. E crescută de părinții ei vitregi și devine o fată frumoasă, curtată de cinci prinți și, în cele din urmă, de împărat. Cu toate acestea, Kaguya-hime refuză toate cererile în căsătorie, dezvăluind în finalul basmului că vine din lună și că e nevoită să se întoarcă la ai săi.
Epopeea persană Shãh-Nãma de Firdausi (1010) spune povestea unui rege care dorește să zboare în lună:
Regele era adâncit în gânduri, dorind să știe cum ar putea să ajungă în lună fără aripi.
Pe învățați i-a întrebat care este distanța de la Pământ la sfera Lunii (…)
Apoi a luat patru vulturi voinici și i-a legat cu strășnicie de tron.
Kai-Kã’us s-a așezat pe tron, cu un pocal de vin dinaintea lui.
Când pe vulturii cei iuți i-a cuprins foamea, s-au repezit de-îndată spre carne[2]
Au ridicat tronul de la pământ; l-au ridicat de jos și l-au purtat spre nori.[3]
În epopeea lui Ariosto, Orlando Furioso (1516-32), Orlando, paladinul lui Carol cel Mare, înnebunit de durere din pricina iubirii sale neîmpărtășite, face prăpăd în jurul său. Astopho se străduiește să găsească un leac pentru mânia lui Orlando și călătorește pe lună în carul profetului Ilie. Pe lună, Astolpho găsește într-o sticlă mințile rătăcite ale eroului și izbutește să le aducă înapoi. Orlando inspiră adânc conținutul sticlei și mințile-i vin la loc.
Johannes Kepler a scris Visul (Somnium) înainte de 1610, dar opera a fost publicată de-abia în 1634, după moartea savantului. E povestea unui băiat islandez pe nume Duracotus care se întâlnește cu astronomul danez Tycho Brahe. În Islanda, mama lui conjură un demon care le vorbește despre posibilitatea de a călători de la Pământ (Volva) la Lună, Levania, împărțită în două jumătăți denumite Privolva și Subvolva, în care locuiesc giganții.
În Omul din Lună: sau istorisirea unui voiaj către depărtări (1638) a lui Bishop Francis Godwin, Domingo Gonsales este abandonat pe insula Sfânta Elena alături de slujitorul său, Diego. În drum spre casă, cei doi zboară pe lună cu ajutorul gâștelor sălbatice („gansas”).
Alte exemple faimoase includ:
Descoperirea unei lumi în Lună, sau discurs ce dorește a dovedi probabilitatea existenței unei lumi locuibile pe acea planetă (1638), de John Wilkins, publicată cu cinci luni înainte de cartea lui Godwin.
Cealaltă lume: O istorie comică a țărilor și imperiilor lunare ((L’Autre monde ou les états et empires de la Lune) (1657) de Cyrano de Bergerac.
The Consolidator, sau amintiri privind diverse chestiuni din lumea Lunii (1705), de Daniel Defoe.
Voiaj spre Cacklogallinia, cu descrierea religiei, politicii și obiceiurilor din acea țară (1727) de căpitanul Samuel Brunt (probabil un pseudonim al lui Daniel Defoe sau Jonathan Swift).
În Marea farsă lunară, publicată în New York Sun la sfârșitul lui august 1835, jurnalistul Richard Adams Locke a inventat o serie de povești despre presupusa descoperire a vieții pe lună de către celebrul astronom sir John Herschel.
În De la Pământ la Lună (De la terre à la lune) a lui Jules Verne (1865), Clubul de Arme din Baltimore născocește un proiectil în formă de glonț și un tun cu care să-l trimită în lună. Nava de aluminiu e lansată din Tampa, Florida. La bordul ei se află Impey Barbicane, președintele clubului, rivalul său, căpitanul Nicholl din Philadelphia și francezul Michael Ardan.
De-a curmezișul zodiacului: Povestea unui naufragiu (1880) de Percy Greg descrie un zbor pe Marte.
În Un salt în spațiu al lui Robert Cromie (1890), o navă propulsată de motoare antigravitaționale călătorește tot pe Marte, unde echipajul descoperă o societate umană utopică. Unul dintre astronauți se îndrăgostește de o marțiană pe nume Mignonette, care se întoarce pe Pământ în chip clandestin.
Columb al spațiului de Garrett P. Serviss (1894) descrie o călătorie pe Venus, în care protagonistului, Edmund, îi cade cu tronc o creatură de sex feminin pe nume Ala. De asemenea, Venus e destinația lui John Munro, în a sa Călătorie pe Venus (1897, ce include „Zorii pe Lună”).
Războiul lumilor de H.G. Wells a fost publicată în serie în Pearson’s Magazine, Regatul Unit, din aprilie până în decembrie 1897. A apărut și în revista Cosmopolitan din Statele Unite. Anul următor, William Heineann a publicat o ediție cartonată. Aici, naratorul e martorul unei invazii teribile a Angliei de către marțieni, care zdrobesc armata umană cu mașinăriile lor cu trei picioare, dotate cu tunuri ce împroșcă raze arzătoare și fum negru, otrăvitor. În partea a doua a romanului, naratorul descoperă că marțienii se hrănesc cu sângele altor viețuitoare cu ajutorul transfuziilor. În economia romanului, e doar o formă mai eficientă de alimentație. Marțienii nu sunt ființe supranaturale, nu își mușcă victimele, iar termenul de „vampir” nu apare nicăieri. Marțienii pier la final, deoarece nu sunt imuni la microbii pământeni.
În 1901, H.G. Wells publică Primii oameni din Lună. Fizicianul Mr. Cavor îl convinge pe vecinul său, afaceristul londonez Mr. Bedford, să facă un voiaj spre lună într-o navă ce conține cavorit, un material ce contracarează gravitația – idee ce apăruse deja la Greg, Cromie și Serviss. Un an mai târziu apare primul film despre o călătorie în lună: Le voyage dans la lune, regizat de Georges Méliès, plecând de la romanele lui Jules Verne și ale lui H.G. Wells.
Primele cercetări asupra vampirilor est-europeni
Miturile despre vampiri au intrat pentru prima oară în atenția occidentalilor ca urmare a cercetărilor întreprinse în estul Europei. În Magia Posthuma (1704), Karl Ferdinand von Schertz amintește de o stafie ce bântuie prin Moravia. Două decenii mai târziu, administrația austriacă investighează un caz similar în nord-estul Serbiei, unde localnicii numeau aceste stafii „vampiri”, după cum reiese din scrierile pastorului luteran german Michael Ranft (1725). [4] El face o trimitere la un text mai vechi al lui Philip Rehrius (Rohr), cu același titlu (De Masticatione Mortuorum, 1679). [5] În 1732, medicul militar Johannes Fluckinger[6] publică alături de colegii săi Visum et Repetum. Über die so genannten Vampirs oder Blut-Aussaugern, so zu Medvegia in Servien, an der Türckischen Granitz, den 7. Januarii 1732 gesehen (1732), despre un presupus vampir sârb, Arnont Paole. Rapoarte similare apar în Polonia, de pildă „Der polnische Upier” de P. Gabriel Rzaczynski (1721) [7]. Visum et Repertum a stârnit nenumărate reacții: Kurtzes Bedencken von denen Acten-mäßigen Relationen wegen derer Vampiren, oder Menschen- und Vieh-Aussagern, de Gottlob Heinrich Vogt (1732); Besondere Nachricht von denen Vampyren oder so genannten Blut=Saugern, de Potoneus (1732);[8] Dissertatio de hominibus post mortem sanguisugis, vulgo sic dictis vampyren, de M. J. Christopherus Pohlius (1732); “Philosophischer versuch, ob nicht die merckwürdige Begebenheit derer Blutsauger in Niederungarn, anno 1732 geschehen, aus denen principiis naturae erleutert wurden” de Demelius (1732); etc [9]. În Dissertation sur les apparitions des esprits et sur les vampires (1746) a lui Dom August Calmet sunt citate însemnările lui Schertz, Ranft și ale altora.[10]A fost tradusă în engleză în 1850, sub titlul The Phantom World (Lumea stafiilor)[11]– însă, la acea dată, primele povestiri cu vampiri fuseseră deja publicate în Vest.
Vampirul în poezie și proză
Povești despre morți, care ies din morminte și îi vizitează pe cei dragi, există încă din Antichitate. „Mireasa lui Amphipolis”, din Cartea minunățiilor de Phlegon din Tralleis (c. 130 e.n.), Philinnion, frumoasa fiică a lui Demostratos, e măritată cu generalul Krateros, dar moare tânără. Mai târziu, Machates, un tânăr din Pella, înnoptează în casa lui Demostratos. Philinnion i se înfățișează și se îndrăgostește de el. În „Empusa” din Viața lui Apollonios din Tyana (Vita Apollonii) a lui Philostratos (sec. III e.n.), Appolonius demască o fată-strigoi care îl sedusese pe învățăcelul său, Menippos. Totuși, primul text literar bazat pe mitul est-european al vampirului malefic, ce suge sânge, e considerat a fi poemul „Der Vampir” al lui Heinrich August Ossenfelder (1784), publicat în revista de știință Der Naturforscher.
În „Leonore” a lui Gottfried August Bürger (1773), Moartea însăși vine să-și ia mireasa, însă mai târziu, vampirismul propriu-zis e înfățișat în Schach Lolo a lui Christoph Martin Wieland (1778) și în Klelia și Sinibald (1783) a lui Johann Wolfgang von Goethe (1797, inspirat din Mireasa lui Amphipolis), în Imnuri închinate nopții a lui Novalis (1800), în opera I vampiri de Silvestro di Palma (1800), în Thalaba nimicitorul de Robert Southey (1801) și în Manuscris găsit în Saragossa de contele Jan Potocki (1905-15). Unele surse atribuie în mod fals povestirea „Nu-i trezi pe morți!” lui Johann Ludwig Tieck, datând-o în 1800.[12] În realitate, ea aparține lui Ernst Benjamin Salomo Raupach, fiind publicată în 1823 ca poveste pentru copii. Mai târziu avea să scrie o piesă de teatru cu același titlu („Lasst die Toten ruhn”), a cărei premieră a avut loc în 10 mai 1824, publicată ulterior în culegerea Lasst die Toten ruhn, Kritik und Antikritik, Die Bekehrung (Hamburg: Hoffmann & Campe, 1829).[13]
Vampirul lui John Polidori, scrisă în 1816, a fost publicată de-abia la 1 aprilie 1819, în The New Monthly Magazine și a slujit ca sursă de inspirație pentru Le Vampire a lui Charles Nodier și The Bride of the Isles (1820) a lui James Robinson Planché (pe muzica lui Joseph Binnis Hart), interpretată la English Opera House, care a devenit ulterior Teatrul Lyceum, administrat de Bram Stoker. În această piesă, protagonistul, lordul Ruthven, e posedat de un spirit rău – Cromal Sângerosul.
În majoritatea povestirilor cu vampiri din vremea respectivă, vampirii sunt la origini oameni care au supraviețuit morții trupului sau care au fost treziți la viață de către alții. Cu toții trebuie să bea sânge de om pentru a se regenera. Ei sunt diferiți de fantome sau de spirite, care nu au corporalitate, și de alți strigoi, de pildă cei din folclorul nordic. [14]
Heinrich Ludwig Ritter a adaptat romanul lui Polidori pentru scena germană cu titlul Der Vampyr oder Die Todten-Braut (1822). În 1828, opera Der Vampyr compusă de Heinrich Marschner (1795-1861) a fost jucată la Teatrul de Stat din Leipzig. Libretul aparținând lui Wilhelm August Wohlbruck a avut ca sursă de inspirație piesa lui Ritter, care a stat și la baza piesei lui Raupach (1824).
În 1847 apare Varney vampirul; sau Festinul sângelui, atribuită lui James Malcom Rymer. Povestea a fost publicată într-o serie de broșuri de duzină, cunoscute sub denumirea de „penny dreadfuls”, și descrie aventurile lui sir Francis Varney, care bântuie familia Bannerworth. Într-una din multiplele sale „învieri”, Varney e adus la viață cu ajutorul unui electroșoc, întocmai ca în Frankenstein a lui Merry Shelly (1818), unde creatura e trezită la viață de electricitate. De asemenea, în povestirea scurtă a lui Edgar Allen Poe, „Câteva vorbe cu o mumie” (1850), o mumie egipteană e reanimată prin galvanizare.
Din Germania ne parvine romanul anonim Străinul misterios, în care un anume conte vampiric, Azzo von Klatka, atacă fiica unui nobil care străbate Carpații. Între Străinul… și Dracula a lui Bram Stoker există niște paralele clare la nivel narativ: povestea începe cu un tablou carpatin spectaculos, unde familia întâlnește un „străin” care potolește lupii amenințători. În castelul său, străinul consumă doar lichide și se înfățișează doar în timpul zilei. Mai târziu, îl vedem odihnindu-se într-un sicriu, în capela de sub castel. Povestea a fost tradusă în engleză și publicată în Chamber’s Repository între octombrie și decembrie 1853.
Dimpotrivă, acțiunea din Carmilla (1871-72, în serial în The Dark Blue) lui Joseph Sheridan Le Fanu, și el scriitor din Dublin, ca Bram Stoker, se petrece în Stiria. Tânăra Laura trăiește cu tatăl ei într-un castel, dar curând li se alătură Carmilla, lăsată acolo de mama ei după un accident de trăsură în pădure. Laura și Carmilla dezvoltă numaidecât o prietenie cu accente erotice, dar într-o seară, Laura e vizitată de o pisică mare și neagră care-i sare în pat și îi lasă o urmă de mușcătură pe piept. Se pare că Bertha, tânăra verișoară a prietenului tatălui, General von Spieldorf, a murit în urma unei experiențe similare. Baronul Vordenburg dezvăluie misterul Carmillei: e o apariție vampirică a frumoasei Mircalla, contesa de Karnstein.
Dracula și Mörkrets Makter
Astfel, Dracula lui Bram Stoker, publicat la 26 mai 1897 de Arch. Constable & Co, London-Westminster, nu a fost primul roman cu vampiri;[15]de-abia după adaptarea dramatică și cinematografică a lui Hamilton Dean și John Balderston, care a stat la baza filmului lui Todd Browning, Dracula, (1931, avându-l în rol principal pe Bela Lugosi), și după nenumărate alte apariții cinematografice a devenit contele Dracula cel mai renumit vampir din toate timpurile. În timpul negocierilor dintre văduva lui Bram, Florence, și Universal Pictures privind Fiica lui Dracula, o continuare la primul film, s-a descoperit că Stoker nu respectase întru totul legile de copyright din America. Drept urmare, cartea lui a intrat în domeniul public. [16]Deși urmașii lui Stoker au avut de suferit din această pricină, se prea poate ca asta să fi sporit popularitatea operei. Înainte însă ca romanul să fi fost dramatizat, respectiv ecranizat, a fost tradus în mai multe limbi. Într-una din aceste traduceri (sau mai degrabă adaptări) timpurii avem o primă îngemănare a creaturilor extraterestre cu vampirii.
La 10 iunie 1899 e publicat primul episod dintr-o adaptare suedeză în foileton a romanului Dracula, Mörkrets makter (Puterea întunericului), în ziarul Dagen. La 16 august 1899, aceeași poveste e publicată în Aftonbladets Halfvecko-upplaga, redactor-șef al ambelor publicații fiind Harald Sohlman (1858-1927). Dar, în vreme ce adaptarea din Dagen, pornind de la aventurile Minei Harker în Transilvania, a păstrat stilul jurnalistic din Dracula, varianta din Aftonbladets Halfvecko-upplaga1 a adoptat un stil narativ obișnuit, împărțit pe capitole. Până la mijlocul paginii 196, cele două texte sunt identice, și tocmai în această parte găsim prima trimitere la un vampir supranatural care pare să fi venit de pe altă planetă:
„Det är, som vore han ett väsen af en annan art eller rent af en annan planet.”[17]
„Se pare că era o creatură din altă specie, poate chiar de pe altă planetă.”
Deși ideea n-a fost exploatată în restul textului suedez, în care vampirul poartă numele de „Contele Draculitz”, acest pasaj reprezintă prima instanță în care vampirii „clasici”, proveniți din folclorul est-european, sunt încrucișați cu creaturi extraterestre în literatura horror.
Stoker inclusese deja în ediția britanică a romanului Dracula câteva invenții moderne:
Telegraful (Morse, 1837)
Fonograful (Edison, 1877)
Orient Express (Nagelmackers, 1883)
Mașina de scris portabilă (Blickensderfer Model 5, introdusă în 1893)
Fotografia (cutia Kodak, 1895)
În versiunea suedeză a romanului sunt adăugate alte câteva inovații tehnologice:
Telefonul (Bell, Boston 1876)
Iluminatul electric (Edison, 1880 și ulterior)
Cinematografia (prezentată la Berlin în noiembrie 1895)
Razele Röntgen (decembrie 1895/ianuarie 1896)
Putem specula că traducătorul/editorul versiunii suedeze, folosind pseudonimul „A-e”, dorea să aducă un plus la modernitatea povestirii incluzând, în treacăt, călătoria spațială și formele de viață extraterestre. Contele devine astfel în romanul suedez un personaj mai complex, fiind liderul unei conspirații politice chitite să răstoarne democrația, ca mare preot al unui cult secret angajat în sacrificiu ritualic într-un templu ascuns în străfundurile castelului, și, totodată, un om de știință preocupat de experimente oculte.
Cinematografia a fost una dintre inovațiile despre care s-a vorbit la al Patrulea Congres Inter-național al Presei desfășurat la Stockholm în 1897, găzduit de Publicistklubben, asociația jurnaliștilor și fotografilor profe-sioniști din Suedia. Bănuiesc că Andres Albert Andersson-Eden-berg (1834-1913), secretarul Publicistklubben și unul dintre fondatorii săi se ascunde în spatele pseudonimului „A-e”. Pe perioada activității la Publicistklubben, Andersson-Eddenberg a ținut legătura cu Sohlman, care a jucat un rol important în cadrul asociației. A tradus piesa Mellan drabbningarne de Bjørnstjerne Bjørnson (1832-1910), scriitorul norvegian care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1903, sub pseudonimul „A-E”. Și-a semnat adesea contribuțiile la revista lunară Svenska Familj-Journalen cu acronimul „A-E”. Pe deasupra, am descoperit mai multe paralele interesante între articolele pe care Andersson-Edenberg le-a scris sau redactat pentru Svenska Familj-Journalen și anumite episoade adăugate în Mörkrets makter.[18] Dacă bănuielile mele sunt întemeiate, Andersson-Edenberg nu e doar primul autor care a făcut o adaptare la Dracula, ci și primul care a comparat vampirul cu un extraterestru. Se prea poate ca asocierea să fi fost inspirată de Războiul lumilor, în care extratereștrii sunt ostili și nemiloși, și se hrănesc cu sânge de om, după cum a precizat mai sus.
Vampiri extratereștri în romanele și filmele SF
În romanul Vampirii spațiului de Sewell Peaslee Wright (1932) nu apar extratereștrii ce sug sângele. În schimb, comandantul navei Ertak Patrula Specială, John Hanson, se războiește cu creaturi de energie ce strălucesc în nuanțe roșiatice, în formă de semilună, care se hrănesc cu fuzelajul navei sale.
Combinația de extratereștri și vampiri începe să prindă cu adevărat la public în anii ’60 și ’70 ai secolului trecut. În Planeta vampirilor (Terrore nello spazio, 1965), regizat de Mario Bava, două nave interplanetare primesc un apel de ajutor de pe Aura, o planetă neexplorată. Navele asolizează pe suprafața planetei, dar membrii echipajului intră într-o transă hipnotic-ucigașă și se omoară între ei. Tot mai mulți membri ai echipajului pier, însă trupurile lor sunt folosite de aurani, care capturează una dintre nave pentru a scăpa de pe planeta lor muribundă și pornesc spre Pământ.
În filmul Queen of Blood (1966, regizat de Curtis Harrington), un mesaj din afara sistemului solar anunță sosirea unei nave spațiale. Extratereștrii se prăbușesc însă pe Marte. Astronauții Laura James, Andres Brockan și Paul Grant pornesc într-o misiune de salvare în nava Oceano. Pe Marte găsesc un astronaut mort. După o vreme, logodnicul Laurei, Allan, și colegul său, Tony, descoperă o supraviețuitoare pe Phobos, una dintre lunile lui Marte. O aduc pe Oceano, dar aceasta are puteri hipnotice și îi bea sângele lui Paul. Creatura îl ucide apoi pe Anders și reușește să bea din sângele lui Allan. În final, femeia extraterestră se luptă cu Laura și moare ea însăși după ce pierde prea mult sânge.
Din septembrie 1969 apare banda desenată Vampirella de pe planeta Drakulon, semnată de Forrest J. Ackerman și Trina Robbins. Vampirella e locuitoarea unei planete muribunde ce se învârte în jurul a doi sori, care seacă râurile de sânge și aridizează planeta. Însă o navă pământeană se prăbușește pe Drakulon, iar Vampirella, descoperind că oamenii sunt o sursă de sânge potabil, pune stăpânire pe ea și se îndreaptă spre Pământ.
The Rocky Horror Picture Show (1975, în regia lui Jim Sherman și Richard O’Brien) prezintă povestea unui cuplu de tineri, Janet și Brad, și a fostului lor tutore, dr. Everett Scott, care ajung din întâmplare în castelul lui Frank N. Furter. Spre finalul poveștii, majordomul Riff-Raff și menajera agenta anunță că vor teleporta castelul lui Frank N. Furter înapoi pe „Planeta Transsexual din Galaxia Transilvania”. Cu toate că Eddie, nepotul dr. Everett Scott, e gătit și servit pe platou, legătura cu vampirismul e totuși vagă.
Buck Rogers în secolul 25 a fost difuzat de NBC din 1979 până în 1981. În episodul 14 al primului sezon, Vampirul spațial, difuzat la 3 ianuarie 1980, Buck Rogers trebuie să-i țină piept lui Vorvon, un vampir din spațiu care poate să-și preschimbe victimele în zombie, secătuindu-i de energia vitală.
În 1976 e publicat romanul Vampirii spațiului al lui Colin Wilson, urmat de o adaptare cinematografică în 1985: Life Force, în regia lui Tobe Hooper. Nava spațială Hermes, aflată într-o misiune de explorare în centura de asteroizi, descoperă o navă uriașă extraterestră la bordul căreia găsesc patru ființe umanoide, două de sex bărbătesc, două de sex femeiesc, păstrate în cuve de sticlă. Căpitanul Olof Carlsen se hotărăște să le aducă pe Pământ. Un tânăr reporter căruia Carlsen îi permite (în chip clandestin) să vadă trupurile cade primul pradă extraterestrei: aceasta se trezește și, goală pușcă, suge toată energia vitală din reporter cu un sărut al morții de efect.
Vampirii spațiali al lui Edward Packard a fost publicat în iulie 1987, numărul 71 din seria „Alege-ți propria aventură” (USA, Bantam Books). Cititorul e pus în situația unui tânăr pilot-spațial în vreme ce Pământul e atacat de vampiri feroce din spațiu și trebuie să-și urmeze propriile alegeri în poveste. Vampirii spațiali a fost urmat de „Invazia vampirilor”, care-l poartă pe cititor pe planeta de baștină a vampirilor extratereștri.
În vreme ce vampirii exemplifică adesea conceptul de „alteritate”, extratereștrii sunt prin definiție diferiți de oameni. Astfel, combinația celor două forme de alteritate radicală pare să fie una nimerită. Însă de la Alien încoace (1979, în regia lui Ridley Scott) distincția dintre monștri extratereștri „obișnuiți” și vampiri e tot mai neclară, dat fiind că majoritatea paraziților spațiali își desfășoară activitatea în secret, au colți fioroși și se delectează în a-și secătui victimele umane de viață, într-un fel sau altul, ba chiar îi folosesc ca gazde pentru împerechere. Vampirii au pătruns atât de puternic în cultura pop modernă, încât întâlnim diferite trăsături ale comportamentului lor în mai toate creaturile de fantasy/groază, iar faptul că vampirul clasic nu mai figurează atât de des în science-fictionul modern se datorează artiștilor grafici, care au izbutit să născocească creaturi încă și mai grozave, care nu mai au aspect umanoid. Întâlnim totuși vampiri spațiali în romanul Amish Vampires in Space de Kerry Nietz (2013), în vreme ce ideea unor extratereștri care operează o rafinărie uriașă ce preschimbă trupul uman într-un „ser al tinereții” apare în Jupiter Ascending (2015, în regia fraților Wachowski). Nu știm dacă viitorul va rezerva un rol de durată vampirilor extratereștri în cărți și în filme.
Traducere din limba engleză de Alexandru Maniu
[1] Bram Stoker, Dracula (London: Arch. Constable & Co., 1897), Mina Harker’s Journal of 30 September.
[2] Picioare de miel agățate în lăncii prinse de lateralul tronului.
[3] Citat din Frederick I. Ordway III, “Dreams of Space Travel from Antiquity to Verne,” în Frederick I. Ordway III și Randy Liebermann (eds.) Blueprint for Space. Science Fiction to Science Fact. Prolog semnat de Michael Collins și epilog semnat de Arthur Clarke (Washington and London, Smithsonian Institution Press, 1992), 35-48.
[4] Michael Ranft, Dissertatio historico-critica de masticatione mortuorum in tumulis (Tratat despre mestecatul și plesnitul morților în morminte) (Leipzig: Breitkopf, 1725), extins ulterior în alte ediții (Leipzig: Martini, 1728, and Leipzig: Teubner, 1834).
[5] Aparent există un tratat și mai vechi pe același subiect: “Vom Schmätzen im Grabe,” de Martin Böhm, din lucrarea sa: Die drey grossen Landtplagen: 23 Predigten (Wittenberg: Selfisch, 1601). Exhumarea și decapitarea celor care muriseră în circumstanțe neobișnuite datează și mai demult. vezi Manfred Wilde, Die Zauberei- und Hexenprozess in Kursachsen (Köln: Bohlau Verlag, 2003),245ff; nu mai târziu de 1552, cu 150 de ani înainte de publicarea Magia Posthuma, orașul Oschatz angajează doi paznici care să verifice dacă morții îngropați nu se zbat în morminte
[6] Transcris uneori „Flückinger,” „Flüchinger” sau „Fluchinger.” În manuscris se vede clar un “k,” dar fără umlaut.
[7] Inclusă în Naturgeschichte des Königreichs Polen (Historia naturalis curiosa Regni Poloniae).
[8] Titlu complet: Besondere Nachricht von denen Vampyren oder so genannten Blut = Saugern, wobey zugleich die Frage, ob es möglich, dass verstorbene Menschen wiederkommen, denen Lebendigen durch Aussaugung des Bluts den Tod zuwege bringen und dadurch gantze Dörffer an Menschen und Vieh ruinieren können? Potoneus = Johann Christoph Meinig.
[9] Pentru o privire de ansamblu, vezi Dieter Sturm and Klaus Völker (eds.), Von Denen Vampiren Oder Menschensaugern – Dichtungen und Dokumente (München: Hanser, 1968), cu câteva ediții ulterioare.
[10] Dom Augustin Calmet, Dissertation sur les apparitions des esprits et sur les vampires de Hongrie, de Bohême, de Moravie et de Silésie (Paris, de Bure l’aîné, 1746).
[11] Dom Augustine Calmet, The Phantom World: Or, The Philosophy of Spirits, Apparitions, etc., editată, cu introducere și note de Rev. Henry Christmas, M.A. F.R.S. F.S.A. (London: Rickard Bentley, 1850), în 2 volume. În vol. 2, Cap. 13, 52, sunt menționate însemnări din Mercure Galent ce antedatează Magia Posthuma: “În dările de seamă ale publicului în anii 1693 și 1694 se vorbește despre oupires, vampiri sau stafii, văzuți în Polonia și cu precădere în Rusia. Își fac apariția de la amiază la miez de noapte, vin și sug sângele oamenilor și al animalelor cu atâta voracitate că uneori li se scurge pe nas și mai ales pe urechi, iar uneori cadavrul plutește în propriul sânge scurs în sicriu.”
[12] ex. David J. Skal, Something in the Blood (New York: Norton, 2016), 483, trimitere la „Johann Ludwig Teick.”
[13] „Lasst die Toten Ruhen – Ein Mährchen von D[oktor] Ernst Raupach,“ Minerva, Taschenbuch für das Jahr 1823, Vol. 16 (Leipzig: Gerhard Fleischer), III, 35-88. Pentru confuzia cu Tieck și dedesubturile acestei istorii, vezi Ricardo Ibarlucía’s “Presentacion” to Dejad a la Muertos en Paz (nedatată, nelocalizată).
[14] În saga islandeză, de pildă, „draugr-ul” are în bună măsură un trup umflat, negru-albăstrui, și poate să-și scoată dușmanii din minți, să-i omoare în bătaie sau să-i îngroape sub propria greutate. Vezi Ármann Jakobsson, “Vampires and Watchmen: Categorizing the Mediaeval Icelandic Undead,” JEGP, Journal of English and Germanic Philology 110, Nr. 3: 281-300.
[15] De dragul conciziei, nu am menționat zeci de alte titluri, mai ales în Franța, unde au apărut multe romane cu vampiri.
[16] Pentru o privire de ansamblu asupra nenumăratelor transformări ale lui Dracula și asupra problemelor legate de drepturile de autor, vezi David J. Skal, Hollywood Gothic: The Tangled Web of Dracula from Novel to Stage to Screen, ediție revizuită (New York: Faber and Faber, 2004).
[17] “Bram Stoker,” Mörkrets makter, Harker’s Journal of 7 May, morning, 23 în foileton Dagen și Aftonbladets Halfvecko-upplaga. În republicarea Tip-Top, Nr. 42 of 1916: 14, prima coloană. Numele lui Stoker e între ghilimele deoarece e greu de crezut că el ar fi scris textul variantei în suedeză. Vezi articolul meu. „Was the Preface to Mörkrets makter Written by a Priest? Bernhard Wadström and the ‘White Lady’,” Vamped.org of 26 mai 2018.
[18] Pentru o privire de ansamblu asupra similitudinilor și pentru mai multe informații despre Andersson-Edenberg, vezi articolul meu „Was Anders Albert Andersson-Edenberg the First Author to Modify Dracula?,” Vamped.org of 27 martite 2018.
Hans Corneel de Roos
Credit art: daisanvisart
