A încetat din viață criticul literar Nicolae Manolescu, cu câteva zile-n urmă. Este sfârșitul unei etape importante în istoria literaturii, un critic de anvergura lui G. Călinescu, Titu Maiorescu etc.  E un moment de cotitură, important și pentru lumea science-fiction și fantasy, pentru că fără literatură nu pot respira corect povestirile de anticipație de orice fel.

Fără doar și poate, nu există o riglă specializată pentru a măsura greșelile unui om. Frapant este că după moartea sa, mulți au aruncat și mai abitir, sau pentru prima oară (culmea!) cu noroi pe catafalcul unuia dintre cei mai importanți critici. Nu există la noi o conștientizare a valorii, a separării acțiunilor unui om al literelor, acțiuni care intră în alt portofoliu, și pot avea consecințe neplăcute. Nu poți fi la fel de bun, uneori, cu toată lumea, soarele nu ajunge în mod egal la fiecare, mai ales la cei care trăiesc în peșteri. Este atât de dificil să strunești orgoliul unui om educat, la noi, pentru că europenii din est, în special balcanicii, sunt iuți, se aprind ușor. Nu există o detașare, nu poți să te contrazici cu cineva într-un mod onest, fără a depăși granițele, a te rezuma doar la o discuție temperată, mai ales de către cei din clasa elitistă, care ar trebui să fie buni negociatori.

Fără negociere, literatura are multe de pierdut. Am văzut declarațiile unor oameni care au fost în conflict direct mulți ani, potrivite, revenind la vechile relații, de apreciat, dar mă gândeam dacă vreunul dintre ei ar fi spus lucrurile astea înainte de a muri Nicolae Manolescu, cât de bine ar fi fost.

M-am bucurat că printre critici de prim plan (Cosmin Ciotloș, Costi Rogozanu) a existat o solidaritate în apărarea defunctului, onestă și bine punctată, ancorată în momentele simple ale vieții, pentru că, până la urmă, acolo rămâne singura noastră constantă. Răutatea gratuită, atât de pregnantă în păturilor societale periferice, o vedem și-n clasele elitiste, infuzate cu ipocriți și închipuiți demagogi, nu există pădure fără uscături, dar noi suntem datori să fim mai buni decât ceilalți, mai tolerabili, mai înțelegători. Nu sunt membru al Uniunii, nu l-am cunoscut niciodată, este doar punctul meu de vedere personal; Nicolae Manolescu a scris până în ultima clipă editoriale bine plasate în contextul actual, lucide, cu puncte forte, nu toate (de acord), dar e de apreciat concentrarea unui critic până-n ultimul ceas, la o asemenea vârstă, nu știu câți dintre cronicarii de azi vor păstra asemenea luciditate longevivă și putere de-a duce stindardul criticii pe cele mai înalte metereze.

 

Dintotdeauna, estetica, poetica și, în general, teoria literaturii s-au lovit de dificultatea de a defini și, ca urmare, de a identifica în operele de artă, literare sau muzicale, valoarea estetică sau artistică. De cele mai multe ori s-a încercat măsurarea ei. Ceea ce s-a dovedit cu neputință. Până și cei care și-au dat seama de imposibilitatea de a o cuantifica au continuat să spere. Structuralismul și semiotica, bunăoară, și-au făcut un scop din asta. Așa că au dus mai departe căutarea, pe o cale mult mai sofisticată, dar care s-a dovedit, ca și precedentele, o fundătură. Au recurs la lingvistică, fiind vorba de literatură, decupând textul în componente din ce în ce mai mici, cărora le-au dat și nume. Rezultatul a fost că au pierdut pe drum nu numai contactul cu valoarea estetică, dar chiar și cu esența literară a operei, cu chimia ei secretă. Un caz de școală este micul studiu intitulat T/Z, consacrat de un teoretician de talia lui Roland Barthes nuvelei Sarrazine a lui Balzac. Un eșec în toată regula. Structuralismul a modificat înțelegerea limbii, dar nu și pe a literaturii. Vladimir Streinu îi prevenise. În studiul despre Arghezi, din 1938, el scria (reformulez): acum când toate piesele poeziei se află în fața mea și când am descoperit rostul fiecăreia, până la ultima, rămâne un duh care mă umilește.

Motivul eșecului unor astfel de încercări este unul foarte simplu și constă într-o confuzie de planuri: valoarea estetică nu se află pe același plan cu celelalte însușiri, particularități, calități ale operei, binecunoscute încă din Antichitate, când Aristotel le-a identificat și le-a clasificat prima dată. Valoarea estetică ea nu este o componentă printre altele, măsurabilă, a operei, nu are așa zicând o greutate specifică de care să dea socoteală cântarul criticii. Toate elementele fizice ale operei cunosc unități proprii de măsură. Nu și valoarea estetică: ea transcende fizicul și-i pune în dificultate pe teoreticieni tocmai pentru că se situează într-un alt plan decât acela material al operei. Valoarea este spiritul imaterial al operei de artă. Acela de care vorbea Streinu. Nu-l putem, nu cântări, dar nici măcar atinge pe calea celor cinci simțuri cu care ne-a dăruit natura. Avem absolută trebuință de un al șaselea, simțul critic, mult mai rar și mai prețios, un simț pe sfert natural și pe trei sferturi cultural, înnăscut, ca și celelalte, dar și făcut, cum se spune, printr-o experiență dobândită prin lectură. Și asta, doar că intuim valoarea, nicidecum ca s-o măsurăm cu exactitate.– fragment din ultimul editorial, Transcendența valorii, al lui Nicolae Manolescu (RL).

 

Dumnezeu să-l odihnească în liniște!