„Suntem asemenea unor pitici așezați pe umerii unor giganți, încât putem vedea mai multe lucruri decât ei și mai îndepărtate, nu atât datorită agerimii vederii noastre sau înălțimii proprii, cât pentru faptul că suntem ridicați și purtați în sus de statura lor uriașă”, spunea Bernard de Chartres cândva, prin secolul XII. Ceva mai târziu, în 1675, Newton a preluat ideea sub forma „Dacă am văzut mai departe, am făcut-o stând pe umerii Giganților”. Cei doi făceau o trimitere transparentă la splendoarea și măreția antichității, la lucruri pe care azi le-am pierdut poate pentru totdeauna.

Exista, și poate chiar și azi mai există, părerea că, în demult pierduta și uitata Antichitate, se pot ascunde taine sau minuni care să ne zguduie din temelii viața de zi cu zi. Alchimia, spre exemplu, cu țelul ei spectaculos de a transmuta ființa umană în ceva aproape divin, ar putea fi reziduul unei științe străvechi, astăzi pierdută, dar care atunci era capabilă de lucruri la care azi nici n-am îndrăzni să visăm. De ce s-a pierdut acea știință și ne-am afundat în beznă după prăbușirea antichității, cel puțin în Europa? Jacques Bergier încearcă o explicație în Cărțile blestemate și în Dimineața magicienilor. În aceste două volume dezvoltă ideea existenței unei comunități secrete care, în decursul timpului, s-a străduit, și după cum se vede a și reușit, să ascundă acea Știință de demult care, prin puterea ei, ar fi fost capabilă nu doar să ofere minunate daruri oamenilor, dar și să distrugă pe deplin întreaga lume dacă ar fi încăput pe mâinile cui nu trebuie.

Manuscrisul Voynich sau Codexul Voynich pare a fi una din cărțile care au scăpat distrugerii tocmai datorită faptului că a rămas nedescifrat până în ziua de azi. Înainte de a vorbi despre ce ar putea conține manuscrisul, am să încerc să-l așez pe o scară a timpului astfel încât să avem o imagine cât mai clară despre acesta.

Manuscrisul apare prima oară menționat la curtea împăratului Rudolf al II-lea, în anul 1586. Se pare că fusese oferit împăratului de către John Dee și era însoțit de o scrisoare care afirma că autorul codexului ar fi fost Roger Bacon. Probabil că ați auzit despre aceste personaje. Rudolf al II-lea (1552 – 1612) a fost împăratul Sfântului Imperiu Roman de națiune germană, rege al Ungariei și Croației, rege al Boemiei și arhiduce al Austriei. Un habsburg adevărat, am zice. A fost un guvernant slab, iar deciziile sale politice s-au concretizat în Războiul de 30 de ani, război care a marcat profund Europa occidentală. În același timp a fost și un devotat patron al artelor și al științelor, cu precădere al științelor oculte. De altfel, una din îndeletnicirile sale favorite a fost alchimia, împăratul trăgând nădejdea că, dacă va reuși transmutarea metalelor ordinare în aur, ar fi putut să-și finanțeze mai ușor războaiele care i-au însoțit domnia. În acest sens a adus la curtea sa o serie de alchimiști, cum ar fi John Dee, pe care l-am menționat deja, sau Edward Kelly, un ucenic al lui John Dee și care s-a dovedit mai apoi a fi doar un abil șarlatan.

Roger Bacon (c 1219/20 – c 1292), supranumit și Doctor mirabilis, a fost unul din marii filosofi ai Evului Mediu. Alchimist, în vremea când chimia nu se separase de aceasta, fizician și matematician, astrolog și astronom, Roger Bacon a fost unul dintre primii savanți care au propus introducerea metodei experimentale în știință, chiar dacă, așa cum susținea, experimentul trebuie să vină în urma unei revelații divine sau, cel puțin, interioare. Nu în ultimul rând, Roger Bacon a fost și un lingvist care a căutat să înțeleagă mecanismele subtile ale gramaticii, ba chiar a afirmat existența unei gramatici universale, ale cărei elemente pot fi aplicate tuturor graiurilor omenești. Prin urmare, ipoteza că elaborarea manuscrisului îi aparținea, nu părea lipsită de temei.

John Dee (1527 – 1608 sau 1609) a fost la rândul său un savant important al epocii sale: matematician, alchimist, astrolog și filosof. A fost și un anticar pasionat, biblioteca sa conținând o serie de volume rare și valoroase. După ce regina Elisabeta I-a a ajuns pe tronul Angliei, John Dee a fost angajat la curte ca astrolog și consilier științific. A publicat, printre altele, un volum intitulat Sfaturi generale și rare cu privire la Arta Perfectă a Navigației, un fel de memorator sau compendiu adresat navigatorilor, iar în 1564 a publicat la Anvers și în limba latină Monada Hieroglifică, un volum care s-a dorit a fi o sinteză a alchimiei, astrologiei, metafizicii și misticismului și care oferea o interpretarea cabalistică a unui simbol sau a unei glife, cum preferați, pe care el însuși o crease și care era menită să exprime unitatea mistică a întregii Creații. La un moment dat, John Dee a intrat în posesia unei oglinzi misterioase, care îi fusese lăsată, după cum a afirmat, de un înger. Această oglindă neagră există, se găsește la British Museum și este o bucată de antracit foarte bine șlefuită. Ce a văzut John Dee în oglinda neagră? Se pare că prin intermediul ei a intrat în contact cu o serie de entități non-umane, probabil din alte lumi. Conversațiile cu acele entități au fost consemnate în niște jurnale și o mică parte din ele au fost publicate în 1659, mult după moartea lui John Dee, de către Meric Casaubon, alt personaj interesant. Dar să revenim la Dee. Pentru a înlesni comunicarea cu cei din alte lumi, acesta a angajat mai mulți asistenți sau ucenici care să discute cu cei pe care îi vedeau prin oglindă în vreme ce el însuși ar fi luat notițe. Unul dintre aceștia a fost Eward Kelly (ulterior Talbot) și care, așa cum spuneam, s-a dovedit a fi un șarlatan notoriu, care l-a manipulat și dus la ruină pe alchimist, ba chiar i-a sedus și soția. Mai trebuie spus că lui John Dee îi datorăm prima limbă sintetică sau artificială și anume enochiana, pentru că ființele din oglindă comunicau doar în această limbă. Sigur, toate aceste detalii pot fi puse pe seama lui Kelly care a profitat la greu de naivitatea lui John Dee. Ca fapt divers, John Dee se pare că s-a ocupat și cu spionajul industrial în favoarea reginei Elisabeta, iar scrisorile către aceasta le semna, cum credeți… „007”.

Am prezentat pe larg primele personaje de care se leagă MV pentru că, în opinia mea, acestea pot ajuta oarecum, nu la descifrarea manuscrisului ci la înțelegerea epocii din care vine acesta.

Al doilea proprietar al codexului a fost, din 1608, un anume Jakub Hořčický, născut în Moravia și care a ajuns farmacist și medicul personal al împăratului Rudolf.

După moartea spițerului, în 1622, manuscrisul a trecut în posesia unei persoane necunoscute de la care a ajuns apoi, în 1630 la Jiří Bareš, un alchimist din Boemia. Și acesta s-a străduit să descifreze conținutul manuscrisului până la sfârșitul vieții, dar fără niciun rezultat.

După moartea lui Jiří Bareš, manuscrisul a fost preluat, probabil în 1655, de un alt medic, Jan Marek Marci care l-a pasat mai apoi, prin 1665, lui Athanasius Kircher, un savant german care ținea de ordinul iezuiților și care avusese oarece contribuții la descifrarea hieroglifelor egiptene, ba chiar propusese crearea unei limbi artificiale universale. Dar nici acesta nu a reușit să scoată la lumină ceea ce conținea codexul.

După Athanasius Kircher, manuscrisul cam dispare din istorie, uitat undeva, într-o bibliotecă a iezuiților. Ce știm este că, la un moment dat, codexul a ajuns la Villa Mondragone din Frascati, cam la 20 de kilometri de Roma, unde se relocase Collegium Romanum, un centru universitar iezuit și, se pare, de aici a fost achiziționat de Wilfrid Voynich prin 1912. Anterior, înainte de 1873 Manuscrisul Voynich intrase în „colecția personală” a Superiorului-General al Societății lui Isus, Petrus Beckx. Iezuiții au reușit să salveze parte din cărți în timpul confiscării bibliotecilor iezuite de către guvernul italian în 1873.

Înainte de a merge mai departe e necesar să spun câteva cuvinte despre cel care a dat numele misteriosului manuscris.

Wilfrid Voynich, pe numele său real Michał Habdank-Wojnicz, s-a născut în 1865 la Telšiai, astăzi o localitate din Lituania, într-o familie nobiliară polono-lituaniană. A fost un revoluționar care a luptat pentru independența Poloniei, pricină din care a și fost exilat undeva prin Siberia. Dar cum regimul de detenție țarist era ceva mai degrabă formal, Voynich a reușit în 1890 să evadeze și să se refugieze la Londra. Cum activitatea revoluționară din exil nu prea aducea parale, Voynich a devenit în 1897 anticar. Astfel, în 1912, după cum am mai spus, a intrat în posesia manuscrisului care, de atunci, îi poartă numele.

Voynich a prezentat codexul pentru prima oară în public abia în 1915, mai precis pe 8 decembrie, la Albright Art Gallery din Buffalo, New York, în cadrul unei expoziții personale de cărți rare, incunabule și manuscrise. Întreaga colecție expusă ar fi valorat, după spusele proprietarului, un milion de dolari. Din presa vremii nu reiese limpede dacă manuscrisul despre care vorbim era destinat vânzării sau nu. Voynich a încercat anterior prezentării menționate să descifreze conținutul, dar, la fel ca antecesorii săi, nu a reușit. Eforturile de descifrare au continuat până prin anul 1920 și, la fel, au fost sortite eșecului. Nu am găsit referințe legate de tentative de valorificare a manuscrisului, dar nici nu exclud așa ceva. La urma urmei, Voynich era o persoană care trăia din comerțul cu cărți rare, așadar n-ar fi fost de mirare ca, din vreme în vreme, să fi încercat să-l vândă. În orice caz, el însuși evalua manuscrisul la 160.000 de dolari, ceea ce sugera că nu prea avea chef să se despartă de această piesă. Cert este că, în cele din urmă, manuscrisul a rămas în posesia sa până la sfârșitul vieții, în 1930, după care a fost moștenit de Ethel Lilian Boole Voynich, cea care i-a fost soție. În treacăt fie spus, Ethel Boole a fost fiica matematicianului George Boole de care sunt sigur că ați auzit: este inventatorul algebrei boolene. Apoi, în 1960, după ce și Ethel a murit, codexul a trecut în proprietatea Annei Nill, fosta secretară a lui Voynich și bună prietenă a văduvei. În 1961, Anna Nill a vândut manuscrisul, pentru suma de 24.500 de dolari, lui Hans Peter Kraus, un anticar renumit de origine austriacă, născut în 1907 la Viena și stabilit la New York. Acesta din urmă nu și-a bătut nicio clipă capul să descifreze conținutul ci a căutat vreme de șapte ani să vândă cartea pentru suma de 160.000 de dolari. Cum nu a reușit așa ceva, în final, în 1968, Hans Kraus a donat manuscrisul Universității Yale unde a rămas până în ziua de azi. Cine are chef și bani, presupun că ar putea să-l cumpere de acolo, dar cred că ar fi vorba de o sumă exorbitantă pusă în joc astfel încât să convingă Universitatea Yale să-l înstrăineze.

E momentul să încercăm să explorăm puțin enigmaticul conținut al codexului.

Mai întâi, puțină statistică. Sunt 240 de pagini de format 23,5 pe 16,2 centimetri. Grosimea totală a codicelui este de 5 centimetri. Textele au în total peste 170.000 de semne fără spații. Acestea sunt aranjate în 35.000 de cuvinte care au între două și zece semne. Cuvintele sau blocurile de caractere care par a alcătui cuvinte, par a respecta anumite reguli gramaticale, prin urmare nu sunt semne aruncate la întâmplare. Nu există punctuație. Se știe aproape cu certitudine că din manuscrisul original lipsesc cel puțin 32 de pagini. Acestea au dispărut înainte ca Voynich să intre în posesia acestuia.

Suportul este din pergament obținut din piele de vițel și pe care nu s-a mai scris nimic înainte, așadar nu avem de a face cu un palimpsest. Datarea prin radiocarbon realizată de Universitatea Arizona în 2009 arată că suportul a fost manufacturat undeva între 1404 și 1438, prin urmare nu prea avea cum să fie scris de Roger Bacon. Copertele inițiale au fost cel mai probabil din lemn, dar la o dată necunoscută au fost înlocuite de coperte realizate din piele de capră.

Analiza cu mijloace moderne a cernelii arată că vechimea acesteia este în concordanță cu vechimea suportului. Pe alocuri s-au putut pune în evidență câteva retușări ale semnelor grafice, probabil în locurile în care cerneala începuse să se șteargă.

Alfabetul este necunoscut, dar unele simboluri par a fi preluate din alfabetul latin. De asemenea, apar și câteva cifre arabe la începutul sau la sfârșitul unor cuvinte. Numărul elementelor folosite, adică alfabetarul, este de 20-25 de simboluri. Această ambiguitate apare datorită faptului că anumite caractere apar doar o singură dată sau de două ori în întreg textul.

Scrierea este cursivă și de la stânga la dreapta. S-a demonstrat că au fost cel puțin două persoane diferite care au scris textul, afară de ilustratori, iar aceste persoane stăpâneau alfabetul folosit și limba în care s-a scris, adică înțelegeau textul și, în general, înțelegeau ce fac, deci nu erau simpli copiști ignoranți în privința conținutului.

Există și câteva înscrisuri în latină, mai ales în secțiunea dedicată astronomiei sau astrologiei și dacă tot am adus vorba, trebuie menționat că manuscrisul are șase secțiuni. Prima, și cea mai masivă, este dedicată botanicii. A doua este dedicată astronomiei. A treia tratează diferite procedee de tratamente balneare. A patra se referă la cosmologie. A cincea pare a fi un compendiu farmaceutic. În fine, ultima parte ar putea fi o colecție de note sau chiar continuarea celei de-a cincea părți printr-o înșiruire de rețete. Această împărțire este o convenție modernă și a fost făcută pe baza ilustrațiilor care însoțesc textul. Legat de ilustrațiile plantelor, care abundă în prima parte, ar fi de știut că sunt greu sau chiar imposibil de identificat printre speciile existente. Unii dintre cei care au studiat manuscrisul susțin că au reușit să identifice, totuși, anumite plante, după cum vom vedea.

Încercările de stabilire a autorului sau autorilor precum și a originii manuscrisului au fost numeroase, dar concluziile rezultate sunt contradictorii și se bat cap în cap.

Prima ipoteză am precizat-o la început: autorul a fost Roger Bacon. Dar cum suportul a fost fabricat la începutul secolului XV, această ipoteză nu se susține, prin urmare a fost abandonată.

S-a spus, la un moment dat, că întreg manuscrisul este un fals realizat chiar de Voynich. Este puțin probabil tocmai din pricina vechimii pergamentului. În plus, acesta nu mai fusese folosit vreodată. Ar fi însemnat ca Voynich să fi obținut un număr mare de pergamente virgine, iar asta pare extrem de puțin probabil.

Totuși, ipoteza unui fals n-a fost abandonată, doar a fost rafinată în sensul că falsul a fost atribuit lui John Dee sau altor autori din acea perioadă. Nu este imposibil numai că nici această ipoteză nu este considerată validă din cauza lipsei aparente de mobil precum și din pricina complexității unei fraude atât de complicate. O eventuală farsă medievală este astăzi puțin luată în seamă.

Paternitatea manuscrisului a mai fost atribuită fie lui Giovanni Fontana, cunoscut și sub numele Johannes de Fontana și care a fost un medic și un inginer italian din secolul XV, fie lui Antonio di Pietro Aver(u)lino, cunoscut și sub numele de Filarete și care a fost un arhitect italian care a trăit în prima jumătate a secolului XV.

Există o ipoteză care susține că manuscrisul a fost scris în Mexic la începutul secolului XV, iar argumentele care vin în sprijinul acestei ipoteze se bazează pe afirmațiile unor botaniști care spun că unele plante desenate în prima parte a codexului ar avea proveniență mesoamericană. E vorba de o schiță care pare să redea o floare a soarelui și o alta care pare a fi o specie de ardei gras. De asemenea, s-ar fi identificat și un mineral care se putea găsi atunci doar pe continentul american, și anume boleita. Cum a ajuns din Mexic la Rudolf al II-lea? Aici sunt 2 ipoteze, niciuna demonstrată, dar ambele pot fi plauzibile. Prima spune că manuscrisul a fost jefuit de corsarul Francis Drake și astfel a ajuns în posesia lui John Dee sau direct în mâinile lui Edward Kelly și apoi la Rudlof al II-lea.

Al doilea traseu ar fi putut arăta astfel: din Mexic în Spania, prin intermediul lui Francisco Hernandez de Toledo, medic și naturalist de la curtea regelui Filip al II-lea. Francisco Hernandez a fost vreme de șapte ani în Mexic, din 1570 până în 1577 pentru a studia plantele medicinale de acolo. Anterior plecării în America, Francisco Hernandez l-a cunoscut pe viitorul împărat Rudolf, care a stat la curtea regelui Filip de la vârsta de 11 ani, adică din 1564 până în 1572, așadar până la vârsta de 19 ani. Se afirmă că la întoarcerea din Mexic, Francisco Hernandez ar fi avut asupra sa codexul, care ar fi scris în limba nahuatl și care ar conține o serie de cunoștințe medicale indigene. De la Hernandez, manuscrisul ar fi ajuns prin testamentul medicului spaniol la regele Filip și de la acesta la Rudolf al II-lea. În mod inevitabil și lui Francisco Hernandez i-a fost atribuită paternitatea.

Ca o părere personală, chiar dacă ipoteza mesoamericană nu este cu desăvârșire imposibilă, o consider improbabilă.

Dintre cei care s-au ocupat serios de descifrarea manuscrisului am să-i enumăr doar pe cei mai cunoscuți și am să încep cu Alan Turing. Urmează apoi William Friedman, criptograful american care a spart codurile militare japoneze în al doilea război mondial, John Tiltman, criptograf militar britanic. Toți aceștia au eșuat în eforturile lor. Mai sunt și cei care au pretins că au reușit descifrarea, dar variantele oferite de aceștia s-au demonstrat că sunt inconsistente. Cel mai pitoresc ar fi Ahmed Ardiç, un inginer turc care, în 2018, a afirmat că manuscrisul a fost scris într-o limbă turcă veche și că redă o serie de poeme. Lipsesc cu desăvârșire protocroniștii români, ei fiind ocupați, probabil, cu tăblițele de la Tărtăria.

O interpretare inedită a manuscrisului este oferită de Audrius Plioplys (n. 1951). Acesta este un artist plastic și neurolog canadian cu origini lituaniene. Într-un interviu acordat websiteului Canvasrebel, acesta spunea, în septembrie 2023, următoarele: De peste 40 de ani sunt atât artist plastic profesionist, cât și neurolog. Am explorat artistic originile gândirii, ale gândurilor și ale conștiinței. De unde vine conștiența? Cum se face să fim conștienți de noi înșine și de cei de lângă noi? Ce ne face oameni?

Cum spuneam, Audrius Plioplys interpretează într-un mod surprinzător MV și o aduce în discuție pe Hildegard von Bingen. S-a născut în 1081 la Bremersheim într-o familie care ținea de mica nobilime de atunci. Copilăria i-a fost marcată de boli și suferințe. Încă din copilărie, cu mult înainte ca ea să-și asume misiunea publică și mai apoi jurămintele monahale, Hildegard a trăit o iluminare spirituală bazată pe ceea ce ea a numit umbra viventis lucis, adică prin reflectarea Luminii vii. „Așa cum soarele, luna și stelele se reflectă în apă, tot așa scrierile, predicile, virtuțile și anumite acțiuni umane iau formă pentru mine și strălucesc”, spunea ea spre sfârșitul vieții într-o scrisoare adresată secretarului său, Guibert de Gembloux.

Hildegard a ajuns stareța unei mănăstiri benedictine și, în ciuda pregătirii sale monahale și a viziunilor mistice care au însoțit-o toată viața, a fost ceea ce azi am considera o femeie savant, cu un orizont științific și artistic extraordinar la acea vreme. A scris lucrări medicale și a făcut studii botanice și farmacologice. În afară de asta, Hildegard a compus muzică pentru că, spunea ea, incantațiile făcute pe anumite linii melodice pot avea un sprijin important într-un tratament sau altul. Ce este remarcabil e faptul că Hildegard a inventat un alfabet denumit Litterae ignotae, adică alfabet alternativ. De asemenea, a creat și un vocabular din cuvinte inventate numit, firește, Lingua ignota, limba necunoscută. Toate acestea le-a făcut în efortul de a încifra anumite idei sau cunoștințe care ar fi putut părea periculoase pentru o minte obtuză. Aceste elemente, cunoștințele medicale, alfabetul și limba artificială ar putea să ofere o cheie de interpretare a codexului Voynich sau cel puțin așa susține Audrius Plioplys. Acesta spune că manuscrisul nu este altceva decât un manual de medicină feminină, un fel de carte a sănătății femeiești care cuprinde proceduri medicale, cum ar fi tratamente balneare, metode de prelucrare a plantelor medicinale și de întrebuințare a lor, dar și noțiuni de astrologie și astronomie care pot ajuta în schemele de tratament și, mai ales, în recoltarea plantelor și procesarea lor.

Mergând mai departe în interpretarea manuscrisului, atenție, nu în descifrarea lui, analizând structura cuvintelor și distribuția anumitor litere, Plioplys susține că limba folosită în text nu este una naturală. Repetiția excesivă a anumitor silabe în unele zone de text semnifică pentru acesta faptul că respectivele fragmente nu conțin o informație anume ci sunt menite doar pentru incantații. Silabe aparent fără noimă, dar cu un anume ritm și cu o anume muzicalitate, nu-s altceva decât metode de tratament prin sunete. Altfel spus, terapie prin muzică.

Interpretarea propusă de Plioplys este inspirată din studiul The Voynich Manuscript publicat de Gerry Kennedy și Rob Churchill în 2004. Aceștia susțineau că textele din codex sunt doar o glosolalie, dar fără să fie produsul unor minți bolnave ci, dimpotrivă, a unor oameni care știau foarte bine ce fac. De altfel, Kennedy și-a exprimată părerea că manuscrisul este, în final, o făcătură, o înșelăciune medievală în vreme ce Churchill consideră că manuscrisul ar putea fi totuși scris într-o veche limbă artificială, dar care s-a pierdut.

A fost Roger Bacon autorul Codexului Voynich sau este doar o făcătură abil meșteșugită de către John Dee în cârdășie cu Edward Kelly? Există vreo legătură între Hildegard von Bingen și acest Codex încă nedescifrat?

Este doar o glosolalie sau o limbă divină și revelată ori, poate, o limbă artificială menită să ascundă secrete periculoase? Nu știm și e posibil să nu știm vreodată, iar astfel conținutul manuscrisului să rămână pentru totdeauna ascuns.