– Și dacă tata nu se mai întoarce?

– Și dacă se întoarce?

Ne-am privit prelung, fiecare considerând răspunsul celuilalt. Dacă într-adevăr aceasta avea să ne fie soarta, și bărbatul meu, Nehon, să nu se mai întoarcă, iar regele nostru să piardă lupta și hoardele lui Mekard să invadeze ținutul, atunci singurul lucru care-mi rămânea de făcut era să-mi fac datoria până la capăt și să-mi salvez copiii. Pe toți trei. Mintea mă împungea să-mi imaginez cum ar fi fost să-i văd uciși sau transformați în sclavi, bătuți sau schingiuiți, ori să mă trezesc chiar eu încolțită de arătările pe care Stăpânul Umbrisarei, ținutul de dincolo de Negură, le folosea în chip de soldați.

Hyn încă își frământa pumnii în fața mea și mă privea încruntat, ascunzând sub sprâncenele groase aceeași căutătură aprigă pe care-o avea și taică-su. Nu-l învinuiam. Era încă tânăr. Avea destulă vreme să se coacă. O briză răcoroasă a pătruns prin geamul deschis, răsfirând perdelele, și mi-am strâns umerii. Aveam ochii împăienjeniți. De când începuse războiul, odihna devenise ceva străin pentru oamenii din Lăuta lui Atulion, ultimul ținut liber.

Fiul meu voia să plece la Coada Răsucită, dar nu l-am lăsat. Era nevoie de ajutorul lui în bătătură, așa că l-am trimis să spargă lemnele în curte, câtă vreme eu i-am pregătit pe cei mici de culcare. De data asta, am lăsat-o pe Flora să se pieptene singură și am îngânat împreună cu ea farmecele pe care mă așteptam să le stăpânească deja. Abia împlinise șapte ani și nu trăda nicio sclipire de putere, niciun avânt către tainele magiei, și nu-și învăța farmecele decât dacă o împingeam de la spate, iar Lion era încă mult prea mic, căci nu avea mai mult de trei ani, însă chiar și așa, cu greu se dezlipea de mine. Aveam noroc cu tușa Risa, sora vitregă a mamei mele demult trecute în neființă, care mai venea uneori să mă ajute cu ei, încât să-mi pot face treburile.

– Haideți, dați-i mamei un pupic, i-am rugat, iar Flora și Lion și-au țuguiat amândoi buzele și m-am aplecat ca să-mi lipesc obrajii de gurițele moi.

Am închis ușa și m-am oprit pe prispa casei. Zăpușeala de peste zi trecuse, aerul devenise mai înviorător. Cu mănunchiul de lavandă într-o mână și candela aprinsă în cealaltă, m-am îndreptat spre grădină, așa cum făceam în fiecare seară, de la o vreme încoace. Târziu mi-am dat seama că tremuram, că vârfurile spicelor violete se deșirau în aer, ca un vis întrerupt, că picătura de foc dinăuntrul candelei pâlpâia pradă unui zbucium nevăzut, atinsă de vântul care se strecura mișelește dinspre miazănopate, ca să tulbure somnul oamenilor de bună credință. Îmi simțeam trupul moale, acru, acid, greu, o moleșeală ciudată m-a izbit în frunte, iar durerea mi s-a răspândit înspre creștet, revărsându-se apoi de-a lungul spinării. Când am deschis ochii, eram în altă parte.

În fața mea, sute, poate chiar mii de trupuri, unele însuflețite, iar altele – numai niște carcase goale, împăiate de câlții întunericului, respirând venin și fiere, se încleștau într-o bătălie cum nu mi-a fost dat niciodată să văd. Oștenii regelui nostru le țineau piept cu greu. Spulberați de buzdugane, tăiați cu lamele subțiri, cu țestele zdrobite de ghioage cu țepi ascuțiți, oamenii și vrăjitorii cădeau ca secerați. Săgeți înflăcărate zburau pe deasupra capetelor, scântei de lumină colorate, învolburându-se în limoniu, sângeriu aprins și purpură, răsăreau parcă din pământ la ciocnirea vrăjilor și farmecelor aruncate, poticnirea tăișurilor producea un răget dureros, care zguduia pământul sub copitele cailor ce alergau speriați, iar cerul de deasupra lor se încrunta, stacojiu, parcă sugând tot sângele vărsat. În mulțimea de coifuri, armuri și pelerine, amestecate cu piei lăsate, zbârcite, cu solzi sticloși și peri încâlciți, și cu pieptarele din oțel și capele negre ale călăreților care purtau simbolul casei lui Mekard, n-am reușit să-l zăresc pe Nehon, însă am văzut clipa când sabia unuia dintre călăreți s-a împlântat adânc în spinarea regelui nostru, Vastrian, ițindu-și vârful prin pieptarul lui, iar șocul m-a scuturat atât de violent, încât m-am pomenit din nou pe iarba din grădină, tremurând din toate încheieturile, și-am căzut în genunchi, vomitând.

Probabil că Hyn m-a auzit dindărătul curții, căci a venit fuga la mine să mă ridice.

– Te obosești prea tare cu farmecele astea, mi-a zis el. Oricum, n-or să ne poată salva. Singura cale e să fugim.

Mi-am ridicat privirea spre el, căutându-i ochii, în timp ce-mi ștergeam bărbia cu mâneca lungă a cămășii din pânză subțire. Nicio frântură de speranță nu mai pâlpâia în ei, nicio sforțare de dragoste și loialitate pentru pământurile astea, unde familia noastră își avea obârșia de generații întregi. Și, în clipele acelea, am înțeles de ce. Pesemne că Hyn văzuse și el ceva, ori poate că doar se încredea orbește în ce spuneau alții.

Vestea despre străinul care poposise în satul nostru și care bântuia nopțile pe la Coada Retezată, aberând despre himere și paradisuri pierdute, ajunsese și la urechile mele. Hyn nu-mi spusese nimic, dar știam că el auzise încă dinaintea mea, fiindcă în ultima vreme, mai ales seara, după ce termina treburile și venea acasă, să se spele și să îmbuce ceva, ieșea în piață și zăbovea multă vreme în taverna lui Dringor, acolo unde, de altfel, se adunau toți cei rămași, bătrâni, schilozi, femei sau tineri vlăjgani care nu-și urmaseră tații la măcel. Eram convinsă că se vorbeau multe, așa că am hotărât să mă duc și eu, ca să-mi fac o idee despre miezul de adevăr care trebuia să se ascundă în poveștile acelea.

Într-o seară, i-am trimis vorbă tușii, care-a venit cât de repede au purtat-o picioarele vinete, groase ca niște buturugi. Mi-a cuprins mâinile în palmele ei calde și zbârcite și m-a privit cu ochii ei galbeni ca puroiul.

– Du-te, fata mea. Du-te și ia seama… Am eu grijă de ăștia mici.

I-am promis că n-o să zăbovesc prea mult, căci eram convinsă că, îndată ce Hyn avea să ajungă și el acasă, n-avea să dureze mult până să mă pomenesc cu el acolo, în crâșma lui Dringor. Am încălecat, așadar, cu chipul ascuns îndărătul unui văl înfășurat în așa fel încât să nu mi se vadă decât ochii, și-am dat pinteni calului. Satul nostru, care altădată arăta ca un boboc de floare în miezul verii, apărat fiind din toate părțile de garduri vii, înalte, tufe și rădăcini, încrengături de spini înfloritori, devenise mai fad, pierzându-și splendoarea. Casele moțăiau într-o liniște resemnată, curțile, cândva pline de copii, de animale, de râsete, erau acum goale. Șanțurile musteau încă de stufăriș de un verde rumen, flori cățărătoare acopereau gardurile, zidurile și turnurile de lemn, umbrele coroanelor începeau să înghită pământul, hrănindu-se din lumina bogată a soarelui, iar ciripitul păsărilor părea un cântec de leagăn. Un fior rece mi-a scuturat trupul când am închis ochii și-am revăzut frânturi din viziunea pe care numai zeii puteau ști de ce mi-o arătaseră. Nu puteam și nu voiam să-mi închipui cum ar fi arătat satul nostru, ori întreaga Vâlcea cu Fâneață, ori toată Lăuta lui Atulion dacă ar fi fost cotropite de soldații lui Mekard.

Ușa Cozii era întredeschisă, iar dinăuntru răzbăteau zumzet de glasuri și mirosuri îmbietoare de mâncare. Am intrat cu îndrăzneală și mi-am găsit locul pe o buturugă, aproape de căminul în care ardea focul, deasupra căruia se perpelea un ceaun bolborosind. Zeamă de rață, mi-am dat eu seama, și mi-a venit apă în gură. Dringor nu era prin preajmă. În schimb, fata lui, Gilda, servea mușterii cu bere și tocană. Nu erau mulți oameni adunați acolo – Jenek, chiorul, Mirad Trei-Picioare, care nu se despărțea nicicând de cârja lui de lemn, Musa și Bineta, două vecine bârfitoare, alți câțiva bătrâni, cei mai mulți dintre ei ținându-și nepoții în poală. Însă în mijlocul tuturor, sprijinit cu spatele de unul din stâlpii de susținere, trăgând prelung dintr-o pipă care împrăștia o aromă înțepătoare, era el – străinul.

I-am făcut semn Gildei, iar când am cerut să beau un ceai de mușețel, și-a dat seama după voce că eram eu.

— Mătușă Azera, dar ce faceți aici atât de târziu? Unde sunt copiii? și-a arătat ea îngrijorarea, și-am încercat să nu mă supăr, căci o știam fată bună la suflet.

— I-am lăsat cu tușa Risa, am răspuns în șoaptă, apoi mi-am ațintit ochii asupra străinului în timp ce-mi apăsam degetul arătător peste buze.

Gilda a înțeles, a dat din cap și nu mi-a mai pus alte întrebări. Mi-a adus ceaiul și a trecut mai departe, cu rochia ei înflorată, care mirosea ca furia râului din susul coastei, în care ne spălam cu toții hainele. Iureșul de voci se întețea, oamenii păreau a se ciondăni pentru ceva, iar dintre ei, un cap aproape chel de moșneag a răsărit ca o suliță.

— Tygon, mai spune-ne despre minunata Aeterya.

— Da, da, Tygon, spune-ne!

Tygon, așadar, care vine tocmai din Aeterya. Multe voci se agitară, cerându-i străinului să le umple urechile cu balivernele lui. Înainte să sorb din ceai, am făcut deasupra ceștii semnele bedanelor cu degetele, apoi am închis ochii și-am spus incantația în gând.

Străinul și-a dat pe spate capișonul larg care-i acoperea jumătate de față. Arăta ca un bărbat obișnuit, dar se vedea că nu era de prin părțile acestea. Privirea lui era blândă, senină, fruntea lui nu era brăzdată de șanțuri, ochii lui păreau odihniți, aproape ca și cum n-ar fi purtat nici cea mai mică grijă în viața lui. Ori poate că era un vrăjitor iscusit și știa să se ascundă. Oricum, aveam să aflu…

— Ce să vă mai spun, oameni buni? a întrebat el pe un ton blând. Aeterya e un ținut ca niciun altul, după cum v-am mai spus. Acolo nu există rău. Oamenii, vrăjitorii și creaturile trăiesc în deplină pace și armonie. Fiecare poartă cu el o lumină care-i răzbate prin piele și astfel, nu rămâne nicicând în întuneric. Fiecare gând care se desprinde de buze e cumpănit adânc înainte, iar fiecare clipire e o vrajă care aduce prospețime. Acolo nu există ură sau foamete sau frig. Oamenii calcă potecile purtând în spinare blănoși cu coame lungi, care-i învelesc și-i apără, femeile nu îndură chinuri și nu mor dând născare, căci plantele pentru licorile de amorțire și alinare se găsesc din belșug, copiii vin pe lume râzând și se bucură de laptele gras al mamelor și le și cresc dinții și părul îndată ce încep să sugă. Există școli și dascăli care-i pregătesc pe cei care au chemarea magiei, iar odată ce o stăpânesc, aceștia o folosesc întru a spori bunăstarea meleagurilor noastre de pe crestele suspendate.

Încă nu reușeam să intru în transă, așa că am îndrăznit să-mi ridic vocea.

— Aeterya pare o țară foarte bogată. De unde vă trageți bogățiile?

Străinul, Tygon, s-a răsucit spre mine, cu sprâncenele arcuite, și m-am scuturat, împunsă de privirea lui, de ceața albăstrie care îi învelea ochii. Vrăjitor…

— Din natură, a zis el, ridicând din umeri și făcând o grimasă, ca și cum mi-ar fi dat cel mai firesc răspuns.

Am pufnit și-am mai sorbit o gură de ceai. Firește că, din natură, nimeni nu poate scoate aur din mâinile goale. Dar cum?  Înainte să apuc să-mi rumeg gândurile, înverșunată împotriva a ceea ce consideram a fi niște minciuni sfruntate, vraja a început să-și facă efectul, gura mi s-a strepezit, iar pe fundalul vocii lui liniștitoare, care susura povești incredibile, cu emoția firească a celui care-și iubește patria și pământul, am lăsat repede capul în jos, ca să nu-mi vadă nimeni ochii plini de întuneric.

Se făcea că eram un vultur și priveam pământul de la înălțime, bucurându-mă de vântul care-mi susținea aripile. Departe, departe de tot, aproape de marginea continentului, în locuri unde niciunul dintre noi nu mai călcase vreodată, o perdea de nori s-a răsfirat în fața mea, dezvăluindu-mi o platformă imensă, cât puteam vedea cu ochii minții, ca o palmă brăzdată de venișoare. Ogoare largi, gemând aurii sub soarele arzător, încărcate de grâne, ape neobișnuite, care curgeau de sus în jos și de jos în sus, formând arcade susținute în aer de stihiile vălătucilor, învolburându-se ca limba unui șarpe și gonind prin coridoare de lut și de aer, spre a hrăni pământul și-a iriga parcelele de un verde roditor. Păduri cum n-am mai văzut niciodată, cu arbori plutitori, legați de pământ prin fire de lumină, cu pletele revărsate, ca podoabele sălciilor de apă dulce, încărcate cu fructe și flori, vâlcele pline cu ciuperci gigantice, mai mari de-un stat de om, în care-ai fi putut să-ți faci casă sau din care-ai fi putut să te hrănești o lună de zile, animale sălbatice cu câte două rânduri de ochi sau cu coarnele înfășurate ca niște coroane de spini pe creștetele lor senine, alergând pe câmpiile vălurite. Mai multe deschideri către o imensitate albastru-cernită, care trebuia să fie marea despre care știam numai din cărți, deasupra căreia pluteau insule de piatră înnădită cu liane groase, de un verde întunecat, ce susțineau frumoase chilii din lemn, pavilioane pline cu fluturi și flori, grădini sufocate de frunziș. În partea cealaltă, spre miazănoapte, se ridicau creste semețe, brăzdate de povârnișuri și sulițe de lumină albă, în care se găseau peșteri și drumuri pe care oamenii urcau și coborau de la ele, ducând și aducând căruțe pline cu aur și nestemate smulse din inima pământului. Un belșug fără seamăn, întins cam de două ori cât ținutul nostru, condus de mâna fermă a unei singure regine încătușate într-un trup de copil, cu părul verde, ca o perdea de mușchi, și ochii ca ai pisicilor, aurii și oblici, brăzdând depărtările și inimile oamenilor.

Când m-am smuls din reverie, Tygon încă mă privea, în timp ce gura nu-i mai contenea cu povestea despre Aeterya și toată lumea îl asculta și se minuna, dar eu nu mi-am mai putut stăpâni șovăiala și am dat fuga afară. Aerul rece al nopții îmi făcea bine. Îl trăgeam hămesită, gâfâind, ostoită de dulceața lui. Curând, m-au podidit lacrimile și le-am lăsat să curgă în voie pe când făceam drumul îndărăt spre casă, lăsând în urmă Coada Retezată, cufundată în triluri de lăută. Străinul începuse să cânte cântece de demult despre ținutul lui.

Când am intrat în casă, i-am găsit pe Hyn, Hayen și Flora dormind toți trei în patul meu, înghesuiți unii într-alții ca niște purceluși. M-am aplecat și-am mângâiat fruntea fiului cel mare, plină cu broboane de sudoare. Focul din cămin se stinsese, dar dogoarea făcea aerul din încăpere să fie greu de respirat. M-am dus în bucătărie și-am găsit strachinile din care mâncaseră și lingurile de lemn spălate și așezate într-o stivă. Tușa Risa adormise într-un jilț, lângă sobă. Încă eram neliniștită după reveria aceea. Scotocind prin cămară, am văzut că mai aveam numai jumătate de sac de făină, câteva borcane cu legume, iar pe fundul tuciului era sleită puțină grăsime în care înțepeniseră două bucăți de carne cât palma. În dulăpior mai erau câțiva morcovi zbârciți și cartofi încolțiți. Lacrimile mi-au țâșnit din ochi și mai abitir.

Lăuta lui Atulion fusese una dintre cele mai prospere și bogate regiuni ale ținutului, până să înceapă războiul care ne smulsese bărbații de lângă noi și ne lăsase copiii și bătrânii să ducă tot greul, lucrând în grânare, la moară, la brutărie și fierărie, rânind în grajdurile animalelor care deveneau tot mai puține, pregătind căruțele care plecau încărcate către frontul de la răsărit. Hrana, apa curată și banii fuseseră devorate de gura flămândă a războiului. Însă, prima dată, ne slăbise puterea. Cu bărbații plecați, nu mai rămăseseră în sat destule persoane care să cunoască tainele îmblânzirii materiei, care să aibă darul de a scoate apă din piatră seacă ori de a crește parcele întregi de grâne peste noapte ori de a înmulți animalele. Singurele farmece care se mai făceau erau cele de protecție, pentru ca adăposturile noastre să nu fie văzute din aer ori simțite de sub pământ. Mekard râvnise la prosperitatea noastră, iar lăcomia îi luase mințile. Războiul…

Războiul dura deja de doi ani de zile. Rămași fără Nehon, toată munca din bătătură rămăsese în spinarea mea, iar singurul care m-ar fi putut ajuta era Hyn. Numai că, de când venise acest străin, fiul meu cel mare parcă era posedat de un duh necurat. Îmi vorbea întruna despre cum ar trebui să ne adunăm cu toții, să ne strângem în boccele numai atât cât am putea căra și să luăm calea ținutului dinspre miazăzi, cel din care se trăgea Tygon și despre care vorbea cu atâta patimă.

Ultima dată când mi-a vorbit, a fost prima dată când m-am uitat cu adevărat la el. Hyn slăbise mult, fața-i era trasă, de parcă pielea voia să i se desprindă de pe oase, iar ochii lui erau umbriți, obosiți, poate că nu din cauza muncii, cât mai ales din cauză că speranța îi părăsise sufletul.

— Nu fi nebun, copilul meu, i-am spus eu atunci, pe cel mai grav ton cu putință. Chiar dacă oamenii de acolo ne-ar primi cu brațele deschise, așa cum promite străinul, călătoria ar fi primejdioasă și n-are cine să ne apere. Tot mai puțini vor să învețe vechile taine. Demult, pe vremea bunicului meu, puterile magice erau un lucru la fel de normal ca respiratul. Era o rușine să te naști fără puteri sau să nu ți le sporești antrenându-te sau studiind. Acum, însă, vremurile s-au schimbat, mai ales din cauza celor ca lordul Mekard, care n-au putut să-și astâmpere setea de putere. Cu cât ai mai mult, cu atât vrei mai mult.

— Dar, mamă, ce-o să se întâmple dacă vom fi atacați? Suntem atât de puțini și de slabi încât vor trece peste noi și ne vor strivi ca pe niște baligi! Asta vrei să se aleagă de noi? Ăsta e viitorul pe care ți-l dorești pentru copiii tăi?

— Nu încerca să mă îndupleci în felul ăsta! i-am retezat-o eu și mai tăios. Vă iubesc mai mult decât orice pe lumea asta și n-o să permit nimănui să vă facă vreun rău, dar nici n-o să-mi părăsesc casa și n-o să-mi las în urmă satul cu oameni pe care îi cunosc de o viață ca să plec în căutarea unei himere.

Timpul, însă, curgea în defavoarea noastră, și am înțeles lucrul acesta abia când am primit primele vești de pe front. Armata noastră fusese înfrântă în mai multe rânduri, și cu fiecare victorie a inamicului, hoardele avansau spre apus, ceea ce însemna că se apropiau din ce în ce mai mult de noi. Era doar o chestiune de timp până să ajungă în ținutul nostru și să facă prăpăd. Mesagerul care ne adusese veștile cumplite fusese un flăcău trimis călare de la curtea stăpânului Seyon, probabil de către unul dintre sfătuitorii lui. Nu zăbovise prea mult. Abia după plecarea lui, bătrânul Snik, căpetenia satului, a trimis vorbă și ne-am adunat cu toții în fața casei lui. O liniște de mormânt domnea între noi în timp ce-i ascultam cuvintele. Fiecare femeie, copil și bătrân rămas în sat refuza să creadă că rămăserăm fără bărbați, fără ajutor și fără vreo scăpare, vedeam asta în ochii lor uleioși și triști, luminați de pâlpâirile lămpilor agățate de streașina cerdacului.

— De unde știi sigur că au murit toți? a răbufnit în cele din urmă o femeie care, la fel ca și mine, venise cu doi copii mici agățați de fustă. Poate că unii au supraviețuit, poate că…

— Chiar de-ar fi așa, nu ne permitem să rămânem aici și să așteptăm măcelul! tună Snik, săgetând-o cu o privire mânioasă. N-avem decât să așteptăm ordinele stăpânului Seyon, cel care domnește peste Lăuta lui Atulion. Sunt sigur că ne va trimite vorbă mai devreme sau mai târziu.

— Asta dacă n-a murit și el deja! răsună un alt glas.

Mulțimea începu să bolborosească precum terciul într-un tuci așezat deasupra focului. Dintre toate capetele acelea agitate, a răsărit fruntea fiului meu cel mare. Hyn a sărit pe prispa casei în fața căreia ne aflam și a început să vorbească:

— Să nu fim naivi! N-avem nicio garanție că Seyon ne va salva. Trebuie să fugim cât mai repede!

— Nebunule! se agitară alte voci. Copilule! Nu știi ce vorbești!

— Ba știu! se încăpățână Hyn, înfierbântat, și continuă cu îndrăzneală. Tygon ne poate ajuta! Trebuie să-l urmăm pe el! Aeterya nu e chiar atât de departe, iar dacă trecem granița către podișul Mohor…

Zumzetele se aprinseră și mai mult. M-am repezit printre oameni, căutând să-l trag de acolo, să-l cert, să-i demonstrez că greșea, însă vocea bătrânului Snik m-a făcut să încremenesc.

— Copilul acesta are dreptate! Poate că Tygon e un dar trimis de zei să ne conducă spre salvare!

Nu mi-am putut reține râsul nervos. Îmi era clar că zeii ne abandonaseră de multă vreme. Pentru că nu mai puteam suporta forfota aceea, m-am strecurat înapoi pe uliță și m-am întors acasă. Mi-am spălat și hrănit ceilalți doi copii, am lăsat mâncare pe masă pentru Hyn, dacă avea să catadicsească să se întoarcă până la ziuă, și am ieșit în curte, ca să mă spăl în covata de lângă fântână. Însă îndată ce am atins apa, trupul mi-a împietrit, o nădușeală bruscă mi-a tăiat răsuflarea și am rămas în genunchi, cu capul dat pe spate și gura deschisă. Treceam în zbor pe deasupra munților, vedeam din depărtare pădurile fumegând, satele distruse, măcinate până la ultimul cocean, vedeam arătările flămânde care smulgeau brațele, picioarele și capetele copiilor, soldații regelui Vistrian și călăreții negri luptându-se cu săbiile, cu gurile și cu mințile, într-o încleștare care scuipa scântei, vedeam câmpurile spumegând, îmbibate în sânge negru, vedeam farmecele zburând pe deasupra armatelor ca niște fulgere colorate, izbindu-se de copaci și spulberându-le trunchiurile, lovindu-se de ziduri și găurindu-le, sfărâmând cărămizile și țestele cu coifuri metalice, auzeam mii de guri urlând cântecele disperării… iar ultimul lucru pe care l-am văzut înainte să-mi pierd cunoștința a fost chipul murdar și asudat al lui Nehon în timp ce ținea piept unui dușman.

Când m-am trezit, eram în pat, iar odaia mea era cufundată în ceață. Am simțit mâna rece ca gheața a lui Hyn strecurându-se într-a mea și-am tresărit, dar o durere violentă mi-a izbit tâmplele și am scăpat un geamăt înfundat.

— Mamă, nu te forța, te rog. Am eu grijă de tine. Probabil că ești epuizată…

— Tatăl tău trăiește, am șoptit eu, încercând să-mi potolesc freamătul corpului.

— Poftim?

— Nehon… Trăiește, e în viață! Se luptă pe frontul de la răsărit! Trăiește!

— Mamă, a început Hyn pe un ton blând și voit înțelegător, probabil că și ție îți vine la fel de greu să accepți, dar…

Fiindcă știam că n-aveam cum să-l înduplec, m-am smucit brusc și mi-am lipit palmele de fruntea lui. Hyn a înțepenit pe marginea patului și nu s-a clintit preț de câteva secunde, apoi, când a deschis ochii, a și izbucnit în lacrimi. Am încercat să-l mângâi și să-l consolez, să-i spun că speranța nu era pierdută, că aveam să ne revedem cu toții curând, însă Hyn parcă plângea din ce în ce mai tare.

— Nu înțelegi, mamă, mi-a zis el printre sughițuri. Nu înțelegi acum, dar în curând…

Abia de-mi mai puteam ține ochii deschiși, așa că n-am reușit să-i mai răspund și am căzut într-un somn adânc. M-am trezit până să crape zorii, având un simțământ straniu încolăcit peste inimă. Pământul tremura nefiresc. O vrajbă de glasuri plutea în răcoarea străvezie a dimineții. Flora și Lion încă dormeau, acoperiți până sub bărbie cu păturile mițoase, iar focul din camera lor se stinsese. În toată casa se simțea un iz necurat. Până mi-am venit eu în fire, am și auzit primele țipete. N-a trebuit decât să ies pe cerdac ca să văd focul care se întindea peste casele dinspre marginea satului. În clipa aceea mi s-a părut că inima mea atât de obosită, de încărcată, a crăpat cu un pocnet sonor. Două lacrimi mi s-au scurs pe obraji când am închis ochii. M-am repezit în camera lui Hyn, însă nu l-am găsit acolo. Așternuturile lui erau neatinse. Copilul meu! Puiul meu! Inima îmi bătea în gât, în acord cu ropotele copitelor care se auzeau dinspre capătul uliței. I-am trezit pe copii, Lion a început să plângă, așa că l-am săltat în brațe, am aruncat câteva lucruri într-un sac pe care l-am înnodat și mi l-am petrecut peste umăr și am ieșit în curte. Zbieretele se auzeau din ce în ce mai tare. Nu puteam să pornesc pe uliță, ne-ar fi văzut, așa că, amintindu-mi de învățăturile pe care mi le dăduse răposata mea mamă, mi-am azvârlit picioarele spre fântână. Piatra dinăuntru, acoperită de mușchi, păstra un miros de baltă, de noroi. Cu glasul zbătându-mi-se ca o găină cu capul retezat, am reușit în sfârșit să-mi domolesc frica, numai cât să spun cuvintele  pe care apa trebuia să le audă. Clocotul s-a pornit imediat și m-a forțat să pășesc înapoi. Copiii mă strigau, la câțiva pași în spatele meu, înspăimântați de urletele care-mi zdrobeau țeasta. Vuietul pământului s-a domolit preț de o clipă în care nu mi-am permis să zăbovesc.

Trăgându-i pe amândoi de mână, am fugit spre grădină. Gândul mă purta la fiul meu cel mare, pe care-l strigam cu toată ființa mea, înnebunită de spaima de a-l pierde. Am traversat grădina și-am ocolit ogorul din spatele casei, apucând pe altă cărare, adăpostită între tufișuri. Drumul ne-a purtat pașii prin livada care se întindea în spatele caselor unor vecini, apoi, trecând printr-o arcadă de tufe împletite, am ajuns în spatele pieței. Văzând călăreții în armuri negre care năvăleau pe ulițe, sfârtecând trupurile neputincioase ale femeilor care căutau să fugă, să-și salveze copiii, ale bătrânilor care nu mai apucau să se târască din calea copitelor, și focul turbat și flămând care asuprise casele dimprejur, trupul mi s-a chircit, mâinile mi-au zvâcnit, smucindu-i pe copii, trântindu-i în iarba înaltă. Lion a început să plângă, iar în disperarea momentului, i-am pus mâna la gură și l-am tras în brațele mele, în vreme ce Flora s-a ghemuit lângă mine, cu ochii măriți de spaimă, cu irișii albaștrii în care se reflectau vrejurile focului.

Când nu vedeam nicio speranță de a ieși de acolo, pietrele fântânii din mijlocul pieței au început să clănțănească, pământul să se cutremure, iar apa a țâșnit ca lava unui vulcan, răsfirându-se în aer ca ramurile unui copac, biciuind cu brațe unduitoare armata care ne invadase satul. Am chemat șoptit rădăcinile, cu degetele mâinii libere înfipte în iarbă, simțind atât de moale și de cald noroiul care mi se vâra sub unghii, iar tufele dimprejurul nostru au început să fornăie, să se legene, ajungând să se ridice din cuiburi cu tot cu rădăcini și să se miște, să ne însoțească, ascunzându-se privirii. Cea mai apropiată clădire era crâșma. Ușa Cozii era întredeschisă și-am crezut că aveam să găsesc odaia goală, însă înăuntru, la o masă, era așezat Hyn. Băiatul meu ședea liniștit și sorbea dintr-un potir. Furia care mi-a înfundat venele n-a putut fi stăpânită nici măcar de țipetele Florei și ale lui Lion, iar mâna mi-a vâjâit prin aer înainte să mă gândesc prea mult. Hyn mi-a prins brațul, fără să-și întoarcă privirea spre mine, și m-a strâns atât de tare încât oasele mi-au pârâit. Durerea aceea avea un gust amar. Focul care mi se cuibărise în capul pieptului amenința să dea pe dinafară, urcând în sus, pe gâtlej. Cu un scrâșnet de dinți, mi-am smucit mâna din strânsoare.

— Cum îndrăznești? l-am apostrofat, clipind des în așteptarea unei riposte.

Însă fiul meu s-a ridicat și s-a apropiat de mine, arătându-mi un zâmbet pe care nu-l cunoșteam, o grimasă care nu i se potrivea, o sclipire întunecată, sădită în privirea lui. Un scârțâit ușor mi-a atras atenția și-am privit spre dreapta, la ușa care se deschisese și în pragul căreia stătea acum Tygon. Ochii mi s-au plimbat de la el la Hyn și-am înțeles.

— Frățioare? a chițăit Flora, îndrăznind să-și privească fratele, însă am împins-o în spatele meu cu o mână, în vreme ce cu cealaltă îl țineam pe Lion, murdar, speriat, cu obrajii plini de dâre săpate în mizerie.

— Tu ai fost! am răbufnit eu către străinul care-i otrăvise mintea fiului meu.

Rânjetul lui s-a lățit, iar limba de șarpe i s-a strecurat afară, printre dinții ciobiți și pătați. Hărmălaia care răzbătea de afară, susurul apei care înainta, mânată de farmecele mele, mi-au înfundat, preț de o clipă, urechile. Copilul meu! Puiul meu! Plângeam cu toată ființa mea, fără să arăt măcar un strop de slăbiciune. Era prea târziu. Nenorocirea se petrecuse deja, căzuserăm în capcană ca niște muște în plasa unui păianjen. Mi-am înghițit cu greu nodul din gât, m-am luptat să stăpânesc fierberea ce-mi cotropise trupul. Geamurile bodegii se zgâlțâiau ca biciuite de furtună. Se apropiau. Apa nu-i mai putea reține. Veneau spre noi și aduceau moartea cu ei. Capul mi s-a dat singur pe spate, de parcă niște mâini nevăzute, blânde, ferme, îmi mângâiau părul, îmi apăsau creștetul, îmi răscoleau mintea și gândurile care deveniseră o mocirlă de spaimă și negare. Fiorul care se ridica din adâncurile trupului meu nu-mi era câtuși de puțin străin, îl mai trăisem la nașterea copiilor, însă mai cu seamă, la nașterea lui Hyn. Întâiul meu născut, cel care căzuse pradă unui salvator mincinos.

Șoaptele care mi-au năvălit dintre buze semănau cu un fum violaceu. Erau cuvintele pe care fusesem învățată să nu le rostesc niciodată, nici chiar cu prețul vieții mele. Dar n-aveam încotro: trebuia să-mi salvez ceilalți copii. Hyn a ridicat mâna să mă lovească, dar brațul i-a rămas încremenit în aer sub privirea mea arzătoare. Tygon, în schimb, sau oricare ar fi fost adevăratul său nume, a făcut un pas în spate. Voia să fugă. Am întins mâna înspre el și i-am urmărit ochii aprinși, bulbucați, l-am văzut cum își ducea mâinile la gât, cum se zbătea să tragă aer în piept. Lion gemea înfundat, îl auzeam ca prin vis. Pereții Cozii se zguduiau, pământul murmura împreună cu mine, Flora se agățase de fusta mea, îi simțeam mâinile mici trăgându-mă. Când trupul străinului s-a prăbușit, încremenirea lui Hyn a slăbit, iar pasul lui târșâit pe podea m-a făcut să mă dau înapoi și, cu o fluturare a încheieturii, l-am azvârlit prin aer, peste mese. Urechile mi se desfundaseră suficient cât să aud chițăiturile micuților pe care i-am luat de mâini și i-am tras după mine spre ușa ce ducea în curtea din spate a bodegii. Căruța cu coviltir a lui Dringor era tocmai în mijlocul curții, împrejmuită din două părți de cerdacul casei lui și, dintr-o parte, de poartă. I-am urcat întâi pe copii, am adus un cal din grajdurile la construirea cărora ajutase și bărbatul meu, Nehon, cu mulți ani în urmă, pe când îl aveam în pântece pe Hyn, întrebându-mă în tot acest timp de unde căpătasem atâta putere, când tot ce simțeam să fac era să mă trântesc în țărână și să urlu. Am prins chingile cu degetele tremurând și m-am repezit să deschid poarta. N-a durat mai mult de câteva clipe până să aud în urma noastră glasuri răstite, ropot de copite, șfichiuri de farmece mortale, care, dacă m-ar fi atins, mi-ar fi lăsat trupul secat de apă și de viață, ca o boabă de strugure uscată.

Abia când am ieșit din satul care fumega am putut să-mi las lacrimile să-mi curgă în voie.