Un sinersan znelt, desuet şi neverosimil – adică în traducere pentru pământeni, alien de pe Sinn, un individ slab, înalt, plin de bube supurânde cu un lichid sulfuros (cu miros tipic de ouă clocite) şi care vorbeşte cu o gură băloasă, fără a fi măcar înţeles – intră în agenţie, în dimineaţa în care sunt de serviciu (e miercuri, ziua mea cu ghinion). Îmi tastează (în lipsă de limbaj ca lumea articulat) pe ecranul virtual (a se înţelege interfaţă) un scurt mesaj:

„Zbor golaș de glumă galactică goală,

Noi facem nevoie numelui nostru nebun”.

Poezia naibii, nu înţeleg nimic! exclam în sinea mea. Ce caută ăsta aici? Însă vrând, nevrând trebuie să-mi fac treaba, asta e, aşa că îi arăt un şir de imagini cu hărţi şi destinaţii stelare de vacanţă. Le priveşte tâmp, salivând sulf. Plec şi îl las să le studieze, mă prefac ocupată în camera din spate, de fapt nu mai rezist de putoare! Parcă 100 de wc-uri publice infecte s-ar fi apucat deodată, să explodeze! Revin după ceva timp, n-am de ales. Împuțitul alesese, se pare, ceva. Arăta cu degetul slinos un punct roşu pe ecran. Era o stea – Theta Normandia X 20. Nu există călatorii într-acolo, există o singură planetă solidă în acel sistem solar, care e colonie minieră. Ce naiba caută ăsta acolo, noi suntem agenţie de vacanţe paradisiace?

Îl întreb cât pot de politicos în intergalactica primară:

– De ce doriţi să mergeti acolo, nu avem destinație turistică pe acea planetă?! Sinersanul rămâne ţeapăn. Se umflă (mi-e teamă că va exploda!) devine roşu, plăgile îi supurează tot mai tare şi urlă scurt, în intergalactica primara, stricată:

– Acolo mor!

Rămân crispată. Deci tipii ăştia se duc într-un pelerinaj, ca pieile roşii, când simt că li se apropie moartea? Trist. Î1 compătimesc scurt, apoi mă împute din nou şi de-abia aştept să dispară.

– Înregistrat! Zic.

Îl văd cum dă din cap afirmativ, e un semnal acceptat universal de-acum, şi se întoarce cu urdorile supurânde spre uşă.

„Theta,..acolo mor ăștia?”. Îmi trece prin minte. Apoi las gândul să plece şi mă întorc la ale mele.

Pornesc aerul condiţionat, ca să pot respira din nou normal. Mirosul se mai duce, însă ceva nu e în regulă. Simt treptat că îmi înţepenesc mâinile, apoi simt tot corpul cum mi se umflă şi totul se face alb, o lumină orbitoare.

Deschid ochii şi privesc în sus. Nici vorbă de tavanul agenţiei, pur şi simplu a dispărut luând cu el probabil şi pereţii. Un cer prea alb ca să îmi fie cunoscut, traversat de răzleţi nori multicolori, e tot ce am în faţa ochilor larg deschişi. Dau să mă ridic (ajunsesem cumva culcată pe spate, probabil am căzut), însă nu pot. Mă dor toate, iar pielea parcă-mi supurează?! Ce, un sinersan, nu înţeleg, un sinersan pe mine?

Îmi privesc uluită şi disperată mâinile şi picioarele devenite scârboase, îmi pipăi şi faţa îmbătrânită şi umedă. Încerc să articulez ceva, însă buzele prea grele şi băloase, se împotrivesc, iar limbile (îmi dau seama că sunt trei), mă încurcă.

Văd că se adună în jurul meu mulţi sinersani, tot mai multi, aţintindu-mă cu priviri oribile. Unii poartă un fel de jerbe, alţii nişte cuţite lungi şi transparente. Toţi se îndreptă spre mine. Unde naiba mă aflu? Ce caut aici? Și, mai ales, cum am ajuns să arăt în halul ăsta?

Unul dintre indivizi ridică cuţitul gata să lovească în pieptul meu, în fine al sinersanului care am devenit. În momentul ăla îmi devine clar ca lumina zilei: e un ritual, iar eu sunt sacrificul! Mincinosul naibii, sulfurosul de la agenţie nu era pe moarte (şi eu proasta 1-am şi compătimit), ci fugea de ea! Nemernicul mi-a furat corpul, mi 1-a schimbat cumva cu al lui, iar acum se ascunde, cu ajutorul meu, pe o colonie minieră unde nimeni nu-1 va mai găsi vreodată!