Sistemul nostru solar s-a născut în urmă cu 4 568 miliarde de ani în urma colapsului gravitațional al unei regiuni din cadrul unui vast nor molecular. Cu aproximație. Când e vorba de măsurători științifice totul e aproximativ și mereu vor fi efectuate ajustări de ultimă oră. Ultima, cea de anul trecut, a corectat vârsta sistemului nostru solar cu 1 milion și 100 de mii de ani.
După cronologia biblică, Pământul ar avea doar 6 000 și ceva de ani, iar după cea sumeriană undeva pe la 26 000 de ani. Naturaliștii de la mijlocul secolului al XVIII-lea, după mai multe ajustări, au ajuns la vârsta de 75 000 de ani prin Georges-Louis Leclerc (de Buffon), apoi la sute de mii de ani prin James Hutton, părintele geologiei moderne, ca în secolul al XIX-lea, vârsta planetei să crească exponențial la zeci, apoi sute de milioane de ani, îl amintesc aici pe fizicianul William Thomson, primul baron Kelvin și, în sfârșit, la miliarde de ani în secolul XX.
În ziua de azi, prin metode moderne de datare radiometrică (există peste 40 de astfel de tehnici) și studiu al unor meteoriți, aflăm că vârsta Pământului a ajuns la 4 543 miliarde ±50 milioane de ani ceea ce, în paranteză fie spus, ar putea fi o problemă, dacă am adăuga acel plus de 50 de milioane de ani Pământul ar putea deveni mai bătrân decât chiar sistemul solar. Închid paranteza.

Cu vârsta universului lucrurile se complică. Pentru că nu știm cum a apărut universul. Dacă a apărut și dacă, nu cumva, există dintotdeauna. Dacă e infinit sau nu, dacă e plat sau închis, sau deschis. Dacă e opera hazardului sau a naturii, sau a lui Dumnezeu. Dacă e staționar, se contractă sau se dilată. Dacă se dilată uniform sau accelerat…
Cea mai populară ipoteză a nașterii universului (și cea mai probabilă după unii) e teoria Big Bang, a cărui părinte e preotul catolic și fizicianul Georges Lemaître. Georges Lemaître a ajuns la concluzia că o singularitate cu energie de o densitate și temperatură infinită, a explodat și a format universul, plecând de la o premiză ce rezulta din teoria relativității generalizată, publicată de Albert Einstein în 1915, din care rezulta că universul fie se dilată sau se extinde, fie se contractă și, drept urmare, are un început, singularitățile fiind și ele o predicție solidă ale relativității generale. Nu e clară reacția lui Albert Einstein, despre lectura lui Geoges Lemaître, vis-à-vis de crearea universului. Se spune că marele fizician ar fi aplaudat și ar fi exclamat: „Aceasta este cea mai frumoasă și satisfăcătoare explicație a creației pe care am ascultat-o vreodată!” Deși nu sunt dovezi. O altă variantă ar fi că Einstein, referindu-se la Lemaître, ar fi spus „Nu toate calculele matematice duc la adevăr”. Dealtfel, Albert Einstein s-a opus ideii de expansiune a universului și a început să lucreze la elaborarea unei constante cosmologice (lamda) care să descrie un univers staționar pe care a și adăugat-o la ecuațiile de câmp din cadrul teoriei relativității generale. În 1931 Einstein a renunțat la conceptul de univers static făcându-și mea culpa deși, constanta lui cosmologică avea să fie reevaluată și reintrodu-să în calcule la sfârșitul deceniului nouă pentru a explica expansiunea accelerată a universului, atribuindu-se o valoare pozitivă (sau nenulă).
Vârsta universului a fost estimată cu ajutorul legii Hubble-Lemaître, greșit atribuită lui Huble, care spune că, cu cât un obiect e mai departe de Pământ, cu atât se îndepărteaza mai repede
(v = H d).
Gândită invers, această lege devine T = 1/H, T fiind vârsta universului, iar H constanta Hubble, de asemenea greșit atribuită lui Hubble, nu pentru că Hubble n-ar fi descoperit-o și el, ci pentru că Georges Lemaître a făcu-o cu doi ani înaintea lui. Astfel, vârsta universului, luând în considerare și alți parametri, ajunge între 7-20 miliarde de ani iar, ceva mai recent, în 2003, la 13.7 miliarde de ani, cu o incertitudine de doar 120 milioane de ani.
Teoria Big Bang nu răspunde la toate problemele ridicate de știință și pare să se complice tot mai mult. Asta pentru că fizica însăși a luat-o razna în ultimul timp și, se pare, că a ajuns într-o fundătură din care nu mai poate ieși decât dacă se reîntoarce la vremurile când fizica funcționa pe principii viguroase și însemna, în primul rând, măsurătoare și experiment și mai puțin modelare matematică sau simulare pe calculator. Ori luarea în serios a tot felul de scenarii și idei fanteziste ale unor fizicieni.
După descoperirea CMB (radiația cosmică de fond), în 1965, s-a hotărât că forma universului ar fi neapărat plată. Nici curbă, nici închisă, nici deschisă. Ceea ce, raportat la vârsta universului, nu se prea potrivea. 17-20 miliarde de ani nu era un timp suficient ca universul să ajungă atât de plat. S-a găsit, totuși, un fizician, Alan Guth, să rezolve situația cu o teorie cel puțin bizară. Teoria inflației sau a balonării universului (ca să păstrăm termenii științifici) și care spune cam așa: după Big Bang există o perioadă de timp de 10 la puterea minus 32 secunde în care universul se umflă, sau se balonează, cu o rată de 1 la 10 la puterea 78. Nu există nici un ceasornic sau alt dispozitiv tehnologic care să măsoare timpul la ordinul de mărime de 10 la minus 32 secunde, iar numere ca 10 la puterea 78 sunt de-a dreptul inimaginabile. Tot universul vizibil nu cântărește atâta, nici dacă i-am exprima masa în miligrame (10 la puterea 59). N-au existat niciodată în fizică extrapolări cu astfel de mărimi până la Alan Guth. Bun. Și ce ne pasă nouă ce spune acest Alan Guth? Ne pasă pentru că teoria lui a fost acceptată, cu toate că nu poate fi demonstrată (nici experimental, nici prin măsurători) și este modelul standard cosmologic predat azi în școli și universități de prestigiu.
Noroc că în știință nu e nimic definitiv. L-aș cita pe scriitorul american, Corey Feldman: „Știrile de azi, care oricum ar putea fi cele de ieri, vor fi eclipsate mâine”. Dar, pe moment, teoria inflației a dat bine, s-a „potrivit”, cel puțin în aparență, universul a devenit neapărat plat, iar vârsta lui a ajuns la 13.7 miliarde de ani. Și se părea că lucrurile sunt bătute în cuie.
Până de curând, sau până puțin după lansarea în spațiu a (JWST) James Webb Space Telescope pe 25 decembrie, 2021 (există un documentar pe Netflix despre acest telescop, îl recomand dacă nu l-ați văzut deja), când au fost observate galaxii mai vechi decât universul. Evident că oamenii de știință nu și-au recunoscut gafa și nici nu și-au smuls părul din cap, ci s-au repliat și au venit cu altă estimare, aproape dublând vârsta universului, la 26.7 miliarde de ani. De ce n-au triplat-o? Sau quatriplat-o? Că miliarde mai sunt…Astrofizicianul Neil Cornish era de părere că universul ar fi de 76 miliarde de ani, iar după alte cercetări, efectuate cu două decenii în urmă, ar putea trece bine de 180 de miliarde de ani.

Poate că universul nici nu are un început. Sunt destui savanți de această părere, îl amintesc doar pe Halton Christian Arp, un critic vehement și consecvent al teoriei Big Bang. Că teoria stringurilor a ajuns nicăieri știm, după ce a supt timp de 70 de ani resurse colosale de timp, bani și transpirație din partea fizicienilor și matematicienilor și n-a oferit nici măcar o predicție. Că energia întunecată și materia întunecată nu pot fi demonstrate, fiind doar modele matematice care cârpesc niște teorii fanteziste, iar știm. Că sutele de particule subatomice ne-au copleșit prin mulțime, vezi „grădina zoologică” de hadroni descoperiți în anii 50 și încă nu s-au terminat (a auzit cineva de particular omega minus?), iar modelul standard al particulelor fizice scârțâie pe la toate încheieturile, ei bine o știm și pe asta.
Ceea ce nu știm, sau ne prefacem că nu știm, e faptul că universul există și exista înainte să fie observat, conține informație, are conștiință, e viu și se manifestă. Cu alte cuvinte se auto-observă, e în perpetuă evoluție și transformare, infinit și etern. E creativ și divin. Viața biologică e una din multele posibilități ale universului de a se manifesta și, posibil, una din caracteristicile cele mai comune în toate galaxiile și sistemele solare. Faptul că noi ascultăm universul și nimeni nu ne bagă în seamă e o chestiune tragicomică. Ignorăm toate dovezile existenței altor ființe inteligente, altor civilizații extraterestre, aflate la tot pasul, atât în prezent cât și în trecutul imediat sau îndepărtat, dar ne lamentăm că nimeni nu răspunde la apelurile noastre disperate pe frecvențe de unde radio.

Îmi cer scuze pentru o introducere atât de lungă și revin cu picioarele pe Pământ. Pe care, cu aproximativ 4 miliarde de ani în urmă, dacă mi se permite și mie să operez cu aproximări, exista o activitate vulcanică intensă, oceanele apăruseră deja, iar atmosfera era compusă din oxigen și azot deja, cu urme de gaze rare, metan, amoniac, oxizi de sulf, azot și carbon. Deja.
Tot cu 4 miliarde, sau 4.1 miliarde de ani în urmă, pe Pământ are loc prima debarcare a unei forme de viață biologică. LUCA, The Last Universal Common Ancestor (ultimul strămoș comun universal), celula ancestrală, un organism celular cu un strat dublu lipidic folosind ADN, ARN și proteine și din care se presupune că provin cele trei domenii ale vieții, bacteriile, arhea și eukarya.
LUCA a ajuns pe Terra prin intermediul meteoriților și a prafului cosmic și constitue prima debarcare a vieții biologice pe planeta Pământ. Prima debarcare (The first landing) fiind chiar titlul piesei muzicale pe care o propun în acest număr.

*

Această piesă a fost prezentată în cadrul ROMCON 2024, ținut la Bușteni pe 19-21 aprilie, într-un context mult mai larg și mai „complex”. Titlul audiției a fost Landing on Earth (Debarcare pe planeta Pământ) și a ținut mai bine de o oră, chiar dacă am fost nevoit să exclud ultima piesă din partea a II-a și întreaga parte a III-a a proiectului pentru a mă încadra timpului (insuficient) alocat prezentării. Am primit feed back-uri și aprecieri de la cei prezenți în sală, mai multe decât m-am așteptat (de fapt, nici nu m-am așteptat), ținând cont de condițiile în care a avut loc audiția și complexitatea proiectului. Le mulțumesc celor care m-au contactat și felicitat în micropauzele ad-hoc sau în pauzele de masă, cam singurele „ocazii” de a schimba informații între participanți la lucrările ROMCON-ului din anul acesta a cărui program a fost unul extrem de dens.

*

The first landing on Earth happened 4.1 billion years ago by LUCA (The Last Universal Common Ancestor) brought by asteroids and stardust.

Phylogenetic tree linking all major groups of living organisms, namely the Bacteria, Archaea, and Eukarya, as proposed by Woese et al 1990, with the last universal common ancestor (LUCA) shown at the root

A direct way to infer LUCA’s genome would be to find genes common to all surviving descendants, but little can be learnt by this approach, as there are only about 30 such genes. They are mostly for ribosome proteins, proving that LUCA had the genetic code. Many other LUCA genes have been lost in later lineages over 4 billion years of evolution

Three ways to infer genes present in LUCA: universal presence, presence in both the Bacterial and Archaean domains, and presence in two phyla in both domains. The first yields as stated only about 30 genes; the second, some 11,000 with lateral gene transfer (LGT) very likely; the third, 355 genes probably in LUCA, since they were found in at least two phyla in both domains, making LGT an unlikely explanation