La sfârşitul lui august, întregul Adamville a pornit în căutarea Marelui Iniţiat, poate Ivan Vasarin, poate Pilotul, poate vraciul din tribul nopții, poate unul dintre oamenii-bufniță. Oamenii-bufniță? Cine vorbește despre ei, despre Ivan Vasarin, Diana Alzner vorbește în romanul ei teribil, Tunelul de la capătul lumii, publicat de editura Pavcon, un roman în care timpul se comprimă, se alungește, se vălurește în chip misterios odată cu personajele sale, tragice personaje. Timpul e personajul principal, el deslușește formele romanului, le dă viață, le cuprinde în secvențe dinamice, memorabile. Mama Zenobia a citit cartea și a început să amestece realitatea cu realitatea ficțională, romanesc, păstoasă, miraculoasă, gravă. Mama Zenobia mi-a dat telefon, îmi place cum scrie Diana Alzner, știe să construiască lumi ficționale cu pasiune, le dă un fior anume, totul se vălurește elastic, ductil, inteligibil, Diana Alzner construiește o estetică a timpului zvârcolitor.
Unii spuneau că nu e vorba de Ivan Vasarin ci că e vorba de Superiorul Necunoscut, alţii că cel care vrăjise întreaga suflare nici nu şi-ar fi avut sălaşul pe Pământ.
Madam Zenobia era cât pe-aci să mă dibuiască, dar i-am făcut două, trei pase magnetice şi şi-a mutat gândul de la mine. Klaps, antrenorul de fug-gi, m-a oprit într-o bună zi pe stradă şi mi-a spus că-mi face cinste cu o halbă, două. Mi s-a plâns în fel şi chip că Superiorul Necunoscut refuză să i se arate, deşi ţinuse dietă şi respectase codul Wudo cu cea mai mare sfinţenie.
Crezi că o să mi se arate? Zi, se va întâmpla această minune?!
I-am cântat în strună. De bună seamă că Superiorul Necunoscut, sub a cărui vrajă trăiau cu toţii, avea să-l aleagă. Şi de ce nu, la urma urmei?!
Crezi că o să am norocul ăsta? Să pun mâna pe Marele Premiu?!
Alergau cu toţii după milioanele puse la bătaie de nu ştiu cine, care pusese lumea pe jăratic, lăsând ca indiciu doar numărul unei căsuţe poştale.
Până şi domnişoara Elvira umbla după Superiorul Necunoscut, vrând să-i pună câteva întrebări despre structura intimă a Universului şi despre mersul ascuns al lumilor la sfârşit de mileniu, despre romanul scris cu atâta măiestrie de Diana Alzner. Elvira mi-a telefonat într-o seară cu gânduri neruşinate. Nu mai ţin minte ce scuză am invocat. Nu m-am întâlnit cu ea şi nici n-am căutat-o. Nu e oare dragostea una din căile sigure către Absolut?!
În sfârşit, până şi garda civilă a început să umble după Superiorul Necunoscut, vrând să-l someze în numele Republicii să dezvrăjească oraşul.
Uneori, seara îi aud pe gardieni tropăind pe trotuar, gata, gata să-l burduşească pe Superiorul Necunoscut în duba lor argintie. Am o oarecare simpatie pentru aceşti vajnici apărători ai ordinii publice. Deschid fereastra şi îi îmbărbătez. Ei mă salută cu mâna la chipiu, pocnind din călcâie. După ce se pierd prin aburul înserării, eu mă privesc îndelung în oglindă şi-i fac cu ochiul Superiorului Necunoscut.
Imagine grafică : Adrian Chifu
