Cu 2020 vom încheia deceniul 2011-2020. Ce a însemnat asta pentru noi? Pentru România, respectiv, pentru mișcarea culturală, SF sau neSF, românească?

Nu vom face un bilanț al producției, lăsăm autorii și editurile să își prezinte realizările și perspectivele. Ne vom concentra atenția asupra publicului. De ce românii nu mai citesc literatură, nici măcar la nivelul mediu european? Înainte de 1989 aveam una dintre cele mai de bune evaluări la nivelul de accesibilitate la carte, la număr de cărți citite pe cap de locuitor. Un român deține recordul european de cărți vândute, pentru un poet în viață. Este vorba de Adrian Păunescu, care a tipărit oficial peste 1.600.0000 cărți, deși multe altele au fost scoase în ediții pirat, de către edituri, întrucât cărțile sale se epuizau în 2-3 zile de la intrarea în librării, cu cozi de zeci de metri. Tot el deține recordul mondial de număr de versuri  scrise, peste 300.000, în cele peste 50 de volume create. Cum s-a reușit într-un  deceniu, două, să desființăm nu doar cozile la librării, ci chiar librăriile și editurile? Să radiografiem această dezastruoasă realitate.

Prețul cărții în librărie, de 40-50 lei pentru o carte de 100 pagini, ca referință, este comparabil cu media europeană, poate chiar mai mare. In perioadele de reducere prețul cărții este comparabil cu prețul minim de pe piața celorlalte țări de comparație, dar salariile sunt mult mai mici. Un cetățean din vest nu își dă câștigul de pe o zi de muncă pe o carte. Dar, poate, nu acesta e factorul hotărâtor, ci motivația.

România este o republică parlamentară. Cetățenii au votat mereu simbolurile din campania electorală, și cu precădere, persoanele, după simpatia față de anumiți lideri de opinie, sau chiar emoțional, după aplombul lor, demagogia lor, promisiunile cele mai mari. În ultimul deceniu am văzut din ce în ce mai mult efectele voturilor din ură, din propaganda „contra”, fără nici o alternativă la oferta de guvernare. Nu am văzut programe,  doar declarații vagi,  care nu pot să ofere nici o perspectivă concretă de dezvoltare, ținte realiste, sau politici ferme spre beneficiul public. Superficialitatea aleșilor este o reflectare a societății, a superficialității alegătorilor? Sau naivitatea cetățeanului, care s-a încrezut în lideri cu șarm oratoric, dar perverși în a-și ascunde, în dosul promisiunilor deșarte, interesul personal pe care l-au vânat cu precădere? Am asistat, pasivi sau complici, la ascensiunea unor baroni locali, a unor inși servili, afaceriști dubioși, șmenari sau căpușari ai întreprinderilor, instituțiilor și bugetelor de stat, care au lichidat încetul cu încetul baza de producție, industria extractivă, flota, petrochimia, căile ferate, Tarom-ul e în pierdere -pare- programată. Ba chiar și sistemul bancar. Se spune că statul are management defectuos.

Ca urmare a lipsei de finanțare în învățământ, infrastructura nu a fost reînnoită, ci a fost lăsată să se învechească, chiar s-au dat laboratoarele de fizică și chimie la casare, la ordin, ca să nu mai avem de lucru cu gestiune. S-au aruncat și multe lucruri bune,  de parcă acul ampermetrului ar fi devenit  de modă veche, iar voltul s-ar fi depreciat la altă valoare, în capitalismul de tranziție. Din muzeele aflate în renovări de decenii au început să dispară artefacte valoroase, unice, pentru restaurări perpetue, ori plecate fără urmă, sau cu urmele șterse. Dascălul, de orice nivel, nu e stimulat prin recompense și pedepse ca să producă performanțe. Un profesor fără talent, care și-a greșit meseria, nu poate fi retras din sistem pentru că sistemul l-a angajat și sistemul se opune schimbărilor, reformelor. Se știe ce ar trebui făcut, dar „nu se poate”. Cine dorește să facă performanță apelează de regulă la instituții de educație din străinătate, unde dascălii sunt recompensați  și responsabilizați în funcție de succesele sau insuccesele studenților lor.  Cei plecați aleg o lume meritocratică, afară, părăsind un sistem corupt, unde posturile de decizie și control depind de sume sau amiciții politice investite sau aflate la putere.

Îngrijorarea universitarilor s-a transformat în resemnare, în complicitate uneori, pentru ca aparențele raportate să înșele, liniștitor, că totul merge bine. În afara unor notabile realizări datorate unor dascăli cu har și zel, care arată că se poate și s-ar putea mai mult, sistemul mai dă și rateuri notabile. Alungarea unui dascăl pe motiv că face educație pe internet – ne temem de diversificarea metodelor?- e definitorie pentru un sistem care dovedește că nu acceptă reforme, și, evident, nu își poate căuta nici formule noi, alternative, de a mai atrage tinerii.

Cât timp educația va fi a cincea roată a căruței, nu se va schimba nimic esențial  din scăderea constantă a  nivelului de pregătire general, din degradarea învățământului prin coborârea ștachetei de selectare și examinare, nici o evoluție  în performanțele și cerințele societății, ca organism în ansamblu.

Nu putem aștepta ca rezultatele unui sistem care nu se dezvoltă, nu se adaptează și nu se renovează continuu, neracordat la circuitul mondial al valorilor, să ajungă măcar la nivelul relativ de acum 30 de ani.  Am ajuns să constatăm că studenții la literatură (!) nu citesc romane sau cărți, în general, în proporție de peste 90%. Cine să mai vorbească de autoeducație, cine să mai fie  exemplu viitorilor elevi că un nivel intelectual și cultural superior se poate realiza doar prin lectură?!

Singura supapă o mai pot avea filmele, unde luminițele clipind des pe ecrane pot emoționa și atrage atenția. Cererea de scenariști e în creștere.

Din această cauză îmbătrânirea fandomului de scriitori și cititori e inevitabilă, formula de supraviețuire va glisa spre zona cărților care se vor ecraniza. Animația computerizată se dezvoltă și ea, astfel că,  peste un deceniu, puținii scriitorii rămași își vor întreba publicul dacă „i-au vizionat cartea”, ecranizată de inteligența artificială, în mare parte.