În aprilie, odaia cu căderea primei ploi Gnu şi cu discursurile Odal, esteticianul, despre relația dintre operă şi artist, ne-a cuprins pe toţi febra schimbării, Burbol, informaticianul, hotărî în taină să se preschimbe într-o fe­meie, citind în acest sens Doamna Bovary, inspectorul Gom îl arestă după o matură chibzuinţă, ducându-l, legat fedeleş, chiar la secția de moravuri, Odal afirmă că uitarea de sine e cea mai periculoasă boală a artistului iar ploaia Gnu, produsă de Circomco, continuă să cadă îndepărtând urmele nefaste ale poluării.

Blasco, impresarul, cuprins şi el de febra schimbării, mărturisi unui ziarist că toată viaţa îşi dorise să fie o amfibie punând acest lucru pe seama interdicţiei de a înota în timpul copilăriei şi a influenţei ciudate pe care o avusese asupra lui concertul unor am­ibii de pe Titan.

Farfaix, omul-cu-afişe, umbla de colo, colo cu găletuşă, cu o bidinea şi cu o scară pândind apariţia vreunei persoane simandicoase, te oprea ca din întâmplare, te întreba cât e ceasul, îţi vorbea despre Blasco, cel mai mare impresar, despre ineditul program al celor de pe Titan şi apoi de dorinţa lui de mic copil de a ajunge pictor.

Odal, îi juca adesea renghiuri, deghizându-se ba în coşar, ba în spălătoreasă, ba în taximetrist, Farfaix îi făceau portretul de fie­care dată, în timp ce Odal, hoţo­manul, îi cerceta în profunzime sufletul, emoţiile, obsesiile şi aşa mai departe şi apoi, la cârciuma lui Hano, decreta, după câteva hal­be de bere, că Farfaix avea să fie pentru pictură ceea ce Einstein fu­sese pentru cosmologie, un far adică.

Exprimarea mi se pare destul de ambiguă, spuse într-o zi Burbol, în timp ce analiza gânditor o cartelă, ieşise de curând de la arest, omul e supus greşelii, strigă Farfaix, dar dacă voi ajunge ce­va pentru pictură acest lucru i-l datorez cu siguranţă lui Rembrandt, pentru că, trebuie să vă spun, el este străstrăbunicul meu, vai, a zis Mama Filoni, am crezut că e chiar Felix Baumgartner, cine dragă, lasă dragă, ai să vezi în curând. Cu ochii tăi.

Apoi, ieşiţi pe stradă, schimbându-ne feţele, pe terase, seara, în aerul tare de primăvară, ne luam la întrecere şi cea mai de temut armă a noastră era oratoria care, după spusele lui Burbol, avea încă toate şansele să învingă obtuzita­tea sufletelor ce păcătuiau din pricina lipsei de imaginaţie, iar Imabela, proprietăreasa pensiunii Norul de argint, ne aplauda în­totdeauna cu ardoare, încântată fiind de puterea noastră de con­vingere, aşa stând pe terasă, în aerul tare de primăvară, vorbeam cu patimă ore in şir despre spiri­tul cuvintelor, caracterul de clasă al cunoaşterii istorice, emancipa­rea convingerilor şi intuiţia li­bertăţii, despre Hanibal & Napoleon, Homer-la-Troia, civili­zaţia din Tau Ceti pe lungimea noastră de undă, cum puteţi aprinde focul în pădure şi de ce hibernează furnicile Gao, preţu­rile de-a lungul timpului şi con­vertibilitatea în aur, cum se pot scoate petele de pe costumul de duminică şi ce interpretare se poa­te da viselor cu zâne, cibernetică şi bionică şi estetica informaţională, legile de conformaţie ale ma­teriei şi despre super simetrie, cursa de automobile şi creşterea populaţiei, agresiune şi autodistru­gere, lumină-şi-intuneric, etc. , etc.. Farfaix se plânse într-o seară că penelul său se preschimbase în­tr-o furculiţă şi asta ne puse pe gânduri, apoi Odal ne mărturisi, cuprins de melancolie, că ochela­rii săi se transformaseră într-o oglindă, convingându-ne de faptul că febra schimbării cuprinsese în­tregul univers.

Apoi apăru Velmar, opticianul, întors din marele război digital, aureolat de teribilele lui descoperiri apli­cate pe câmpul de luptă, ne puse și el pe jăratic, Fusina, pantofăreasa, se îndrăgosti ful­gerător de el şi spuse că venise anotimpul îndrăgostiţilor, dar, Robert, astronautul, care o iubea ne­buneşte, de mai mulți ani stelari, o răpi într-o noapte fără lună, ducând-o cu el, undeva, în conste­laţia Piramis.

În amintirea ei, Velmar închirie o rachetă pe care o umplu ochi cu flori de câmp şi o lansă în spaţiu şi o vreme se ocupă cu studiul limbilor vorbite pe plane­tă, străduindu-se să ne demonstre­ze că la baza tuturor lucrurilor stă cuvântul iubire, lucru pe care Odal îl în­tări într-un discurs memorabil despre realitatea-ca-simbol-al-ficţiunii.

Cu sufletul încă trunchiat de pierderea fiinţei iubite, Vel­mar ne puse la dispoziţie cea mai uluitoare maşină a secolului XXI, maşina-cu-oglinzi, în care, odată intrat, te puteai închipui după bu­nul plac al inimii, dirijor, coşar, astronaut, logician, fiinţă mitolo­gică, cal sau pantof iar când ie­şeai, chiar puteai dirija cu uşurin­ţă o orchestră sau prezentai pro­prietăţile pantofilor de sport, adi­că erai mai elastic şi mai înţele­gător.

Ba chiar, Zeron, bătrînul arhivar, ieşi din maşină pe de­plin întinerit şi primul cuvânt pe care-l strigă în piaţa Sorella fu cuvântul iubire, Eon, călătorult emporal, ne vorbi îndelung des­pre abuzurile oglinzilor în plin secol al XV-lea când oamenii deveneau statui vii şi aşa, mişcându-şi ochii în toate părţile şi spunând adevăruri interzise, erau ascunşi cu grijă in munţi pentru că se credea că au căpătat însușiri profetice, o formă originală de libertate, spuse Velmar, aiurea, ripostă Eon, doar un amestec de magie şi de nebunie.

Apoi, dintr-odată, cuvintele năvăliră în viaţa noastră, mii de cuvinte, la radio, în presă, la televiziune, la teatru, în bucătării, în pat, pe stradă, în automobil, în computere, pe afişe, apoi, într-o tăcere greoaie, Hoxal, geologul, ne anunţă o ciudată activitate tectonică, orăşelul nostru, împins de forţă necunoscută, urca tot mai sus, către cer, de jur împrejur se vedea bine acum, pînă departe, apoi se întâmplă ceva surprinzător, Iugon, orbul, ceru să fie vindecat cu maşina lui Velmar, ameninţă pe toată lumea, primi în cele din urmă acceptul opticianului, pătrunse în mașină şi dispăru pentru totdeauna aruncând peste umăr, o să vină în curând, cine o să vină în curând, n-am aflat decât aseară când l-am văzut venind pe Felix Baumgartner.

În tot acest timp, ciudata activitate tectonică, cercetată din satelit, ne convinse de forţa naturii iar un poet, de bună seamă nebun, ne comunică, plin de emoție, că ceea ce părea un munte ridicat în inima câmpiei nu era altceva decât un turn, Velmar fu luat întrebări asupra dispariţiei lui Iugon şi se închise în el însuși în timp ce, ţinută la temperatură scăzută, maşinăria lui fu cercetată de o serie de specialişti, până când, într-o bună zi, oglinzile se sparseră şi ieşiră din ele o mulţi de oameni, urmaşii şi înaintașii noştri, vorbind o mie de limbi și-atunci, nu se știe cum l-am văzut pe Felix Baumgartner cum năvălește printre nori, cine e, cine, cine să știe, un elicopter l-a survolat, de unde vine, cine vine, cum îl cheamă, de ce vine, cum de are curaj, ce curaj mai are, vine dintr-o altă epocă, e chiar Felix Baumgartner în carne și oase, I s-a aburit viziera dar acum e bine, turnul de control stă cu ochii pe el, nu era programată venirea lui, a venit printr-o gaură de vierme dintr-un alt an, cum așa, ce nebunie, Felix Baumgartner vine peste noi, se dă cu parașuta, parașuta se deschide, primul om din lume care vine spre noi dintr-un alt timp pentru că universal e vălurit, ceva, ceva l-a săltat pe Felix Baumgartner din timpul lui și l-a trimis direct către noi, printre noi, vai, vai ce mai poveste, uite-l că e aproape, hai cu toții să-l întâmpinăm.

Credit image: https://felixbaumgartner.com/