Lady Silvya la nici 40 de ani devenise celebra prin picturile sale, alesese un stil clasic, era celebra mai ales din pricina talentului sau de a reproduce la nivel de artă orice autor, marile muzee o contactau, fusese implicată chiar în scandaluri cu case de licitaţii acuzată că ar fi folosit talentul imens pentru a crea falsuri geniale. Dar nu putu fi dovedit nimic..
De o frumuseţe răpitoare şi cu o educaţie desăvârşită Silvya se hotăra că anul acesta să închirieze un spaţiu în Veneţia, de data aceasta avea să lase influenţele clasice deoparte şi să expună creaţiile sale într-o manieră proprie…
Jumătatea lui aprilie o găsi în Veneţia intoxicata de flori, culori, arome de mirodenii şi veselia primăverii.
Cu canalele ei şerpuitoare prin care gondolele înoată lin, agitaţia pieţei San Marco, palatele vechi şi opulente aflate într-un declin graţios, Veneţia este unul dintre cele mai frumoase şi romantice oraşe ale lumii. Dar ce multă lume nu ştie este că acest oraş are partea lui de istorie întunecată împânzita cu intrigi, crime, ciuma şi mistere. Pe Marele Canal, turiştii trec neştiutori pe lângă palatul Ca’ Dario, a cărui istorie macabră este mascata de faţadă albă şi pură. Blestemul ascuns de această clădire construită din marmură albă în stilul gotic veneţian, este unul înfricoşător. Proprietarii, membrii ai familiei sau prietenii care au intrat în contact cu acest palat au murit fie de un accident sau moarte violentă, fie au ajuns falimentari şi au recurs la sinucidere.
Palatul Ca’ Dario a fost cumpărat şi remodelat la sfârşitul secolului 15 de către Giovanni Dario, un neguţător foarte bogat care a fost diplomat, secretar al Senatului Veneţiei şi ambasador în Cairo. Într-un timp foarte scurt fiica lui, Marietta, s-a sinucis după ce soţul ei a fost ruinat în afacerea lui şi apoi ucis. Copilul lor, Giacomo Barbaro a murit ucis în Creta în 1650. La parterul clădirii se mai vede şi astăzi inscripţia “URBIS GENIO IOANNES DARIVS” care în latină înseamnă: “Giovanni Darius, protectorul oraşului“. Ceea ce este interesant este faptul că sintagma este o anagramă care poate fi întoarsă în “SUB RUINA INSIDIOSA GENERO” care se traduce “Oricine va trăi sub acest acoperiş, va găsi doar ruină“.
Palatul în ziua de azi este proprietate privată, se afla în posesia Elisabettei Gardini Ferruzzi care îl pusese în vânzare până în 2005 când s-a încheiat un acord cu Fundaţia Peggy Guggenheim care îl face disponibil publicului cu ocazia expoziţiilor de artă.
Acest palat care a fost pictat chiar de Monet în 1908 în diferite momente ale zilei încă sta înălţător deasupra Marelui Canal al Veneţiei aşteptându-şi cu nerăbdare noii proprietari.
Faptul că însuşi Monet fusese aici o făcu pe Silvya să-şi dorească insistent acest loc.
În după-amiaza zilei următoare se întâlni la o cafea cu vechea sa amica Didi ,mai exact la Caffe Florian, care a servit clienţii din Veneţia timp de 3 secole. Amplasarea sa este pitorească, fix între arcadele şi coloanele din Piaţa San Marco.
Deşi îţi doresc tot binele din lume, te sfătuiesc să nu închiriezi acel spaţiu..Ba mai mult sunt chiar dispusă să te sponsorizez în a alege alt spaţiu decât acela..Poate că noi italieni suntem superstiţioşi de fel, dar uite ai aici un dosar, citeşte-l când ai timp..anunţă-mă dacă te-ai răzgândit…îi întinse o folie stil mapa cu câteva foi îngălbenite, probabil copii din arhivă bibliotecii locale…
Îşi petrecu după-masa cu amica sa, hoinărind pe aleile pierdute peste canale, făcând poze, intrând prin diverse magazine de antichităţi, iar seara, în impozantul sau apartament de hotel se hotăra să răsfoiască dosarul :
În anul 1800 palatul a ajuns în posesia lui Arbit Abdoll, marchiz şi neguţător de diamante armenian. Acesta a murit de foame, afacerea lui găsindu-şi în scurt timp sfârşitul, în circumstanţe ciudate.
Palazzo_DarioCa’ Dario a fost cumpărat în 1837 pentru 480 lire sterline (o sumă imensă după scrierile lui John Ruskin) de către englezul Rawdon Brown care a făcut primele restaurări. Moartea acestuia a survenit prin sinucidere la o vârstă fragedă şi cauzată din nou de problemele financiare. A investit atât de mult în restaurări încât a fost nevoit să vândă palatul în 1842 unui conte ungur.
Poetul francez Henry De Regnier care a scris “L’altana ou la vie vénitienne” acolo, s-a îmbolnăvit şi a murit la puţin timp după ce a vizitat palatul.
În 1964 faimosul tenor Mario del Monaco a început negocierile să cumpere Ca’ Dario dar când a venit În Veneţia să semneze contractul, a suferit un grav accident de maşină iar apoi a renunţat la proprietate. Apoi a venit rândul multimilionarului Charles Briggs care a cumpărat clădirea ca să o împartă cu iubitul lui, Osvaldo de Carrera. Acesta din urmă s-a sinucis câteva luni mai târziu în Mexic.
Ca Dario În noaptea de 19 iulie 1970 proprietarul palatului, Contele Filipo Giordano delle Lanze a fost înjunghiat de iubitul lui, Raoul Blasica, un marinar croat, care la rândul lui a fost ucis în Londra.
Kit Lambert, producătorul şi managerului de la faimosul grup rock The Who a deţinut palatul la începutul anilor 1970. Acesta a murit în Londra împins pe o scară de către dealerul lui de droguri.
În anii 80 un finanţator veneţian, Fabrizio Ferrari a cumpărat Ca’ Dario. Idea lui era să transforme casa într-o sală de şedinţe dar şi acesta a intrat în faliment nu mult după achiziţionare. Sora lui, Bicoletta a murit într-un bizar accident de maşină.
Palazzo-Ca’Dario la sfârşitul anilor 80 încă căuta un finanţator, Raul Gardini a cumpărat palatul ca să îl dea fiicei lui dar după o grămadă de scandaluri financiare s-a sinucis în 1993.
Până şi faimosul regizor Woody Allen a fost interesat să cumpere faimoasa structura dar în ultima clipă s-a răzgândit.
Numai bine…trebuie neapărat să închiriez acolo…Voi expune cele mai sinistre creaţi ale mele, picturile cu locurile abandonate din Scoţia, poate câteva picturi cu cimitirul din Buenos Aires… Iar pentru şoc, voi expune creaţiile mele cu influenţe Degas, cu fetele din bordelurile din Amsterdam. Asta sigur va şoca… Cred că se va încadra perfect în istoria locului.
A doua zi lua legătura cu administratorul proprietăţii, semnară contractul şi începură campania de promovare…Expoziţia fu un succes nebun. Sălile enorme îmbrăcate în marmură fură împodobite cu tone de flori, ferestrele gotice fură acoperite cu draperii de brocat greu, aranjate într-o dezordine artistică, candelabrele cu ciucurii lor diamantini de Murano, adăugau o atmosferă feerică. Presa vuia, televiziunea era în delir..succes nebun.
A doua zi după eveniment, trecut fiind de orele 15:00 Silvya reveni la locul expoziţiei să organizeze împachetarea lucrărilor dar mai ales pentru că dorea să vadă expoziţia privată de la etajul superior, în mod normal închisă publicului, dar dat fiind că se întinsese până hăt după orele 20:00 se hotărî să urce scările magnifice şi să nu o mai aştepte pe doamna administrator.
În salonul de la etaj, la lumina slabă a aplicilor de perete, o serie de tablouri , de autori pe care nu îi recunoştea,erau expuse de-a lungul unui perete, reflectându-şi imaginea în peretele opus îmbrăcat în oglinzi baroce. Un tablou în mod special îi atrase atenţia. O vilă mediteraneană, undeva la malul mării, probabil pe o insulă, înconjurată de grădini magnifice, paradisiace. Era prezentată faţada vilei, cu ferestre mari, încadrate în arcuri de trandafiri căţărători şi cedrii ce se înălţau până la primul nivel. Privi mai atent. Hipnotizată de detalii şi măiestria lucrării. Nu mai era artă, era magie.
Lady Silvya. De jumate de ceas paza, muncitorii, doamna administrator o căutau, trecuse de ora 21:00 şi oricum ar fi trebuit să se retragă de mult…
Lady Silvya dispăruse de mult din peisaj, ce se întâmplase nu ştie nimeni. La vreo doi ani după eveniment, Palazzo-Ca’Dario organiza o expoziţie deosebită cu lucrări ce nu fuseseră expuse niciodată.
Una în mod deosebit atrăgea atenţia. O vilă mediteraneană, undeva la malul mării, probabil pe o insulă, înconjurată de grădini magnifice, paradisiace. Era prezentată faţada vilei, cu ferestre mari, încadrate în arcuri de trandafiri căţărători şi cedrii ce se înălţau până la primul nivel.
La una din ferestre o femeie lipită cu faţă de geam, cu o privire disperată, striga cu gura larg deschisă ceva. Un detaliu care nu cadra cu opera în sine. Dar poate tocmai ăsta era farmecul picturii.
Foto: Adrian Bancu