Samuel Wesley – Epworth, Marea Britanie, 1716

 

Convingerea că există demoni se păstrase la începutul secolului al XVIII-lea, când casa pastorului Samuel Wesley a devenit focarul unei intense activităţi poltergeist. În acest caz, diavolul se dovedea extrem de cutezător, căci Samuel era un om cu o credinţă neclintită, tatăl lui John Wesley (1703-1791) cel care va fonda, în 1729, Biserica Metodistă.

Într-o zi geroasă de decembrie a anului 1716, servitorul ce a deschis uşa casei parohiale din Epworth (Lincolnshire, Anglia) ca răspuns la nişte bătăi insistente, a fost neplăcut surprins să nu găsească pe nimeni în prag. A dat vina pe băieţii din vecini, care obişnuiau să facă glume proaste şi a uitat imediat incidentul. Însă câteva ore mai târziu, când a intrat în bucătărie şi a văzut râşniţa de strivit porumbul învârtindu-se singură, şi-a dat seama că se întâmplă ceva neobişnuit, dincolo de puterea lui de înţelegere.

Ciudăţeniile din acea zi nu erau decât preludiul a două luni de coşmar, în care cronica evenimentelor a fost ţinută de John Wesley, pe atunci un adolescent de treisprezece ani.

Una din manifestările imediat următoare a implicat-o pe sora lui. Mary se afla în bibliotecă şi citea, când uşa s-a deschis pe neaşteptate. Fata a încremenit, ascultând paşii ce se apropiau în foşnet de jupoane – apoi au răsunat în jurul ei, ca şi cum cineva i-ar fi dat ocol… Altă dată, soţia pastorului, Susanna Wesley a fost urmărită de paşi apăsaţi şi o răsuflare întretăiată. Ulterior, ceilalţi membri ai familiei şi-au avut propria experienţă supranaturală: ciocănituri într-o masă, sunet de paşi pe scară, lovituri în pereţii holului şi ai bucătăriei, scârţâitul unui leagăn invizibil în camera copiilor… Iar în fiecare seară, la zece fără un sfert, mersul greoi al unui bărbat, pe care l-au numit „bătrânul Jeffrey“, răsuna pe duşumelele din colţul de nord-est al casei.

Tatăl lui John era tot mai convins că aveau de-a face cu un emisar al Răului, care le testa credinţa. Şi, cum răbdarea oricui, chiar şi cea a unui pastor, are o limită, s-a hotărât să pună capăt sâcâielilor necurmate ale „demonului“.

Într-o dimineaţă a strigat la „el“ să-i lase copiii în pace, chemându-l în

biroul său pentru o confruntare finală. Dar când domnul Wesley a vrut să intre în încăperea aleasă drept „câmp de bătălie“, un suflu puternic i-a trântit uşa în faţă. Samuel apăsa clanţa şi împingea cu umărul în tăblia de lemn, cerându-i adversarului nevăzut să îşi spună numele, căci voia să ştie pe care dintre diavoli îl va trimite înapoi la stăpânul său, Lucifer. Intrusul a răspuns cu ciocănituri mânioase venind, pe rând, din fiece zid şi care sporeau clipă de clipă în intensitate, într-un crescendo înfricoşător, până ce tensiunea momentului a devenit insuportabilă.

Însă tăria de caracter şi nervii pastorului erau de nezdruncinat. După o vreme furia „demonului“ a început să se domolească, bubuiturile s-au rărit, apoi au încetat brusc şi casa s-a cufundat într-o linişte nefirească… Din ziua aceea, nici un fenomen straniu nu s-a mai produs vreodată în locuinţa familiei Wesley.

Cazul din Epworth este singurul atestat documentar (Roland Villeneuve, „L’Univers diabolique“, Paris, Albin Michel, 1985) în care un poltergeist a părut să îşi înceteze agresiunea silit de voinţa umană. Dacă s-a întâmplat într-adevăr aşa, ce l-a determinat să renunţe? Poate faptul că, din multitudinea de efecte ale invaziei mentale lipsea unul esenţial: frica. Familia Wesley nu a cedat spaimei! Crescuţi într-o atmosferă de religiozitate profundă şi în respectul faţă de tatăl lor, copiii nu numai că îi ascultau vorbele – le şi credeau. Iar Samuel Wesley era prea fanatic pentru a se speria sau măcar a-şi pune întrebări – ceea ce, paradoxal, a ridicat un zid psihologic protector în jurul martorilor.

Lui John Wesley, episodul poltergeist i-a exacerbat fanatismul religios – până la moarte avea să amintească în predici de fapta eroică a tatălui său, care trimisese un diavol înapoi în Iad…. Două secole mai târziu, o altă experienţă de acest gen a dus la schimbarea dramatică a destinului unei familii şi la crearea unui curent care, tulburând şi mai mult apele tumultuosului secol al XIX-lea, a luat proporţiile unui val tsunami ce a măturat întâi America de la un ţărm la altul, apoi a traversat Atlanticul, ajungând în Europa, şi de acolo, în întreaga lume.