Proza suferă, în zilele noastre, de intervenții astringente, uneori prea incisive, din partea editorilor, autorilor, etc. Un text lipsit de naturalețe este ca un atlet supraîncărcat cu steroizi. Lipsesc pasajele care pleacă din lăuntrul povestitorului. Analiza, aproape matematică, a construcției lasă brațe tăiate din carne, lipsind acea elasticitate a povestirii. Bineînțeles, fără a cădea în bovarism, uneori sunt necesare aceste delimitări, mai mult estetice, dar unde ne oprim cu exciziile crase? Romanticii cred că textul trebuie scris dintr-o mână, fără a interveni prea mult, aproape deloc. Alții motivează tăierea excesivă. Și cum rămâne cu atmosfera unei scene? Uneori exprimările rigide, fără un soi de naturalețe chițibușară, mor uscate la marginea unei poante, de multe ori forțate pe final; sau mai degrabă spus, aplatizarea pregnantă este rezultatul unei retușări pronunțate. Multă emoție pe centimetru pătrat este necesară, pentru ca miezul istorisirii să supraviețuiască. Și în cele din urmă, textul devine un animal hăituit, vânat în neștire, uneori fără un scop, fără o țintă precisă, sfârșind de cele mai multe ori într-un hățiș părăsit, lipsit de morală, dar atât de coerent încât și lui îi este teamă de propria ființă.