– Câte pisici crezi că are?
– 100.
– Serios?! Eu zic că are vreo șapte, maxim 10.
– Nu, sigur are mai multe. Cum crezi că a devenit femeia cu pisici? Dacă cineva are 7 cărți, crezi că devine tipul cu cărți? Nu, doar dacă are și el acolo, 100.
– Hmm, exagerezi, dar ok. Ești sigur că nu e acasă?
– Da. Am spionat-o o săptămână. Lumina e stinsă tot timpul. Nimeni nu a ieșit sau a plecat. De obicei, iese cel puțin o dată la două zile, după mâncare pentru pisici, știi tu, alea 100.
– Oh, taci, Cosmin, nu are 100 de pisici.
– Bine, Irina. Hai să facem un pariu. Intrăm acolo, le număram și plecăm. Pe un sărut.
– Ew, nu, ești scârbos. Am 10 lei, i-am primit de la bunica. Pe 10 lei.
– Bine, pe 10 lei… tu ești scârboasă…
Cei doi priveau casa bătrână care îi aștepta. Lemnul începea să se cojească, ferestrele parcă plângeau și, din când în când, un mieunat puternic îi dădu glas. Timizi, Irina și Cosmin trecură strada. După ce au înconjurat casa de câteva ori și au dezbătut câte pisici erau înăuntru au decis să intre.
– Sigur e încuiată ușa. Hai să mergem prin spate.
Cosmin știa curtea destul de bine. El era cel care se aventura acolo după mingile de fotbal atunci când partidele de pe stradă deveneau intense. El o strigă de fiecare dată pe tanti Margareta și ea îl pofti de pe geam, de fiecare dată zâmbindu-i. Acum se aflau în spatele casei și îi făcu Irinei cunoștință cu ușa de la beci.
– Am văzut-o săptămâna trecută când prostul de George a șutat mingea aici. Și atunci era deschisă. Hai să intrăm.
– Mi-e puțin frică. Dar un pariu e un pariu. Du-te tu primul.
– Ce fată ești… Bine.
Cosmin deschise ușa care, spre surprinderea lui, nu scârțâi deloc. Cei doi înaintau pe un hol lung, plin cu borcane cu murături și butoaie de vin nefolosite de zeci de ani peste care praful a format deja un strat gros. Ocazionala pânză de păianjeni era acompaniată de un nelipsit mieunat.
Scările din capătul beciului scârțâiau. Lemnul bătrân gemea la fiecare apăsare de picior și îi dădea fiori Irinei. Clanța rece deschise ușa spre bucătărie și Cosmin îi simți urma ca de gheață minute bune după ce o apăsă.
Mirosul era greu de suportat. Mâncare de pisici și caserole aruncate peste tot. Bucătăria era un dezastru. Și cel mai urât miros era cel de la urina pisicilor. Casa parcă era îmbibată de acel miros stătut. Cei doi inspectau cu interes bucătăria în timp ce pași micuți coborau scările. Un mieunat întrebător le atrase atenția.
– Avem oaspeți, zâmbi Cosmin. Unu!
– Gazde, îl corectă Irina. Noi suntem oaspeții, și se aplecă spre pisoiul care se uită puțin cruciș.
Era portocaliu, cu puțin alb în vârful cozii. Se plimbă printre picioarele Irinei, dar când mâna ei se apropie prea mult, o atinse cu una dintre gheare. O picătură de sânge se îmbibă printre florile de pe covorul prăfuit și un țipăt scurt, mai mult de spaimă, alertă alte câteva pisici.
– Doi, trei, patru, cinci, șase, șapte, opt, le numără Cosmin, în timp ce toate coborau scările și se împrăștiau la parter. Hai să mergem sus, sigur sunt mai multe acolo!
Pașii lor micuți apăsau scările care urlau și croncăneau la fiecare atingere. Degetele lor firave mângâiau peretele trist care ducea spre etaj și năsucurile lor sensibile se strâmbau la mirosul care îi amenința.
Prima ușă încercată era încuiată, dar înăuntru se auzeau câteva glasuri mici și firave. În același timp, Irina deschise ușa băii, din care țâșni un motan gras cu blana ca de fum și alte câteva mâțe după el.
– Nouă, zece, unșpe, doișpe, treișpe! Da, strigă Cosmin. Sunt pe drumul cel bun!
– Mai ai multe, nu te grăbi! Oare ce e acolo? întrebă Irina, îndreptând degetul cu sânge spre o ușă veche de lemn.
– Dormitorul ei, cred. De acolo îmi făcea semn că pot să intru după minge.
O atingere scurtă a lui Cosmin făcu ușa să se deschidă larg. Înăuntru era destul de întuneric, firicele mici de lumină reușind să scape printre perdelele trase. Două mâțe reușiseră să se strecoare printre picioarele lor, părăsind camera.
– Paișpe, cinșpe.
Cu pașii trași pe podeaua îmbâcsită de urină, cei doi erau acum în mijlocul camerei. În fața lor era geamul, blocând razele soarelui sângeriu care își începea coborâtul. În stânga domnea patul și, în dreapta, un fotoliu vechi și mâncat de timp pe care era cocoțată o pisică uriașă, albă, cu mici pete roșii.
– Șaișpe… Ce grasă e.
De undeva de deasupra alte câteva pisici au plonjat în fața fotoliului. Irina se sperie și făcu un pas în spate. Se lovi cu piciorul de ceva tare și căzu. O gaură în tavan parcă se deschise subit și briza din pod inundă camera. De deasupra, pisicile cântau pe diferite tonuri.
– Hei, sunt doar pisici, nu te speria, se grăbi Cosmin să o ajute. Șapteșpe, optușpe, nouășpe, douăzeci, douăzeci și…
Înainte să termine numărătoarea, pisicile se năpustiră asupra lor. Unele îi împingeau, altele îi mușcau și altele îi zgâriau. Colți și gheare își făceau loc pe pielea lor, ca un pictor turbat cu pensula pe pânză. Erau blocați în colțul camerei, flancați de pat pe partea stângă. Pisicile îi priveau acum, mieunând din când în când, parcă vorbind între ele, parcă batjocorindu-i.
Irina privi sub pat și văzu motivul pentru care a căzut. Tanti Margareta, fără viață. Corpul ei era rece și plin de zgârieturi. Obrajii îi erau mâncați și ochii îi erau goi.
Îl prinse pe Cosmin de mână și îl strânse cât de tare putu, în timp ce în fața lor, ochi ascuțiți și dințișori fioroși apăreau din întuneric.
– Mi-e frică!
– Și mie!
Poveste: Mihai Mariș
Credit Art: Flo
