MOTO:

„Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Și-pietre nestemate lucea pe el ca foc.”
Ion Heliade Rădulescu, Zburătorul.

„Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură.”
Mihai Eminescu, Călin (file de poveste).

Bistra e un râu care-şi are obârşia la limita dintre Banat şi Ardeal. Şi dacă, aşa cum oamenii de ştiinţă contemporani spun, apa are memorie, a Bistrei e supraîncărcată. Ea trece pe lângă Porţile de Fier Transilvane, străvechile Tapae, a fost aşadar martoră la una din cele mai mari bătălii ale antichităţii, comparabilă cu cea de la Salamina. Ea curge din muntele de marmură, acea marmură din care s-a construit o capitală, Ulpia Traiana Sarmizegetusa (panta urcătoare se numeşte din antichitate până azi „Marmure”, aşa cum a fost înregistrată de călători străini în evul mediu şi cum o ştia în secolul XIX Eminescu). Tot aici, Iancu de Hunedoara, cu o armată constituită din oamenii locului, i-a înfrânt pe turci, stăvilindu-le expansiunea spre Ţara Haţegului, spre întreg Ardealul şi spre Europa.

Bistra e misterioasă. Ea nu izvorăşte dintr-un izvor, dacă ne putem îngădui această dublă inadvertenţă, logică şi lingvistică, ci dintr-un iezer. Asta înseamnă că ea la origine nu e un pârâu care tot creşte apoi, ci e de la început râu în toată firea. E ca şi cum un om s-ar naşte nu bebeluş ci de-a dreptul flăcău. E extraordinar!

Bistra izvorăşte din „acoperişul lumii”, dintr-unul nu chiar atât de înalt ca Himalaia, dar tot „acoperiş al lumii”, deci izvorăşte aproape din cer, de la aproape 2000 de metri înălţime, (mai exact, de la 1950). Şi aceasta, altitudinea montană, nu e decât partea vizibilă a înălţimii, sediul altei înălţimi, a celei spirituale.
Acolo e vama trecerii dintre lumi, dintre aceasta şi cealaltă, unde lumile comunică prin nişte apariţii care le aparţin amândurora.

Descendenţii împăratului Ioniţă Caloian sunt practicanţii „Caloianului”, un ceremonial magic de alungare a secetei şi de aducere a ploii, care are aşadar ca element central apa, elixirul vieţii.

Un fel de aristocraţi ai „caloienilor” sunt solomonarii, care au şi ei legătură cu apa, şi chiar cu apa cea mai pură.
Despre solomonari se crede că sunt nişte oameni foarte evlavioşi şi dotaţi cu puteri supranaturale, dar, mai ales, cu ştiinţa de a citi într’o „carte” cu totul neobişnuită:
„Pe calea norilor, aşa se întorc şolomonarii înapoi în ţara noastră, şi în satul de unde au plecat. Şi îi conduc aşa cum vor ei. Ei stau pe nori ca pe un cal, ţin în mână o cârjă, cu care conduc norul şi cartea cu toate învăţăturile lumii. Ei pot sta în nori cât vor ei. Numai din când în când se mai scoboară pe pământ, ca să cerce pe oameni dacă ascultă de învăţăturile creştineşti şi dacă li-i tare credinţa. De aceea ei umblă rău îmbrăcaţi şi desculţi, cerşind din poartă în poartă… Dacă i-ai mulţumit şi i-ai omenit cum trebuie şi i-ai dăruit după starea ta, atunci şolomonarul te răsplăteşte, mergându-ţi toate din plin. Acei, însă, care-i dispreţuiesc, ori îi alungă sunt pedepsiţi de şolomonari, căci le bat ogoarele cu grindină şi furtună şi le merge rău.” (Marcel Olinescu, Mitologie Românească).

O culegere de legi, Pravila, scoasă sub egida domnitorului Ţării Româneşti Matei Basarab la 1652, lucrare oficială aşadar şi care în calitatea sa de text juridic are obligaţia de a folosi terminologia la modul cel mai riguros eliminând total ambiguitatea, se ocupă la un moment dat de cei care pot dirija fenomenele meteorologice şi pe care-i numeşte „gonitori de nori”.

 

Dar în antichitate, Strabon spunea că dacii au nişte asceţi numiţi kapnobatai, ceea ce el traduce prin „cei ce umblă pe nori”. Şi, în acest context, e timpul să ne întrebăm dacă dragonul dacic nu are vreo legătură cu balaurul solomonarilor. Purtătorii drapelului erau cumva kapnobatai? S-ar putea ca însuşi Danubiul, ca zeu, să fi fost patronul celor ce aveau legătură cu norii (nubes = nor).

E clar că în toate aceste cazuri – „cei ce umblă pe nori” la Strabon, „gonitori de nori” în Pravila lui Matei Basarab, „ei stau pe nori ca pe un cal” în credinţa populară – e vorba de solomonari, exact aşa cum îi văd oamenii de aici, un motiv aşadar supravieţuitor din antichitate până azi. Şi vom vedea de ce îi evocăm atunci când vine vorba de râul Bistra.

Dar, pomenind de kapnobaţi, nu mă pot abţine să nu reproduc aici cea mai încântătoare „Diplomă” ce mi-a fost oferită vreodată, urarea ce mi-a făcut-o la un ceas aniversar poetul Ion Arcaş, şi o înrămez aici nu spre slava mea (care, totuşi, s-ar putea să nu fie deşartă) ci pentru frumuseţea ei în sine:

HOROSCOP DE POET

Te salut, Miroane Scorobete!
Aflu că împlineşti o vârstă. Dar nu te întreb cum ţi-a trecut colbul anilor printre degete. Nu te întreb cum a fost. Şi nici cum o duci. Ai urmat destinul şi stelele cuvenite, în multe vremuri nefaste. Şi-ai răzbit. Tu cel născut în preajma sanctuarelor Sarmizegetusei trebuie să ştii mai multe despre soroc; de aceea, poate, ai ales/te-au ales munca trudnică, răbdarea în efort, integritatea, dârzenia întru afirmare. Distincţii şi privilegii ale capnobaţilor. Aşa te-am cunoscut şi iubit: ca tainic capnobat. Aplecat pe vers fără cusur. Decriptor al unor lumi de dincolo. Aspru până la temeritate cu tine şi cu semenii rostitori în cotidian. Fără pavăze şi răgaz. Nu citez din cele ce ai scris pentru a nu umbri, cumva, zodia Taurului, superb aşezată în rosturi de Virgiliu: „Candidus auratis aperit cum cornibus annum Taurus” (Taurul deschide anul cu auritele lui coarne). Dacă ai deschis porţi/arcuri, sigur le-ai păzit şi le-ai complicat în labirint. Stai lângă ele ca un oştean şi haide într-o zi să urcăm pe Râul Mare, până sus la altarele dacice. Unde aş vrea să-ţi spun: Te rog, Miroane, să trăieşti mulţi ani! Să-ţi împlineşti destinul şi limpezimea de miere solară din prisăci ale dăinuirilor. Salve!

Ion ARCAŞ

 

Şi revenim. Doar mitologie sau realitate palpabilă?

Scriitorul Ion Pop Reteganul a fost către sfârşitul secolului al XIX-lea învăţător în satul Păucineşti de lângă Sarmisegetuza, chiar sub muntele de unde răsare Bistra. De la Ion Pop Reteganul se păstrează nişte manuscrise în care el a notat ceea ce a auzit de la sătenii din împrejurimi între anii 1888-1891. Între altele, se găsesc aici mărturii despre faptul că prin anii 1860-1870, deci pentru el foarte recent, cu doar două sau trei decenii mai înainte ca el să-şi facă însemnările, când oamenii care-i povesteau lui fuseseră ei înşişi martori oculari la cele relatate, în patru sate din zonă, Ohaba, Sarmizegetusa (care atunci se numea Grădişte), Zăicani şi Băuţari, au apărut patru solomonari, care aveau fiecare câte o „carte şolomănărească” şi care, pentru că au fost rău primiţi de localnici, au spus că va veni un prăpăd peste acele sate, ca, peste trei zile, o grindină supradimensionată (aici se spune că „bate piatra”) să transforme lanurile cu semănături în dezastru.

 

Tot Ion Pop Reteganul povesteşte că un ţăran din Bucova, satul cel mai de sus pe valea Bistrei, a întâlnit în munte un „domn” pe o iapă albă. Acesta l-a rugat să-l conducă spre Iezerul Bistrei. Ajunşi la Iezer, străinul i-a dat iapa săteanului iar el a început să citească dintr’o carte, după care apa Iezerului a început să clocotească şi din ea a ieşit un balaur. Solomonarul s’a aruncat călare pe el şi au luat-o în zbor spre Ţara Românească (Valahia), stârnind furtuni catastrofale pe unde treceau. (Ne întrebăm din nou: nu există o legătură între balaurul solomonarilor şi dragonul-stidard al dacilor? Şi o altă întrebare care nu s-a pus niciodată dar care, credem noi, de aici încolo va insista să capete răspuns: nu există o legătură între dragonul-stindard al dacilor şi misterioşii dinozauri din Ţara Haţegului, tot un fel de balauri ca ai solomonarilor? Posibila contaminare dintre aceştia şi Lupul-totem dacic aşteaptă să fie elucidată).

Mai înspre zilele noastre, un sătean din Poieni, sat vecin cu Bucova, deci foarte aproape de Bistra, Ion Obrejan, care a trăit până prin anii 1970-80, ai cărui copii încă trăiesc – fiica lui, Sofia, mi-a fost colegă de clasă în şcoala primară – a văzut şi el solomonarul scăldându-se în Iezerul Bistrei.

 

Celor ce socotesc toate acestea ca fiind doar nişte naive „poveşti băbeşti”, le replicăm că, dacă povestea începe cu: „A fost odată un moş şi o babă…”, e nedrept ca toate poveştile să fie obligatoriu băbeşti. De ce să nu fie unele şi moşeşti, sau chiar strămoşeşti? Pentru că, dacă un ţăran analfabet îţi reproduce cu exactitate un text din Strabon nu înseamnă că el l-a citit pe Strabon; el n’a citit nimic pentru că nu ştie să citească, dar înseamnă altceva, mult mai important, înseamnă că acel lucru despre care scria acolo Strabon ţăranul îl ştie nu din lectură ci exclusiv de acolo de unde el se poate informa, nu din bibliotecă ci de pe teren, din realitate. Înseamnă că acei kapnobatai pe care-i ştia Strabon încă mai există şi ţăranul vorbeşte despre ei pentru că aşa au făcut toate generaţiile care l-au precedat de dinainte de Strabon până la el.

Şi chiar dacă le clasăm pe toate acestea în registrul „Legende. Superstiţii. Poveşti”, există un adevăr ce nu poate fi nici ocolit, nici combătut. Existenţa unui motiv din antichitate până în zilele noastre, transmis nu în scris ci oral, prin tradiţie, prin predanie cum spuneau părinţii noştri, dovedeşte peremptoriu o succesiune a generaţiilor aceluiaşi neam fără nici un hiatus: C o n t i n u i t a t e.

Imagini:
1. Nicolae Adam, Steagul Dacic
2. Marcel Olinescu, Solomonar.

 

kiarayew.com