— Când eram eu mic, lumea era un tunet. Știi ce zic?
#
Când era el mic, lumea era un şir de numere: trei străzi la dreapta, cinci la stânga, blocul patru, scara doi, etajul cinci, apartamentul patru.
504F: un apartament pipernicit, cu uşa vopsită verde brad, dar cam decolorată, cu soneria care urla mai tare decât televizorul, cu un covoraş la intrare cu două colţuri bătute în cuie de pragul uşii, să nu-l fure vecinii.
Vechime: incertă. Stare: prăfuit. Denominaţie: Albert. Mergea de parcă se rupea de la încheieturi, de parcă era făcut din plastilină şi întins prea mult ca să mai stea în picioare singur. O lua la vale ca un bulgăre de zăpadă şi urca înapoi ca un cărăbuş.
504F. Câteodată, amintirile sunt păstrate într-un număr.
Gresia gălbuie de pe hol, lemnul de pe pereţi, hainele uitate în cuier. Lumină albastră pe un tapet portocaliu: pe atunci, lumea părea un ocean ce se revărsa în casă. Bucătăria era gem de caise, camerele, firimituri de pâine. Deasupra, ţipete şi tropăieli, scaune trase pe podea, dincolo de tavan.
Tună şi fulgeră, zicea taică-su rânjind, seara, când toţi îi auzeau.
Însă tuna şi fulgera la orice oră, pe zi lumină şi în noaptea înstelată. Când venea de la şcoală, când venea de la pâine, când venea de la poştă, când făcea bărcuţe ca să le lase la fereastră, să le ia oceanul la plimbare pe timp de noapte. Până dimineața, dispăreau aproape fără greș.
Când avea doi ani, Albert s-a împiedicat de cuierul din hol şi s-a ales cu o amintire păstrată într-o dungă de-a lungul bărbiei. Când avea cinci ani, sor-sa a adus în casă o pisică de pe stradă, care, atunci când maică-sa a început să ţipe, a fugit afară pe uşă, căţărându-se pe Albert când i-a ieşit în cale; însă zgârieturile de atunci nu au durat la fel de mult, şi au fost curând uitate. La şapte ani, Albert s-a dus la şcoală, iar asta nu i-a lăsat nicio amintire. La zece ani, s-a întâlnit cu Sasha.
Când s-au cunoscut prima dată, Sasha era o fată, cu părul roșcat, mai scurt decât al lui, cu pistrui pe brațe și obraji. Ea şi-ai ei se mutaseră un etaj mai jos, deci două etaje sub tunetele şi fulgerele care îi bântuiau lui Albert zilele. Avea o colecţie de agrafe şi una de coji de ouă, iar pe a doua i-a arătat-o lui Albert doar după ce se cunoşteau de mai bine de un an. Lui îi plăcea să picteze cojile de ouă de raţă cu dungi aurii şi argintii. Ea voia să le pună cu gura în jos pe un carton şi să îşi imagineze că avea un oraş de domuri în colțul dormitorului. Îi era puțin, se gândea el atunci, ca o soră.
#
— Sasha avea și o vioară. Zicea că o căpătase de la o rudă îndepărtată, dar când m-am uitat, am văzut că avea inițialele ei trecute pe margine. Spunea că nu putea să cânte, și nici nu mai încerca, căci atunci când lua arcușul în mână, indiferent de cât de tare apăsa pe coarde, nu ieșea niciun sunet.
#
Pe atunci, zilele și anii treceau lăsând o potecă de amintiri mărunte în urma lor, ca niște mărgele de pus pe sfoară.
În ziua în care Sasha i-a dat vioara și lui Albert, amândoi aveau aproape treisprezece ani, născuți de-o parte și de alta a unui solstițiu. Se adăpostiseră într-o debara ascunsă la subsol, căci nu voiau nici să audă, nici să fie auziți de alții. Asta era o memorie păstrată în praf și în mirosul de ulei scurs de pe niște roți abandonate.
Albert și-ar fi dorit să cânte la pian. Aveau unul la școală, vechi și cam surd, dar nu îndrăznise să apese mai mult de patru clape până atunci. Ar fi vrut să învețe, dar de abia putea reține și arpegiul.
Vioara era lucioasă și aproape rece în mâinile lui. Nu era grea, deși ar fi vrut să fie, iar arcușul nu îi oferea niciun fel de inspirație. Însă când Albert a dus vioara la bărbie și a ridicat arcușul, când a apăsat coardele la întâmplare și le-a atins cu firele albe, camera s-a umplut de muzică. Albert apăsa o coardă, și trei se auzeau. Repeta aceleași două note, și din ele ieșeau paisprezece. Era furtuna de după tunet, de după fulgere.
Sasha își ținea mâinile strâns în fața ei, mișcându-și buzele ca și cum repeta fiecare notă pe care o auzea, iar ochii îi erau fixați pe vioară, fără să se uite nici măcar o clipă la expresia nedumerită a lui Albert, proaspăt violonist. Melodia a continuat, cu suișuri și coborâșuri, repetiții și arpegii, până când au început să îl doară degetele, apoi s-a stins de la sine, lăsând arcușul mut chiar și în mișcare, pentru o bătaie, două, trei, după care a luat-o de la început, aceleași note, aceeași melodie, indiferent de cum mișca Albert arcușul.
De abia atunci, după câteva încercări, după ce Albert a pus vioara la loc în husă, s-a uitat Sasha și la el. Părea mult mai mare, de-odată, iar ochii îi erau negri și serioși, ca și cum cineva ar fi insultat-o foarte rău, dar nu voia să plângă. A ridicat mâna strânsă pumn, apoi trei degete, și i-a spus că mai erau două părți în melodie. Apoi a plecat brusc, pași hotărâți în sus pe scări, lăsându-l pe Albert cu vioara la subsol.
Trei zile înainte de ziua de paisprezece ani a lui Albert, Sasha și ai ei s-au mutat din nou, iar ei doi nu s-au mai văzut patruzeci de ani după aceea. Și vecinii tot se certau și fulgerau un etaj mai sus. Un tunet i-a adunat și un tunet i-a separat.
#
— Când eşti mic, spuse bătrânul, şi lumea e mică. Lasă-i cu ce zic ei. Ţi se pare mare, dar e mică-mică, cât o boabă de neghină. Apoi creşte cu fiecare întrebare, cu fiecare ochi aruncat pe după bloc, şi brusc te trezeşti că lumea e mare, incredibil de mare, în jurul tău.
#
Câteodată, când ai ceva care este extrem de important pentru tine, ajungi să crezi că, într-un fel, tot firul vieții se leagă de ceea ce simți tu pentru acest lucru. Ți se pare atât de clar, atât de esențial, încât, atunci când îl pierzi, nu simți frică, nici disperare, și nici o tristețe apăsătoare, ci rămâi cu o nostalgie timpurie, gândindu-te că-ți lipsește deja, însă tot rămânând cu impresia că îl vei primi înapoi la un moment dat. Până la urmă, dacă pentru tine e atât de important, de esențial, atunci cu siguranță lumea întreagă ar cădea din balanță dacă ar dispărea pentru totdeauna.
Apoi, până când ajungi să îți dai seama că nu-l vei mai vedea niciodată, momentul pentru emoții puternice deja a trecut de mult, prea mult timp. Și nostalgia persistă. Așa i s-a întâmplat și lui Albert, după plecarea Sashei. Nu îi rămăsese nicio adresă, niciun număr de telefon, de vreme ce pe vremea aceea erau mai scumpe la vedere, și niciun cuvânt de adio. Era singur, într-un bloc plin de oameni, înconjurat de voci ce răsunau ca vremea de afară, ca o explozie în microcosmos.
Îi rămăsese însă vioara.
Albert, mai puțin interesat de pian acum că avea mai multe lucruri la care să se gândească, și-a continuat zilele așa cum îi fusese dat. A mers, zi de zi, la școală, apoi, zi de zi, la liceu, și în cele din urmă la facultate. Doar singurătatea căminelor de acolo i-a mai amintit, în cele din urmă, să mai cânte la vioară.
Notele erau aceleași, și se prea poate că melodie se cânta singură, însă cu timpul Albert ajunsese să învețe notele și trilurile ca și cum ar fi luat lecții de mic. Era cel mai specializat violonist — știa o singură melodie, pe care nu o cântase niciodată cu adevărat cu mâna sa.
Câteodată însă, dacă se străduia, dacă apăsa fără să se gândească prea bine, dacă îi alunecau degetele pe arcuș, din vioară mai ieșea și câte o notă complet nouă, nemaiauzită, ce tăia brusc melodia, lăsând în cameră doar așteptarea unei continuări. Însă, până acolo, Albert deja devenea mai serios, încerca să o reproducă în loc să se lase purtat de val sau de sentiment, și vioara tăcea.
#
— Vezi dumneata, Sasha zisese că mai erau două părți în melodie. Or, care o fi fost gândul: ori mai lipseau instrumente, la fel de înverșunate ca cel dintâi, ori vioara însăși mai știa două partituri și nu voia să le cânte.
#
Timp de patru ani, cât i-au durat studiile, Albert și-a petrecut serile cântând la vioară. Găsise o altă cameră, ca un subsol fără să fie însă la subsol, în care nu intra mai nimeni, și, printre căldări și ligheane puse să strângă apa care curgea din tavan, asculta și urmărea și cânta prima melodie, gândindu-se, în același timp, dacă ar fi putut să-i dea și versuri. Însă n-a încercat niciodată.
În ultimul an, cu puțin înainte de ceremonia de absolvire, Albert s-a uitat afară pe fereastră și, în loc să-și ia vioara, a decis să iasă în aerul de seară. Acolo, sub un plop, un prun, sau un gutui: un șirag de cărți, un pulover deșirat la mâneci, încălțări prăfuite și o pungă cu pere. O amintire în miros de seară, iar Albert s-a îndrăgostit pentru prima oară.
Când s-a întors, după câteva zile, în camera în care ploua mereu și, cu gândurile foarte departe, și-a dus vioara la bărbie, i-a luat o vreme bună să-și dea seama că auzea cu totul altă melodie.
După facultate, Albert a fost luat ca asistent sub aripa unui profesor, și s-a lăsat dus la multe ore distanță de casa lui, de iubirea lui difuză, de camera cu ploaie. Și-a luat cu el o valiză strâmtă, cu șosete groase, cu mânuși de la tata și fular de la mama, cu două pulovere, dintre care unul deșirat la mâneci, niciodată înapoiat, chiar și după luni fără cuvinte, iar pe lângă ele, un pardesiu și o husă de vioară.
Și-a petrecut zece ani din viață printre cărți, hârțoage, geamantane și stative făcute din manuale vechi. Dimineața, se trezea, își bea ceaiul, își uita umbrela în cuier. Ziua, își ținea seminariile, își pregătea testele, își uita pălăria în cancelarie. Seara, se împrietenise cu o profesoară pensionată, care îl învăța să audă muzica și să o treacă pe hârtie. Noaptea, scria cântece pe care nu le-ar fi putut cânta niciodată la vioara ce-i fusese dată.
Avea două bucăți de melodie, și una care nu se mai întrevedea. Avea zeci de cântece pe care nu le auzise niciodată, dar pe care le repeta în fiecare seară.
Albert avea aproape treizeci și șase de ani când a hotărât să se întoarcă acasă pentru o perioadă cât de scurtă. Și-a luat vioara și geamantanul, și un pulover care îl înlocuise pe cel din amintire, și s-a urcat în primul tren din gară. Asta era o amintire păstrată în tapiseria grena-albastră a scaunelor din vagon.
Restul, era ușor, un şir de numere vechi de când lumea: trei străzi la dreapta, cinci la stânga, blocul patru, scara doi, dar Albert s-a oprit înainte de a ajunge la intrare.
Când ești mic, și lumea e mică. Iar cu fiecare întrebare, lumea crește. Așa cum stătea în bătaie vântului, în mijlocul străzii prăfuite, Albert s-a gândit că pesemne își pusese multe întrebări la viața lui, pentru ca locul acesta să arate atât de mic.
#
— Când lumea crește, uiți că ai fost și tu mic cândva. Dumneata câți ani ai?
— Treizeci și șase.
Bătrânul zâmbi.
— Vezi, suntem de-o seamă, dumneata și cu mine în povestea asta.
#
Fosta lui casă arăta ca un tapet pe sub care a intrat apa: scorojit în unele părți, crăpat în altele, și în alte părți cu totul lipsă. Și, cum a trecut pe lângă pardoseala ruptă, pereții scorojiți, ușile goale de pe hol, lumea lui Albert s-a schimbat pentru a treia oară.
Și-a luat vioara în fosta lui cameră și a cântat ultima bucată din melodie, doar o singură dată, ca pe un lucru care trebuia făcut și apoi uitat. Așezându-se pe podea, și-a scos apoi caietul aproape terminat, și a scris, din minte, ultimele note pe un portativ de linii șubrede.
Apoi, fiindcă știa că taică-su încă avea un gramofon vechi înainte să fi plecat, alt trofeu din alt război, l-a căutat în cutiile înșirate în sufragerie. L-a dus apoi la el în cameră, a închis geamul, dând toate bărcuțele de hârtie afară, și s-a înregistrat cântând întreaga melodie de la cap la coadă, trecând de la un sentiment la altul așa cum își schimbă râurile cursul: brusc, dar fluid.
Discul l-a lăsat însă în cameră. L-a ascultat o singură dată, la gramofonul prăfuit, apoi și-a luat cheile, a închis fiecare ușă, și a plecat, lăsând totul, încă o dată, în urmă. Și s-a dus atât de departe încât să nu mai audă nici tunete, nici fulgere, în afara celor de pe cer.
#
— Uite, hai să-ți spun o poveste. Se face că erau odată două surori, iar una era îndrăgostită de un om, iar el era îndrăgostit de soră-sa. Într-o zi, prima o îneacă pe cea din urmă într-un râu, iar râul o duce la un tâmplar care face din părul și oasele ei o vioară ce avea să-și cânte doar propria poveste.
Bătrânul își aprinse pipa, bătând foarte ușor ritmul melodiei de pe fundal.
— Vezi? O dată pentru o soră, o dată pentru o dragoste, o dată pentru o durere. E destul de simplu, după ce îți dai seama. Nu pot să spun că n-am rămas cu un simțământ că mai lipsea o continuare, chiar dacă vioara era mută.
#
Amintirile mari au tendința să se anunțe înainte să vină. După săptămâni de ceață, începuse din nou să plouă în colțul de lume pe care și-l însușise Albert.
Când s-au cunoscut a doua oară, Sasha era acum un bărbat, cu părul roșcat puțin grizonat, dar tot mai scurt decât al lui Albert, cu pistrui pe brațe și obraji. Venise de curând înapoi în țară și stătea într-o garsonieră deasupra unui bar. Fusese prin toată lumea, prin jungle și, avusese un birt pentru un timp, parcă luptase și în război, făcuse hărți și machete, colecționase ceasuri. Iar acum avea mai bine de cincizeci și patru de ani, la fel ca Albert, și își căutase un moment de liniște și pace înainte să se decidă dacă lumea mai avea ceva să îi arate.
După vreo două ore și tot atâtea sticle de vin, Sasha i-a vorbit despre noaptea pe care o petrecuseră ei odată, încercând să vadă bărcuțele de hârtie plecând pe fereastră, doar ca să adoarmă puțin înainte de miezul nopții, cu tunete în timpane și fulgere iluminând pervazul gol.
A fost acum atât de mult timp, însă uneori încă pot să le aud, i-a spus, și și-a stins țigara. Mai cânți la vioară?
Un pic, i-a răspuns Albert, cu un surâs. Mai aduni coji de ouă?
Asta l-a făcut să râdă, iar râsul acela l-a făcut pe Albert să se îndrăgostească a doua oară, cu o moliciune în vene ce-i amintea de tinerețe. Și chiar atunci, înainte să mai ceară o sticlă de vin, înainte să-și scrie adresele cu pixurile în palme, înainte să iasă amândoi în ploaia ce răsuna ca tavanul copilăriei, Albert a știut că în ziua următoare avea să-și cumpere o vioară. Și avea să-și cânte toate zecile și sutele de cântece pe care le scrisese și nu le auzise niciodată, și poate acum, pentru prima oară, notele auzite urmau să fie cele cântate de propriile sale mâini.
#
— Asta a fost de mult, zise bătrânul. M-am întors aici doar ca să-mi iau discul înapoi.
Fotograful făcu o ultimă poză. Nu mai era nimic în cameră, nimic în afară. Doar ei doi, şi scrâșnetul gramofonului. Bătrânul trase din pipă și se uită ușor peste umăr.
— Domnu, doamna, ce oi vrea dumneata, ce vor să construiască aici după ce dărâmă blocul?
— Un conservator, zise fotograful.
— A, bătrânul oftă cu un surâs, i-ar plăcea asta. O să-i spun, dacă mai e acasă.
Afară, ieși soarele. Cu tot tapetul și toată vopseaua căzute de pe pereți, lumina era dureros de albă, cum se revărsa în cameră. Pe fereastră se iveau și alte clădiri, mai mult sau mai puțin decolorate, așteptând, tăcute sau fremătate de zgomot, aceeași soartă.
— S-au dus toate de râpă, spuse fotograful, acoperindu-și obiectivul. Poate, dacă le păstram mai bine, am fi avut o lume mai veche acum.
Bătrânul oftă din nou și își goli pipa.
— Ei, asta e acum. Și clădirile astea vor fi vechi cândva.
— Și dărâmate, la rândul lor.
— Se prea poate, încuviință bătrânul. Am adus și asta cu mine.
Se aplecă și ridică de jos un toc de vioară, zgâriat și decolorat de parcă trecuse prin războaie, sau doar prin toată lumea asta care se dărâma bucată cu bucată. Îl puse în poală și îl deschise, iar lumina se scurse pe o vioară veche, de lemn sau os.
— O folosesc doar pe a mea zilele astea, zise bătrânul. M-am gândit că poate vrei să îi dai și dumneata o șansă, dacă tot se întâmplă să ne întâlnim noi, doi străini, în locul ăsta dărăpănat.
— Am luat câteva lecții în copilărie, spuse fotograful.
— Ei bine, zise bătrânul, oferindu-i vioara. O să te învețe ea tot ce trebuie să știi.
Melodia începu din nou, deși nimeni nu îi întorsese acul. Fotograful privi gramofonul doar pentru o clipă. Bătrânul își ridică privirea și se uită pe fereastră. Un zâmbet îi lumină fața.
— Toate-s bune, toate-s bune, dacă știi să ții mâinile deschise când le primești.
Credit art: Sophia Wilhelmina
