O recenzie de Lucian Merișca

O respirație artificială poate salva sau… umple de groază.

Policier, thriller, mistery, action… motor! DB a devenit un maestru al acțiunii. Scene bine descrise, pentru inimi tari. Parcă văd o interconectare a jurnalistului care observă tot, cu luciditatea domeniului medical în mijlocul căruia activează de mai mulți ani… Situații de viață minuțios descrise, un stil echilibrat, de autor matur. O scriitură impecabilă, profesionistă, contemporană, care te poartă în lectură ca o mașină de lux. Fiori reali, pe care nu-i poți cumpăra în general cu bani puțini!

Partea de thriller negru și misterios, cu o nuanță fringe, îmi aduce aminte de „The Door to December” – Dean Koontz – o carte pe care am citit-o la Ecuator și care n-a apărut încă în limba română. DB a devenit deja un creator fertil de distopii, imaginația lui și stilul literar exersat facându-l capabil mereu de inventarea unor lumi noi. Scriitura limpede, simplă – atrage cititorul, ceea ce e foarte important mai ales atunci când e vorba de un roman de 291 de pagini. Descrierile personajelor sunt seducătoare, iar acțiunea decurge verosimil, natural, chiar fermecător. De fapt atât aspectul grafic cât și desfășurarea cărții este aerisită, propice pentru a rezista unei curse lungi. Descrieri perfecte, dialoguri naturale – ce altceva ți-ai mai putea dori, ca scriitor și cititor?…

Pe de altă parte, romanul lui Daniel Botgros se încadrează într-o categorie care mie mi-e cunoscută, și anume aceea care neagă stereotipurile despre SF-ul evazionist. Este vorba de o lume care ne bate la ușă, un viitor în care deja suntem pe jumătate scufundați.

Dar, în toată atmosfera pesimistă, apare și un mesaj subliminal optimist: se vorbește despre un vânzător de ziare – așadar presa în general și chiar presa tipărită – nu au dispărut în acea variantă de viitor!

Apar scene multiple, cinematografice. Capitole cu neorealism și magie suprarealistă, gen Visconti sau David Lynch. O adevărată aventură a lecturii. Puzzle narativ despre un om deconstruit și alte ipostaze umane.

La pagina 127 asistăm la Crearea superbă a misterului transcendental:

„- Dragi oaspeți, vi-l prezint pe tata!

…Privea rugător spre chestia din scaun care deforma spațiul din jur, devenind sub influența ei un halou de pâclă opalescentă, argintiu-rozalie, în care, cumva, liniile fizice apăreau și dispăreau la câteva zeci de centimetri de silueta sa. Insistențele lui Gerd pare-se că dădeau roade, pentru că interiorul creaturii prinse să devină mai solid.” Cartea mi-a creat emoții, a trebuit să iau o pastilă pentru inimă, dar probabil chiar asta a fost intenția autorului. Sunt într-un parc când scriu notița asta, citesc romanul pe o bancă, între copaci, e seara târziu…

O lume întreagă re-creată, cu personaje multe, de care te atașezi. Chiar daca nu vrei. SF + Metafizic + Thriller + Horror + Policier +… ceva nou: puțină Morală Religioasă = rezultă o rețetă destul de complicată pe care o are DB în „Respiră” – dar important este că produsul obținut este apetisant, strălucitor, cu o aromă intensă și proprie. Dusă până la extremă. Pag. 184: „Și mai era ceva. Senzația apăsătoare a ceva care nu era din această lume. Acel hiatus profund al conștiinței atunci când se confruntă cu ceva absolut necunoscut. Ceva ce creierului, care lucrează cu matrice, îi e foarte greu să asambleze și să construiască până la abstractizarea necesară pentru a conferi familiaritate lumii.”

Autorul reușește să creeze lumile și perspectivele fiecăruia dintre personajele sale, ceea ce nu e puțin lucru în economia unei cărți care e în același timp comercială, adică atractivă, vandabilă – cât și profundă, ca sensuri subliminale propuse. Perspectiva „tehnică” a nemuririi este ofertantă, daca este descrisă convingător… O „ofertă” de ne-refuzat, mai ales pentru cei care oscilează, precum gelatinile transcendentale, între a crede și a nu crede. Dar DB nu este un comis-voiajor al companiei de life after life, ci un scriitor care își închide sufletul, precum o floare culeasa odinioară și uscată, între filele unei cărți. O carte în care fiecare cititor își poate pune la presat, pentru ierbarul amintirilor, propriile senzații și experiențe nespuse. Propria familie.

Participăm la desfășurări cinematografice imersive – un adevărat David Lynch al SF-ului românesc! Și cine nu e impresionat de coagulările stranii, chiar dacă discutabile – sau tocmai pentru că sunt discutabile! – ale lui Lynch?…

Respirația ca influx vital și transcenderea în lumi paralele – lumea de dincolo mai precis – asta e o combinație WOW, care te lasă fără respirație!…

Capitolul 29 ne pune în fața unei posibile Religii Extraterestre? Un capitol scurt și misterios. Liniile de forță și explicație coboară din Metafizic, în SF, deci mai aproape de Cunoașterea Științifică. Pentru că, așa cum spuneam, avem de a face aici cu aventura care te tine cu sufletul la gură, dar și cu fior metafizic. Pare că nimic nu-i lipsește acestei cărți dense…

Dacă ar fi să extrag doar o scurtă replică patognomonică din acest roman filmic, cinematografic, aș alege, la pag. 256: „Minunat și… îngrozitor, nu?” Despre morți, numai de bine… Citim apoi, la pag. 258: „Îi dorim aici, lângă noi, răpindu-le, nu știu, liberul arbitru. Poate ne-au uitat, poate nu mai au nevoie de noi. Nu se mai gândesc la cei rămași… acasă. Și noi îi răpim de acolo de unde sunt și îi ținem aici, într-un cumplit act de egoism.”

O întâlnire cu Sorcha, fie ea și literară, ori mai ales literară, e menită să îți rămână în memorie! Daniel Botgros încalcă niște granițe, dar o face cu inspirație și talent. Pag. 284: „Lukia se materializă cumva în încăpere și cu toții se dădură la o parte, îngroziți de vârtejurile cețoase și umede care o alcătuiau, de energia care o degaja încercând să-și mențină substanța în acest univers.” Apoi „bărbatul închise ochii sau își închipui că o face”…

O carte care, la sfârșit, te face să mai cauți cu degetul o pagină, și încă o pagină. Care există. Sau care nu există. Sau care se pierde în aer. …O carte bine scrisă, palpitantă, care merită să fie și bine citită!

Oare există și o lume de apoi a cărților?…