Tu mereu te plângi, îi reproșă Marta Alexei, eu mereu am astfel de zile. Ți s-a întâmplat și ție o singură dată, și faci o scenă imediat.

Alexa nu se aștepta la prea multă înțelegere din partea surorii ei. Întotdeauna la ea era mai rău, întotdeauna la ea lucrurile se rezolvau mai ușor, întotdeauna ea se descurcă mult mai bine și răbda totul mai ușor. Îi privi felul relaxat în care stătea și își rezolva în grabă o temă online. Cel puțin ea se putea totuși concentra.

Ziua începuse pe cât de normal se putea pentru Alexa. Își amintea că se plimbase pe străzile din Berlin, bucurându-se de libertatea pe care i-o oferea spațiul larg al bulevardului, luându-și parcă o pauză de la tot, simțindu-se în afară timpului. La un moment dat văzuse doar câțiva localnici, probabil, în haine de epocă. Găsise și obiectivul căutat, un muzeu al poeților romantici, însă la numărul respectiv era o locuință privată. A vrut să ia un taxi spre hotel, însă a mers în cele din urmă pe jos, nevăzând prin preajmă altceva în afară de caleșți, și se gândi că făceau parte dintr-un festival. Ajunsă la hotel, se rătăci și acolo, descoperind că era mai mare decât crezuse. Se uitase la ceas, era 11 seară. Nu se mai auzeau decât pașii personalului. Probabil oaspeții se culcau devreme. Se îndrepta spre un lift. Un băiat o întrebă la ce etaj merge și încerca să intre în vorba cu ea. Alexa în acel moment observă cum, deși acum 5 minute era 11, se făcuse deja ora 0.00, apoi 1.00, apoi 2.00, într-un interval de secunde cât așteptau liftul. Băiatul o întrebă dacă e totul în ordine și dacă i se părea nepotrivită conversația, pe care ea nici măcar nu o auzise. Trebui să găsească o explicație, și spuse că întârziase și nu își dăduse seama când trecuse timpul, iar băiatul îi răspunse că și el avea aceeași impresie de fiecare dată când se află în Germania. Apoi se despărțiră.

Marta trecea frecvent prin episoade în care alerga prin timp, după cum le numea ea, apoi nu își amintea în ce zi era, sau de fapt nici nu avea cum să știe. Dar găsea mereu indicii și reușea să se descurce. Alexa ar fi dorit să renunțe la toate astea, căutând un leac la psiholog sau psihiatru, sau la ambii, însă Marta o oprise, motivând că aventura merita micile neplăceri și că nu ar dori să renunțe la un pic de magie în viața lor.

Alexa pășise în continuare pe holul hotelului. Pe măsură ce se deplasa, orele de pe ceas se schimbau cu repeziciune, încât pierdu șirul orelor dar și al zilelor. Câteva femei de servici trecură pe lângă ea, unele zburând pe matură, altele pe aspiratoare. Probabil era un hotel la curent cu ultimele dezvoltări tehnologice, wireless.

Apoi fu întâmpinată de un robot de statură micuță, corpolent, argintiu, cu o pălăriuța îndesată pe cap. O opri.

– Dacă vei trece de acest test, îi spuse robotul, vei putea să te întorci fără probleme. Nimeni nu va observa nimic. O duse într-o sală cu candelabre de cristal. Pentru început, trebuie doar să identifici corect persoanele reale din mai multe copii posibile.

Robotul îi prezenta, aliniate, mai multe copii ale părinților ei. Era greu de ghicit perechea reală, pentru că stăteau nemișcați, și nu se putea orienta după limbajul corpului, sau după vreo expresie specifică. O pereche la un moment dat privise parcă spre ea, și îi alese pe ei, dar ochii robotului se transformară în două luminițe roșii, care se mișcau repede de la un capăt la altul pe fața lui. Se făcu întuneric, și Alexa se află apoi într-un peisaj rural, împreună cu un câine mare, alb.

–        Eu voi fi ghidul tău, îi spuse câinele. Avem de făcut un mic drum, că să îți iei un permis. Pune-ți și tu rucsacul ăsta.

Drumul ducea spre un oraș unde se află pe o străduță o clădire care semăna cu un corp al facultății unde frecventa ea cursurile. Câinele o instrui cum să ceară permisul, ca și cum ar cere niște acte. În spatele clădirii, observă ea, pășteau niște oi, orașul fiind doar pe o parte a facultății. În cele din urmă actele îi fură date în fața intrării. În tot acest timp, câinele nu vorbi și stătu deoparte.

–        Ce s-a întâmplat cu părinții mei? Îl întrebă Alexa pe câine. Am greșit la alegere, și acum mă vei instrui să îi pot elibera?

–        De fapt, adevărații părinți nici nu se aflau acolo. Ei sunt în siguranță, în propria lor realitate. A fost doar un truc al robotului pentru a obține un ajutor împotriva vrăjitoarelor, începu să-i explice câinele. Te va elibera și te vei putea întoarce în lumea și timpul tău după ce îi ajutăm să scape de vrăjitoare.

–        Dar ce e atât de greu? Doar trăim într-o lume modernă, bombăni Alexa.

–        Așa este, dar toată tehnologia nu a putut să sperie aceste vrăjitoare sau să le oprească. Păcălesc orice sistem de siguranță din hotel. Zboară pe orice, mătură, aspirator, la orice oră. Hotelul va fi bântuit în epoca noastră în care trăim în orașe smart și avem acces la orice informație și facilitate. Nu putem permite așa ceva. Câinele îi dădu aceste informații în timp ce se deplasau într-o zonă care arată ca un parc.

–        Și cum aș putea ajuta eu?

–        Unde tehnologia și cunoștințele din trecut nu mai ajută, va ajuta psihologia, îi explică el. Tu ești pasionată de psihologie și poți găși o soluție să le speriem pe vrăjitoare. Altfel, din cauza nemulțumirii clienților, cărora nici măcar nu le mai e frică de vrăjitoarele care bântuie hotelul, fie pentru că s-au obișnuit cu ele, fie pentru că sunt preocupați de ce se întâmplă pe rețelele sociale și sunt chiar deranjați de ele că nu se pot concentra, robotul își va pierde locul de muncă. Iar tu vei rămâne pierdută în timp.

 

Iată cum evolua lumea. Nimic nu mai era la fel, iar tradițiile își pierdeau din importantă. Halloweenul nu mai era de speriat demult, era doar un party cu tot felul de simboluri și distracții. Și totuși… Alexa se gândi că unora le era teamă de câini. Vrăjitoarele poate nu erau atât de diferite de oameni. Ele erau adesea însoțite de pisici. De câini, niciodată.

Câinele îi mărturisi că încercase să le alerge, dar ele știau că pot zbura și nu fuseseră impresionate. Dar era un început. Se puteau gândi la unele fobii, și ar fi putut să le alunge de acolo. Alte metode, precum exorcizarea, erau deja depășite. Ar fi putut să le convingă să se mute, însă acele vrăjitoare preferau confortul modern.

În cele din urmă Alexa se sfătui cu câinele și hotărâră să discute cu vrăjitoarele, Alexa urmând să aibă cu ele câteva sesiuni de terapie, fără ca ele să își dea seama. Teamă de zbor, teamă de reguli, teamă de tehnologie, teamă de câini, nici o fobie nu li se potrivea deocamdată, însă trebuia să fie ceva și prin psihanaliză s-ar fi putut afla. Nu era prea ușor de purtat o discuție cu ele, pentru că erau indisciplinate și nu urmau să stea niciodată pe canapea. Alexa tăia de pe listă una după altă fobiile cunoscute. În lumea de azi cu toții păream neînfricați, totuși, până și ea se temea de a se rătăci în călătoriile în timp. Sigur că teama de întuneric era de tot râsul, dar destui oameni din zilele ei o aveau, și persistă și dincolo de vârsta copilăriei. Sau, anumite temeri se activau brusc, în urma unor evenimente, și apărea frică de a ieși din casă, de a vorbi cu cineva, sau măcar oamenilor le era teamă să vorbească în public, oricât de curajoși erau. Și totuși… ce anume le putea face să se teamă pe vrăjitoare, și să nu fie ceva din legende, căci nu mai era valabil.

Câinele observă ceva: pe când crea umbre în timpul ședințelor, una din vrăjitoare se ferise, observând venind spre ea o pereche de aripi închipuite.

Perechile de aripi întinse zburând prin holurile și camerele hotelului le puseră pe fugă pe vrăjitoare. Alexa parcă auzise un profesor de la facultate povestind despre niște paciente cu o fobie rară, de aripi deschise. Se rezolvase. Dar Alexa nu mai dori să ia liftul, bănuind că fusese vorba de un portal, și acel băiat o formă umană pe care o luase câinele.