Interviu cu Victor MARTIN, scriitor de literatură science fiction
O întrebare convențională: de ce science-fiction și nu altceva?
De ce nu? E pură întâmplare. Putea fi orice altceva. A existat un declic, iar acesta e legat de o anumită conjunctură. Eram cu doi prieteni la o bere. Ei discutau despre science fiction, iar eu eram în afara discuției. Curios, am citit, apoi, tot ce mi-a căzut în mână. Am început cu prozele din colecția condusă de Adrian Rogoz, el însuși scriitor, am descriptat discuția și am prins gustul. Când am ajuns la Sergiu Fărcășan, am fost chiar fascinat. Mai gravitau pe acolo scriitori de talia lui Vladimir Colin sau Victor Kernbach. Debutul a venit firesc, nu l-am forţat, apoi am început să iubesc acest gen literar; mi s-a părut a fi bazat pe idei mai mult decât mainstream-ul. Literatura, ca şi iubirea, e obişnuinţă, dar e necesară şi o minimă chemare.
Trebuie să existe, totuși, factori favorizanți pentru un astfel de declic…
Mai mult factori agravanți. Pe vremea debutului meu, să scrii poezii, aforisme, science ficțion sau orice altceva, legat de imaginație, nu avea nimic mobilizator. Dacă luai literatura în serios, nu erai considerat om serios. După școala generală, când am fost foarte bun la matematică, am început să neglijez științele realiste și am luat-o pe panta decadentă a literaturii. Direcția mi-a dat-o o profesoară de limba și literatura română care a observat înclinația mea spre filozofia absurdului și mi-a adus de acasă un teanc de cărți, pe linia Caragiale, Urmuz, Kant, Kafka. Factorii care au fost favorizanți pentru scrisul meu au fost factori agravanți pentru tot ce se cerea de la mine. Mai pe scurt, mi-am cam ratat cariera. M-a ajutat și lipsa mea de aplecare spre carierism. Mi-am construit o primă lume exterioară, apoi o a doua, a treia și, automat, a început să se cristalizeze o lume interioară. Literatura m-a format pe mine, nu eu pe ea.
Cum ai început să imaginezi lumile tale exterioare? Cine este autorul preferat de la început, cel care ți-a aprins imaginația?
Formularea de „lumi exterioare” mă duce automat cu gândul la Isaac Asimov. „Soarele gol” a constituit una dintre cotituri, carte care mi-a distrus direcția. În sensul bun al cuvântului, deoarece consider că nu aveam o direcție prea bună. Ideea de lumi exterioare am avut-o preconceput deoarece m-am simțit în România dictaturii comuniste, tot timpul, ca într-o lume interioară, ca într-o închisoare, ca într-o „colonie penitenciară”. Deoarece la lumea exterioară reală nu am putut fugi, am fugit în science fiction, o lume exterioară artificială, dar infinit mai vastă. Lumea science ficțion-ului oferă multiple posibilități existențiale, chiar dacă de natură literară. Cred că mulți oameni simțeau același lucru pe vremea începuturilor mele literare. Am simțit asta prin anii 80 ai secolului trecut, în timp ce eram student la Cluj. Cărțile SF se vindeau pe sub mână. Eu aveam o pilă la Librăria Universității. Când mi-a apărut o proză în antologia „Avertisment pentru liniștea planetei”, la editura „Albatros”, băiatul care lucra la librărie mi-a pus deoparte 6 exemplare, a oprit un exemplar pentru el, iar eu am plătit 7 exemplare. Despre Jules Verne nu are rost să pomenesc deoarece l-am citit de când mă știu. L-am citit de nu știu când, de nu știu câte ori. Am început să-l citesc înainte de a auzi formularea „science ficțion”, când era numit „autor de literatură de anticipație”, dar eu îl consider autor de literatură de aventuri, mai mult pentru copii și tineret, fără prea multe conotații politice sau sociale. El m-a făcut să conștientizez că Pământul e rotund și cu o Românie cam în afara lui, cum e și azi. Azi, după 30 de ani de pseudodemocrație, am reintrat în granițele normale, culmea, nu din cauza vreunei dictaturi a proletariatului, ci din cauza providenței. Providența ne-a dat pandemia, iar pandemia ne-a dat ideea de carantină, tot un fel de recluziune a unei dictaturi a prostiei.
Care este autorul tău preferat de la început, cel care ți-a aprins imaginația?
Imaginația mi-a aprins-o Sergiu Fărcășan cu romanul „Vă caută un taur”, dar mi-a ars-o Frank Herbert, cu seria „Dune” și Philip José Farmer cu „Lumea fluviului” său, până la mistuire totală. Pentru a avea ce arde, trebuie să existe acest combustibil numit imaginație. Consider că imaginația e ceva ereditar. Dacă nu te naști cu ea, nu o ai. Toți copiii au imaginație, dar nu toți trec la imaginația creatoare de mai târziu. Când te joci cu arme de plastic, te îndrepți către militărie. Când te joci cu mașinuțe, te îndrepți către inginerie. Când te joci cu cuvintele, te îndrepți spre aforism. Când te joci cu lumile create de tine, îți perfecționezi un stil propriu și inconfundabil. La început, până la formarea unui stil ușor de recunoscut, fiecare dintre noi are câte ceva din stilul unuia sau altuia. Faptul că scrii „în stilul lui…” nu e vorbă în vânt. Mie mi-au trebuit 40 de ani să pun jaloanele unui stil propriu. Acum, și să vreau, nu mai pot scrie în stilul cuiva. Acum, imaginația proprie se autoaprinde.
Cum a fost drumul până aici? Cum e lumea ta? Care e atmosfera pe acolo?
Formal, lumea mea e alcătuită din două componente: lumea de dinainte de 1989, care n-a dus niciunde, și lumea de după 1989, care n-a dus nici ea undeva. Paralel cu acestea, m-am găsit într-o lume a imaginației mele, unde libertatea e absolută. Libertatea absolută e libertatea de-a respecta legea, dar nu atunci când legile sunt relative. Cât timp legile nu sunt pentru toți, nu putem fi egali în fața legii. Aici, literatura este o mașină a timpului pierdut de fiecare în parte, după cum i-e felul. În lumea imaginației, tot ce gândești există. Esențial e să crezi. Altfel, nu-l faci și pe altul să creadă ce crezi tu. Nu prea ai nimic de câștigat din asta, dar măcar să alegi varianta cea mai bună.
Ai fost contactat de extratereștri?
Numai ei pot ști dacă i-am văzut așa cum trebuie. Pornind de la un adevăr, faptul că orice poți imagina, există, și extratereștrii există. Totul e să crezi. Unii nu cred că există un Dumnezeu pentru că nu li se arată lor, în mod special. Mulți nu cred că există extratereștri pentru că nu li s-a arătat lor, în mod special. Mulți nu cred că există virusul mutant al actualei pandemii deoarece nu li s-a arătat lor, în mod special. E un mod foarte arogant de a privi lucrurile. Așa, la mintea unor astfel de oameni, nu există nici oxigen în aer, pentru că nu-l văd ei cu ochiul liber. Până la inventarea microscopului, majoritatea oamenilor nu credeau că există microorganisme care ne îmbolnăvesc. Puneau boala pe seama providenței. La început, atomul a fost afirmat la nivel intuitiv. Intuitiv, câte unul dintre noi, afirmăm prezența extratereștrilor printre noi. Dacă prezența lor va fi afirmată într-un târziu, se va face tot „din cauza” științei. Science fiction-ul e o literatură intuitivă. Aceasta prezintă lucruri care se pot întâmpla. Aceste lucruri sunt anticipate. S-a dovedit că orice lucru anticipat devine realitate, mai devreme sau mai târziu. Dacă extratereștrii au fost anticipați, din frânturi de gând, e pentru că există. Ei nu există până nu sunt puși în evidență.
Cu cine comunici telepatic?
Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa. Omul încearcă să creeze robotul după chipul și asemănarea sa. Chiar dacă în comuna primitivă a filogeniei sale, omul a dezvoltat cel mai perfecționat sistem de senzori, în milioane de ani, alte milioane de oameni iși vor perfecționa firesc sistemul de percepție și de emisie a undelor electromagnetice emise de creier. Fiecare dintre noi a avut măcar o dată în viață senzația că aude ce gândește cel de lângă el. Însăși iubirea este o compatibilitate privind pachetul de unde electromagnetice. Această compatibilitate apare mai ales la cei din aceeași familie, deci genetica are un rol primordial. Cu ei comunic foarte bine. Știu cu multă exactitate, unde este unul sau altul. Cel mai des mi se întâmplă să primesc telefon de la cel la care mă gândesc în acea clipă. Cred că la asta te-ai gândit când mi-ai pus această întrebare.
Așa este. Noi exersăm asta destul de des.
Scrisul ne încarcă sau ne eliberează?
Scrisul ne încarcă și ne eliberează, în același timp. Am scris ultimul roman și, pentru asta, am consumat foarte multă energie psihică. În același timp, scrierea acestui roman m-a încărcat cu un alt fel de energie, o energie care m-a eliberat de povară. Am dat romanul la editură și mă gândesc la faptul că factorii de decizie de acolo îl vor publica în primăvara anului viitor. Din energia acumulată, consum pentru alte activități. În primăvară, voi consuma altă energie, de alt tip, pentru a scrie altă carte. Și tot așa. Cred că tuturor ni se întâmplă asta. Dacă mă dereglez psihic în timpul ăsta, șirul evenimentelor intuite se rupe.
Este ca un schimb ciclic a energiei potențială în cinetică, și invers, înțeleg.
„ Scrisul e ceva inefabil, ceva ce vine din interior. Nu-mi dau seama când a apărut atracţia spre scris; cred că e ceva dintotdeauna. Şi eu mă mir că am evoluat în acest fel şi nu în altul; actul scrisului nu poate fi programat.“ spui undeva Ești unul dintre cei aleşi, nu-i aşa?
Cât timp nu candidez, cred că nu fac parte dintre cei aleși. Totuși, cred în predestinare. Există predestinare în tot ce facem, cu condiția să facem bine ceea ce facem. Altfel, nu va afla nimeni, niciodată, că am fost predestinați unui domeniu de activitate sau altul, unui gen literar sau altul. Nimic nu se face fără un program prestabilit. Ce sau cine ne scrie programul nu vom ști niciodată, dar, când există un scriitor al destinului, putem intui acest lucru. Intuiția este pragul imediat următor inteligenței. Nu al coeficientului de inteligență, care este partea măsurabilă a inteligenței. Sunt mulți cei care se cred aleșii providenței și fac tapaj în direcția asta. Cei care sunt cu adevărat aleși se văd peste secole. Faptul că ne învârtim și noi pe aici, nu înseamnă că rămânem. Putem cădea foarte ușor în hăul uitării.
Extratereștri sau demoni? Care ne sunt mai apropiați, nouă, oamenilor de pe Terra?
Frica naște demoni. Din cauza asta, cred că horror-ul e pentru masochiști.
Inducându-și frica, oamenii se învață cu ea, trăiesc frica, frica îi excită. Ocolesc tot ce poate să-mi inducă frică. Horror-ul nu are nimic de-a face cu SF-ul.
Te simți bine între colegii noștri de fandom?
Mă simt mult mai bine în realitatea virtuală, în lumea Internetului. Până acum, am trăit nesiguranța zilei de mâine. Acum, o pandemie cruntă mă face să mai suport și nesiguranța acestei nesiguranțe. Trecutul nu anticipează viitorul. Viitorul își alege ce trecut vrea. Încerc să-mi creez mai multe trecuturi, să dau viitorului de lucru.
Trecuturi literare?
Desigur. Trecutul anatomo-fiziologic e unul singur. În principal, în science fiction, aforism și poezie. Mai puțin în eseistică și critică literară. Puțini îmi știu trecutul de ziarist. În decursul anilor, am fost redactor sau redactor-şef al mai multor reviste şi cotidiane din Cluj-Napoca şi Craiova. Cei mai mulți mă ştiu mai ales ca scriitor de science fiction, aforisme sau poezii. Cert este că viaţa pe care am dus-o a stat, în multe feluri, sub semnul scrisului, pentru care am simţit o atracţie irezistibilă.
În care dintre aceste genuri literare te simţi mai confortabil? Care te reprezintă cel mai bine? Se interferează vreodată, derivă unul din celălalt sau e delimitat spaţiul dintre ele?
În nici un gen literar nu mă simt mai bine decât în altul. Mă simt bine în toate, așa, în general. Din când în când, în funcție de împrejurări, mă simt mai bine în câte unul dintre ele. Problema profilului, stilului, originalității, integrității și culturii este tabu și depinde de cititor. Această problemă e mult mai importantă în funcție de confrații în ale scrisul la care te raportezi. Uneori mă simt bine între prozatorii de science-fiction, alteori între poeți sau scriitorii de aforisme. Într-un gen literar sau altul, mă simt bine atunci când cititorul se simte bine. Pentru cititori scriu. Fiecare dintre noi rămâne în istoria literaturii cum vrea providența. Nu hotărâm noi asta. Totul e să abordăm ce genuri literare dorim, să nu ne apucăm de literatură și să rămânem în istoria acesteia ca frizeri dedicați.
Ce este de preferat pentru scris: realitatea jurnalistică sau anticipaţia literară?
Orice lucru este de preferat, cu condiţia să fie făcut cu talent şi, mai ales cu înţelegere profundă a fenomenului. Abordând mai multe forme de exprimare, ai şansa să nu ajungi la suficienţă. Totul e să nu dai în cealaltă extremă, enciclopedismul, care tot o formă de suficienţă e. În jurnalism, se confundă reporterul, cel care adună ştiri, cu redactorul, cel care poate spune ceva realmente interesant. La capitolul analiştilor, pe care îi văd separat de ziarişti, trebuie să se întâmple acelaşi lucru, o disociere între datul cu părerea şi emiterea unei păreri originale, bazată pe cultura solidă. În science fiction, anticipație literară, literatură științifico-fantastică sau cum vrei să-i spui, ca peste tot, nu trebuie să te arunci în valuri până nu simţi că eşti pregătit. Trebuie făcută şi aici diferenţa dintre fani, care, în paranoia lor, ajung să se credă factori de decizie, şi autorii de science fiction autentic, care merge pe piaţă. Din păcate, în science fiction, ca în toată literatura şi cultura română, s-a format stratul de gheaţă al nonvalorii cu pretenţii, care nu lasă pe nimeni să ajungă la suprafaţă.
Îmi vine în minte acum o cugetare a ta: „Timpul nu poate trece liniştit din cauza noastră” şi, de asemenea, mă gândesc la povestirea Viaţa e un cântec, din volumul Egal cu tine însuți, unde descrii o civilizaţie postapocaliptică creată de roboţi şi unde viaţa omului e de câteva minute, dar cât de intens ar trebui să fie totul într-un singur minut! De ce n-ar putea avea omul aceeaşi şansă într-o viaţă normală? Cum se face că în realitate lipseşte intensitatea acordată clipei, atenţia faţă de ceilalţi, de lucruri, în general?
În realitate, timpul trece cum vrea el, nederanjat de faptele noastre. Aici, timpul este o invenție a omului care caută să-și justifice eșecul. În realitatea imaginației, timpul trece cum vrem noi, scriitorii. Cititorul de azi, a cărui speranță de viață e de 100 de ani, face, involuntar, o comparație între viața lui și o viață de doar 3 minute. Dacă cititorul de azi ar avea o speranță de viață de doar 3 minute și ar citi o povestire în care oamenii trăiesc 100 de ani, ar face tot o comparație. Când cele două lumi, lumea reală și lumea imaginată sunt paralele și nu știu una de alta, fiecare dintre lumi crede că e normală și cealaltă imaginată, dar putem noi să băgăm mâna în foc că lumea nostră este cea reală? În viața reală, viața nu poate fi normală deoarece este influențată de mult prea mulți stimuli, de cele mai multe ori ostili. În lumea imaginației tale, tu controlezi totul; nu te contrazice nimeni. Trebuie, totuși, foarte multă atenție, să nu fii cu tot înadinsul uimitor, deoarece poți sfârși prin a trece drept ciudat.
Ce crezi că-i diferenţiază pe scriitorii români de SF de cei străini sau ce-i apropie de ei, există ceva comun între abordările lor?
Abordările sunt asemănătoare. E ca asemănarea dintre oină și baseball. Cele două jocuri sunt asemănătoare, dar numai baseball-ul e bine organizat. Tot așa, science fiction-ul american, față de science fiction-ul românesc, e foarte bine organizat, cu box office, cursuri de scriere creativă, sistem coerent de sponsorizare, oameni bogați care nu au grija zilei de mâine și mai și citesc, cu festivaluri grandios organizate, cu lansări de carte și sesiuni de autografe, cu un public țintă bine definit etc. La o organizare așa bună, apar și scriitori de excepție. Sistemul de premiere sau sponsorizare este motivant. În SUA sau Anglia, scriitorii sunt oameni bogați. Nu scriu ca ai noștri „de amorul artei” sau pentru că-i iubesc pe cititori. Acolo nu e ca în zicala: „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?” În țara noastră, găina poate face și ouă cubice, iar din ouă să iasă găini cu pene de aur, tot degeaba; nu ai un sistem de marketing și box office performante, putrezește cureaua de transmisie dintre autor și cititor. Science fiction-ul românesc e ca oina, care seamănă mai mult cu paume-ul francez sau Schlagball-ul german decât cu baseball-ul american.
În Noaptea oraşului ilustrat, un roman plin de suspans și umor, încărcat de aluzii fine sau brutale vis-a-vis de scena politică românească și internaţională, descrii viitorul unui partid politic care alege să părăsească Pământul împreună cu toți membrii săi, pentru a coloniza o planetă nouă. Un altul este Parlamentul, un roman-fluviu pe care l-am citit de curând cu mare plăcere, cititorul se află fix în toiul unei aventuri pline de suspans şi descoperă personaje care rezolvă situaţii neobişnuite, prinse în acest angrenaj politic de conducere a unei naţiunii, extrapolat la nivel planetar, ba chiar interstelar. Acţiunea ambelor romane te ţine cu sufletul la gură, le citeşti aproape fără oprire, iar impresia este una de durată. Cum sunt receptate, de fapt, romanele tale ştiinţifico-fantastice? E altfel cititorul de SF faţă de cel al maistream-ului?
La început, toți cititorii sunt la fel. După asta, cu timpul, cititorii se diferențiază. Inteligența face diferența. Această diferență îl face pe cititor să se plieze pe orice gen literar. Genurile literare sunt diferite, ca formă de abordare sintactică, dar se întrețes. Interdisciplinaritatea nu e vorbă goală. Oricât ar fi de paralele două linii paralele, până la urmă se întâlnesc. Explic asta în eseul „Poezia științei”. Scriitorii de science fiction, atunci când sunt considerați scriitori adevărați, trebuie băgați de Uniunea Scriitorilor la secția de poezie, nu la aceea de literatură pentru copii și tineret. Putem face legătura dintre poezie și science fiction și fără a recurge la postmodernism sau suprarealism. Călătoriile pe Lună sau în jurul Pământului sunt poezie până în momentul în care se întâmplă. Armele infernale imaginate de H.G.Wells sunt poezie până când sunt inventate și folosite în tot felul de războaie. Avionul e poezie până când e inventat. La fel videotelefonul, sistemul de sateliți, computerele, bacteria, virusul, becul, penicilina. Totul e poezie. Totul e încă poezie: universurile paralele, energia pură, particulele subatomice, inteligența artificială, transplantul de organe, vindecarea cancerului. Orice e imposibil până în momentul când se întâmplă. E fantastic să imaginezi ceva în știință. Lucrul imaginat poate să rămână lucru imaginat sau poate, la un moment dat, să devină realitate. S-a dovedit că scriitorii de science fiction sunt mai dezinhibați decât oamenii de știință închistați în materie. E bine să fie scriitorul doctor într-o știință oarecare, dar e mult mai ușor să călătorești fără să părăsești Franța sau să-ți imaginezi că suntem atacați de un bacil fără să fii neapărat biolog. E mult mai ușor să fii doctor în biochimie și să devii scriitor celebru de science fiction. Totul e să ai talent.
A.B.: – Pentru a stârni curiozitatea cititorului voi reda aici un fragment din romanul Parlamentul:
„- Avem un parlament supradimensionat, dar nu acesta e defectul lui, ci componenţa, putând intra în parlament tot felul de proşti cu bani, dar nici acesta nu e cel mai mare păcat, ci faptul că elaborează tot felul de legi ciudate. Asta, în contextul unei legislaţii stufoase, împâslite, arbitrare, cu norme de punere în practică şi mai stufoase.”
– Aşa a fost dintotdeauna. Datoria legislativului este să elaboreze legi, iar datoria poporului este să afle cum pot fi ocolite. Legile nu sunt pentru proști.
– Nu poţi hotărî prin lege cât oxigen să respire un grup de oameni, nici cine să locuiască în capitală şi cine în oraşele subpământene. Planeta e foarte bogată; pot locui pe ea miliarde de oameni, nu era necesar să fie înghesuiţi într-o capitală supraterană imensă sau în oraşe subpământene”.
De ce mi se pare atât de actuală descrierea ta sau, şi mai grav, atât de aproape de viitor?
Am scris romanul cu mai mulți ani în urmă. E unul dintre cele două romane premiate de Uniunea Scriitorilor. Între timp, viitorul de care vorbești a devenit prezent. Asistăm la o disoluție a puterilor statului și o pierdere a credibilității clasei politice și a partidelor. Să afirmi în gura mare, cu titlu de glorie, că ai furat, iar acest lucru te-a făcut om, nu e un lucru care să aibă vreo legătură cu politica, ci de-a dreptul o prostie. Într-o anumită perioadă, am realizat tot felul de reviste de partid. Drept recunoștință, unul dintre partide m-a pus pe lista de consilieri locali în poziția 1. La alegeri, m-am trezit pe poziția 31. Nici n-am avut bani să-mi plătesc locul, iar dacă aș fi avut bani, n-aș fi avut nici un chef să plătesc. Atunci când tot ce nu este în Constituție nu este constituțional, ți se cam face lehamite de politică.
(VA URMA)
