De la Bucureștiul „ascuns”, la marginea galaxiei

Prozatoare și traducătoare, Ana-Maria Negrilă s-a născut la 25 septembrie 1972, în București. Este absolventă de Filologie (Universitatea din București), cu studiile completate prin masterat și doctorat. Teza ei de doctor în domeniul literaturii române vechi (cărțile populare și însemnările pe manuscrisele acestora), se intitulează Vocația educativă a evului mediu. Debut în 1993, cu o povestire apărută în revista Jurnalul SF. A colaborat cu proză scurtă și traduceri la publicații active în epocă (CPSF Anticipația, Supernova, ArtPanorama, Alternativ SF, Ficțiuni ș.a.), din 1995 orientându-se către cenaclul „String”, pe care l-a și condus până în 1998. Este prezentă în numeroase antologii de la începutul secolului: Nemira ‘96, Kult. Vremea demonilor (2001), Kult. Cronicile sângelui (2001), Alte lumi, alte legende (2002), Kult. Radharc (2005), etapă de creație răsplătită cu premii ale revistelor SF și ale unor manifestări periodice ale genului: premiile Jurnalul SF, premiile „Quasar”, „Atlantycron”, „Supernova”, „Pentagrama” și altele. Spirit meticulos și informat, a publicat articole și studii științifice în reviste din țară și din străinătate pe subiecte de o mare diversitate: literatură, limbaje de specialitate, social networking, globalizare, discriminare, jocuri de război etc. A susținut prelegeri în fața studenților de la Facultatea de limbi și literaturi străine a Universității Creștine „Dimitrie Cantemir” (Lumi ficționale în literatura modernă), participând totodată la numeroase emisiuni de radio și televiziune. Debutul editorial și l-a făcut cu o carte virtuală, Lumina din adâncuri (Asociația Culturală Noesis, 2001), urmat de culegerea de povestiri și nuvele Orașul ascuns (2005) și romanul Împăratul ghețurilor (2006), acesta din urmă încununat, doi ani mai târziu, cu premiul „Vladimir Colin”. După o pauză nedumeritoare pentru fanii autoarei, a revenit în forță în 2016, cu primele două romane din ciclul „Stellarium”: Regatul sufletelor pierdute și Ascensiunea stelară, proiect finalizat cu Agenții haosului (2019). A tradus din Harlan Ellison, Lucius Shepard, William Gibson, Stephen King.

Ideea Orașului ascuns pleacă de la postulatul că fantasticul şi minunea, cum scrie autoarea, se află „chiar în mijlocul Bucureştilor, într-un loc despre care se crede că nu mai are nimic de ascuns”. Şi cum altfel ar putea fi făcută credibilă o asemenea prea expusă localizare a insolitului, a neverosimilului, a faptului straniu şi neliniştitor, decât într-o ipostază subterană, labirintică şi nocturnă a capitalei româneşti? Ea trebuie să submineze nişte imagini mult prea clare, prea cunoscute de toţi, pe care le furnizează faţa oraşului sub revărsarea de lumină diurnă. Şi, de asemenea, să erodeze variantele consacrate ale unor arhiştiute desfăşurări de evenimente în timp, anume spre a se ieşi dintr-un spaţiu geografic şi dintr-un cadru istoric, banalizate, ambele, prin îndelungă frecventare, prin rutina dezamăgitoare şi demoralizantă. Acest oraş nebănuit, tulburător, capabil încă de uimitoare miracole, se constituie la nivelul subsolului, în regim arheologic şi fantastic totodată. El începe din edificii funerare dezgropate întâmplător şi se prelungeşte în tunelurile încâlcite, în firidele umbrite ale metropolei subterane, confirmând astfel presimţiri vagi şi intuiţii ivite într-o sensibilitate ieşită din comun:

„Sunt tot în Bucureşti, dar nu în cel pe care îl ştiu, ci într-un altul mai obscur, mai ascuns. Aproape nu-mi vine să cred cum o astfel de întindere, cum o citadelă de aşa mari dimensiuni a rămas necunoscută şi nedescoperită în mijlocul a peste două milioane de oameni. Cred că întotdeauna am simţit-o existând pe undeva pe aproape, chiar dacă intrarea mi-a rămas mult timp ascunsă. Parcă aş mai fi trăit o viaţă şi uneori citesc cu interes articolele care au năpădit ziarele în ultima vreme şi care povestesc despre oameni ce par să îşi amintească frânturi dintr-o altă existenţă, dintr-un alt timp, dintr-un spaţiu grecesc ce a existat odată înaintea vechiului Bucureşti. Şi eu visez uneori cum am construit un labirint şi poate de aceea tot încerc să-l găsesc, oricât de neverosimilă mi s-ar părea existenţa lui după ce mă trezesc din somn.”

Proza Anei-Maria Negrilă are aici afinităţi cu fantasticul de o sumbră poezie al lui H.P. Lovecraft, fără a se scufunda însă cu aceeaşi voluptate în macabru ca ilustrul său model american. Naratorul din povestirea Oraşul ascuns este şi el un spirit ciudat, neliniştit, solitar şi inadaptabil la realităţile puse în evidenţă de prezentul său despuiat de farmec şi de mister. Încadrat oarecum formal în structurile societăţii contemporane, el nu-şi simte locul în civilizaţia actuală: viaţa i se pare „prefabricată”, iar momentele de salvare şi le găseşte în vis. Refugiat în biblioteci marginale ca într-o secvenţă paralelă cu zgomotoasa manifestare cotidiană a lumii exterioare, admiră şi el semnele vechiului, mobilierul încrustat al saloanelor de odinioară, oglinzile cu ramă aurită şi cristal înnegrit de vreme, frescele cu zeităţi şi nimfe roze pictate pe tavane, pe pereţi. Cu o asemenea mentalitate refractară la prezent, se simte atras, la fel ca personajele lovecraftiene,  de ideea unei evadări definitive într-un spaţiu necunoscut, unde viaţa lui irosită ar putea să-şi găsească un nou sens. Şantierul arheologic deschis în inima capitalei constituie poarta spre acel univers aparte, întrezărit doar în vise, confirmarea măreţiei de odinioară a locului şi, totodată, a propriei sale măreţii:

„Iar eu sunt mai uimit decât toţi ceilalţi pentru că, iată, chipul meu se regăseşte în toate reprezentările, este zugrăvit pe umerii tuturor zeilor, este şi sclavul care oferă ofrandele şi stăpânul care le primeşte, eu sunt peste tot, eu cel înviat după atâta vreme. Atunci îmi dau seama de ce şantierul a fost închis atâta timp, de ce atâţia oameni au apărut de nu se ştie unde în ultimele şase luni şi de ce peste tot nu se vorbeşte decât despre laboratoare secrete şi despre clone, despre replici.”

Medicii din realitatea dispreţuită de personaj ar putea vorbi despre un caz de schizofrenie paranoică, însă realitatea specială a ficţiunii absoarbe firesc personajul acesta ciudat între reprezentările fantasticului practicat de autoare. Conexiunea cu SF-ul este vagă, abia sugerată, dar nu lipseşte totuşi din această strategie prin care se caută o discretă fuziune inter-generică. Motivul întortocheatei construcţii subterane apare şi în alte povestiri din volum. Astfel, Încercarea labirintului nu face decât să continue în alt cadru narativ povestirea discutată mai sus, din care are chiar subtilitatea de a cita, precum din clasici, fraze sugestive, privite acum „obiectivat”, ca fragmente ale unui tratat de „mituri moderne”. Lucrarea îşi cuplează motivul fundamental la cel al creştinismului primitiv, refugiat şi acesta din urmă în labirinturi protectoare şi totodată stimulatoare pentru meditaţia mistică. Bacanale păgâne şi cucernicie creştină, viziuni paradisiace şi tentaţii ale infernului, păcat asumat şi penitenţă autoimpusă – toate acestea se amestecă într-un conglomerat inconsistent şi labil, în care formele materiale participă la un simulacru de viaţă, spulberându-se cu uşurinţă, ca un fum în neant. Labirintul îşi supune vizitatorii la probe de extaz şi de tortură a minţii, ca născocite de un creier bolnav, în scopul unei „purificări” greu de legat de vreo doctrină sau alta. Dacă în povestirea Oraşul ascuns tentaţia disoluţiei în lumile subterane era copleşitoare, dominând existenţa precară a personajului, acum sensul experienţei iniţiatice este invers. Ieşirea la lumina puternică a realităţii reprezintă pentru narator o eliberare din coşmar. Chiar dacă la capătul acestei călătorii fantastice se deschide un Bucureşti neschimbat, murdar şi înghesuit, dar viu.

Demonism şi angelofilie, ritualuri satanice, ori, dimpotrivă, purificatoare stau în miezul conflictelor din povestiri ca Oameni printre noi, Regele Durerii, Operă de artă cu somn de veci. Acestea se află, iarăşi, prea aproape de un centru gravitaţional al fantasticului ca să mai putem recupera pentru science-fiction elemente semnificative. Până şi într-un text ca Îndreptar de înţelepciune şi viaţă veşnică, unde motivele abordate se împart egal între fantasticul propriu-zis şi anticipaţie, condiţia inteligenţei superioare şi a nemuririi ocoleşte rezolvările „tehnologice” din proza SF, mulţumindu-se cu simbolul criptic al „petrarziei”: cartea cu litere medievale, deschisă prin incantaţii magice într-un ovoid de piatră devenit în mod subit transparent. Povestirea cea mai apropiată de SF se intitulează Oameni de apă, unde motivul labirintului primeşte înfăţişarea unei încrengături hiperdezvoltate de linii de metrou, care s-ar fi construit în capitală atunci când „nu mai rămăsese la suprafaţă nimic de demolat şi de sistematizat”. Facem cunoştinţă aici cu un viitor bântuit de spectrul mizeriei cronice. O populaţie atinsă de şomaj perpetuu sau agăţată de slujbe aproximative, plătite sporadic, nu mai nutreşte decât speranţa pescuitului norocos în Dâmboviţa, de unde poate ieşi întâmplător şi vreun peşte pentru prânz. Din pricina solului nisipos pe care s-a construit oraşul, metroul e iremediabil inundat, iar călătoriile între centrul capitalei şi cartierele periferice se fac, prin tunelurile lipsite de electricitate, în barca luminată de felinare. Viziunea autoarei e ironică, îndreptată împotriva unor autorităţi urbane etern incompetente, şi scăldând bucureştenii etern lihniţi într-un comic trist:

„Apă, apă peste tot. Aveam în sfârşit destulă ca să ne îmbăiem de câte ori vroiam şi dintr-o dată nimeni nu-şi mai bătea capul cu asta. Apă de băut, apă de pus în supă şi doar atât, apă de ploaie, apă sărată şi apă dulce, apă fiartă şi răcită în oalele în care se mai aflase odinioară şi altceva. Revenind la ce aveam să consum la masă, misiunea mea în ziua aceea era să descopăr dacă animalele pe care un tip le observase în bazinul din mijlocul blocului A.L.M.O. puteau fi preparate în vreunul din felurile descrise de ficţiunile Sandei Marin. De la un timp, Primăria era interesată de tot felul de proiecte vizând alimentaţia publică. Poate că până la urmă ar fi fost ceva şi pentru mine, dacă puneam problema cum trebuia. Doar animalele să fi fost comestibile.

Am oftat. Mă săturasem de peşte. Prin metrouri mai creşteau şi şobolanii de apă, dar şi aceştia erau din ce în ce mai greu de găsit. M-am urcat în barcă şi, văzându-mi uniforma, nimeni nu mi-a mai cerut bani, dar nici bine nu le-a părut. M-am înghesuit pe bancă împreună cu alte două persoane. Nu se vedea mare lucru în jurul nostru şi atmosfera asta lenevoasă mă îndemna la somn. […]

Blocul A.L.M.O. fusese construit cu câţiva ani înaintea pasajului Obor. Cu acest prilej, arhitectul care-l concepuse mărturisise că următorul lui proiect avea să se concretizeze într-un fiu şi un moştenitor. Nu ştiu ce se întâmplase cu fiul lui, dar pasajul se inundase la prima ploaie. La rândul său, cel care gândise centrul Obor făcuse şi el o declaraţie care însă nu mai ajunsese până la mine ca să am ştire de ea. În schimb, blocul fusese avariat serios în timpul ultimului cutremur, lucru care arăta că declaraţia lui trebuie să fi fost deosebit de interesantă.”

În fine, între misterele Bucureştiului „ascuns”, Ana-Maria Negrilă mai semnalează unul, în mare vogă în fantasticul universal, de la Dracula încoace: vampirismul. Nuvela Cântecul zorilor se construieşte pe un asemenea subiect macabru, agreat prin programul său estetic de grupul constituit în regim virtual în Atelierele KULT. Originalitatea constă, între altele, în alegerea subtilă a personajului generic, care, chiar dacă practică vampirismul, nu mai este din speţa demonetizată literar a fiorosului conte demonic, ci mai curând din categoria nocturnilor folclorici de tipul ielelor. Un ritual de priveghi, legat de dispariţia unui copil răpit, este descris la un moment dat cu pricepere şi răbdare, arătându-ne că obiceiurile populare îi sunt cunoscute autoarei şi luminând, la rândul său, abisul plin de complicaţii mentale al femeii-vampir. Naratoarea este, în esenţă, un spirit nonconformist în cadrul „breslei” sanguinare, un fel de detectiv pedepsitor, specializat în depistarea şi distrugerea vampirilor de esenţă fundamental satanică. „Vânătorile” ei nocturne prilejuiesc reconstituirea unui cadru urban cu iz de vechime şi aspect de ilustrată misterioasă, în care amănuntele de epocă, filtrate cu discreţie, ţes pânza unui fundal potrivit acţiunilor ritualice ale personajului:

„În spatele crucii de piatră, luminile se aprindeau la ferestrele bordelurilor autorizate, târfele cu condicuţă, mahalagioaicele cu păr lung şi creţ se aşezau la uşile bordeielor şi se uitau de-a lungul uliţei după primii clienţi. De la cinematograful Rex lumea ieşea de la ultimul spectacol, era deja unsprezece, iar din cârciuma din apropiere se auzeau cântece şi chiuituri – un ţigan cânta aplecat peste o cobză. Apoi – o muzică veselă, tropăituri, chiuituri şi lălăituri. Zgomotul de la «Ţăranul cu via lui» mă împiedica să aud şi altceva. Am părăsit grilajul şi am luat-o încet spre Vitan. Prin ceaţă parcă aş fi fost invizibilă. Mă apropiam de şcoală şi de biserica Troiţa şi sentimentul că pornisem deja pe urma prăzii îmi îndepărta melancolia. Fusesem eu altfel decât în acel moment?”

Ana-Maria Negrilă ştie să creeze atmosferă. De asemenea, se fereşte prudent să imite cadrul convenţional al povestirilor de gen, spectral şi fantomatic. Chiar şi în ipostazele secrete pe care i  le alege cu grijă, oraşul e „dens”, pulsează de viaţă proprie, autentică şi netulburată. Vampiri inteligenţi şi melancolici sălăşluiesc cu drept de cetate în acest Bucureşti verosimil şi suprareal totodată. Nuvela este una dintre piesele de rezistenţă ale volumului, lucrată îngrijit, cu substanţă, cu frază vibrată sentimental, dar nu peste limita de unde eventualele stridenţe i-ar tulbura poezia discretă. Din universul fantasticului sumbru şi al literaturii de tip horror, motivul vampiric a trecut, cum se observă, şi în SF. Spre a-i atribui credibilitate generică, Richard Matheson, în romanul I Am Legend, mai considera necesar să justifice „ştiinţific” vampirismul ca pe o boală genetică. Din perspectiva unei asemenea explicaţii, vampirul nu e altceva decât un mutant. Grupul KULT nu-şi mai pierde vremea în căutarea unor justificări similare, înregistrându-l automat între motivele SF-ului românesc actual. Chiar dacă operaţia aceasta de tip anexionist pare simplistă, putem vedea în ea o tentativă de lărgire a conţinutului anticipaţiei, de împingere a limitelor sale convenţionale în direcţia fantasticului tradiţional.

După ce şi-a „făcut mâna” cu povestirile şi nuvelele din Oraşul ascuns (2004), Ana-Maria Negrilă produce un roman remarcabil: Împăratul gheţurilor (2006). Mai multe teme se combină în el, între care două urmărite constant, dezvoltându-se în mod privilegiat pe măsură ce evoluează intriga lucrării: cea a forţelor „psi” şi tema politică a puterii. Aceasta din urmă se află în strânsă şi firească interconexiune cu prima, întrucât capacitatea de comunicare mentală şi simţul enigmatic al profeţiei, „pre-viziunea” – cum îi place autoarei să grafieze – constituie instrumente ce conduc nemijlocit spre exerciţiul puterii: ele controlează puterea terestră, o confiscă atunci când au ocazia şi se servesc în interes propriu de ea. Cadrul compus în roman închipuie un viitor marcat de o nouă glaciaţiune: fenomen îndeajuns de pregnant prin manifestări şi consecinţe încât să fi dereglat echilibrul lumii vechi. Izolate unele de altele, oraşele stagnează în barocul lor multiform, sub povara unor etaje fără număr şi a acoperişurilor transparente ce apără de agresiunea iminentă a exteriorului omenirea retrasă în sine. Zăpada cade abundent, îngropând baza clădirilor într-o pătură înfricoşătoare. În arhitectura lor stratificată, aceste aglomerări urbane moştenite dintr-un trecut mai norocos dezvoltă îngrijorare şi teamă faţă de propriul lor nivel inferior, unde domneşte frigul şi sărăcia. În etajele de deasupra se păstrează încă o aparenţă de confort, accesibilă privilegiaţilor. Regăsim întrucâtva situaţia din Oraşele scufundate ale lui Felix Aderca, mai puţin – fundamentală la acest antecesor al declinului uman prin entropia glaciară – impresia ireversibilităţii fenomenului catastrofal. Peste gheţuri, către orizonturi indecise, se aventurează doar triburile de vânători nomazi: un fel de „primitivi”, după normele unei civilizaţii complicate, fiindcă stau retraşi într-o existenţă suspect de simplă (pentru „ceilalţi”, cu totul de neconceput), dar care folosesc în deplasările lor secrete nu doar schiuri şi sănii trase de câini, ci şi vehicule motorizate, având pe capotă panouri solare şi conduse computerizat.

La fel ca la Aderca, societatea lovită de calamitatea generalizată cultivă, într-un exotism rafinat, frizând ridicolul, amintirea unui trecut fericit, scufundat deja în legendă. Pentru efectul său iluzoriu, acesta se constituie tot ca o butaforie a preţiozităţii, din materiale aflate la îndemână: gheaţa, în cazul discutat acum:

„Centrul era împodobit, iar în mijlocul pieţei deschise se ridicase un imens castel de gheaţă […], cuib crenelat strălucind în lumina reflectoarelor. Artiştii sculptaseră fiecare detaliu pe care îl pomeneau legendele şi astfel dăduseră naştere poate celei mai frumoase reprezentări pe care-o văzusem vreodată. La primul etaj se afla terasa de pe care An îşi strigase fratele în nopţile cu lună şi unde întâlnise duhul care-i povestise de puterea Împăratului gheţurilor ale cărui legi le încălcaseră.

Am făcut câţiva paşi odată cu mulţimea şi-am admirat grădina Raahidei cu florile de gheaţă, colorate astfel încât să dea impresia de real. Erau crini tot atât de albi ca o câmpie de omăt, violete, dalii şi boule de neige. Apoi – arbori, portocali şi mandarini, cu frunzele alungite şi lucioase şi poame rotunde. Peste tot inflorescenţe şi colţuri luxuriante. Erau multe plante pe care nu le ştiam, iar artiştii se inspiraseră probabil din miniaturile ce împodobeau hagiografiile. Castelul amintea de dragostea lui An pentru Nh şi pentru Raahida, de credinţă, de gesturi de care acum n-am mai fi fost în stare.”

Un estetism de compensaţie străbate romanul Anei-Maria Negrilă, cultivând simbolurile trecutului „luminos” într-o convenţională întruchipare hibernală, sclipitoare şi rece. Muzica sugerează „foşnetul zăpezii ce se aşeza pe câmpiile nordului”, „şuieratul vântului printre gheţuri”, „florile acelea albe şi cristaline apărute printre troiene”. Norsen, un artist ce trece drept geniu al epocii glaciare, îşi sculptează micile capodopere în gheaţă, iar colecţionarii bogaţi le pot admira în vitrine frigorifice. Pe măsură ce clima se înăspreşte iar zăpezile cotropesc planeta, se îndesesc şi referirile la gheaţa eminamente dominantă. Şi totuşi, glaciaţiunea din roman este mai curând simbolică, decât una perfect naturală. Într-o povestire de tinereţe, Arthur C. Clarke făcea să se audă trosnind gheţarii undeva, pe coastele septentrionale ale Marii Britanii, spre a figura mai convingător ideea că, în condiţiile imaginate de el, o nouă eră glaciară devenise iminentă. Autorul englez ştia foarte bine că din punct de vedere ştiinţific exagerează, întrucât instalarea unei asemenea perioade cu climă fundamental schimbată nu se face într-un an sau doi, ci pe parcursul unor dezechilibre lente, repartizate pe mai multe milenii. El ţinea chiar să-şi avertizeze cititorul asupra acestei contracţii artificiale a timpului, de care finalul povestirii sale avea nevoie atât ca efect literar, cât şi pentru a-şi putea transmite eficient avertismentul ecologic. Ana-Maria Negrilă scrie însă într-o vreme când SF-ul nu mai este interesat de fundamentarea ştiinţifică, pas cu pas, a transformărilor pe care şi le închipuie. Şi glaciaţiunea din romanul ei s-a instalat aproape instantaneu, sfidând duratele geologice normale, din moment ce cu douăzeci de ani în urmă planeta putea să mai însemne încă, pentru personaje, verdeaţa copacilor şi lumina soarelui risipită cu generozitate în peisaj, ca şi libertatea de mişcare între nord şi sud. Atunci, „oraşul reprezenta doar o reşedinţă, nu şi-un mod de viaţă”, explică Sich, naratoarea, cu regretul unei „vârste de aur” apuse, răsturnată de constrângerile categorice ale unui nou regim totalitar. Iarna permanentă din carte tocmai asta vrea să reprezinte, o proiecţie dezastruoasă asupra societăţii omeneşti.

Festivităţi artificiale, cu aspect ritualic, tind să umple în sufletele pustiite ale viitorului golul lăsat de dispariţia unor valori morale esenţiale:

„Ultima Sărbătoare Anh o petrecusem cu Reh privind piaţa prin vitraliul înfăţişând două lebede plutind peste un câmp cu mărăcini şi-un fals înger cu aripile deschise şi cu o balanţă în mâna dreaptă, cântărind pe un talger o scară de frânghie şi pe celălalt un ciob de oglindă în care se reflecta soarele. Deasupra se aflau ca întotdeauna peştii sacri, heringii – corpuri subţiri gri-albăstrui, alungite, fusiforme – trăitori în Mările Nordului, păstrăvii argintii din râurile reci şi din lacurile adânci ale emisferei nordice, lipanii maronii din apele de munte. Toţi ne priveau de dincolo de sticla colorată, mişcându-şi boturile din care ieşeau bule de aer. Stăteam ascunşi în camera-birou şi aş putea spune că acesta fusese blestemul nostru, piatra noastră de opal, să ne furişăm mereu în locurile întunecate şi să încercăm întotdeauna să fim invizibili în mijlocul oamenilor.”

Tânăra Sich este, bineînţeles, o pre-văzătoare intrată în ilegalitate, ca şi fratele ei, Reh, ca şi părinţii lor dispăruţi în condiţii suspecte cu două decenii în urmă. Un fel de „noapte a cuţitelor lungi” trebuia să pună atunci capăt democraţiei generoase pe seama căreia funcţiona, ca facţiune aparte a Consiliului de guvernământ, o asociere a celor înzestraţi cu puteri paranormale. Dincolo de aspectul politic reprezentat de originalul „partid” Viitaz, stăpân pe „zona verde” a oraşului, prezenţa membrilor săi în configuraţia de odinioară a societăţii pare să fi dat o notă de originalitate şi culoare locului, înainte ca acesta din urmă să fi căzut victimă uniformizării impuse de o dictatură informă şi ascunsă. Nivelul cel mai pitoresc al domeniului „psi” investigat de autoare concentrează, ca imagine obsesivă, universul pierdut al unei copilării fericite:

„Uliţa Vrăjitorilor fusese construită odată cu oraşul şi era de fapt un labirint de străduţe mărginite de magazine în care se vindeau de la rădăcini de mandragoră, prafuri de viaţă lungă, licori cu sclipiri de aur, la poţiuni şi filtre de dragoste, pentru îmblânzirea duşmanilor, pentru avere şi poziţie socială şi apoi pietre preţioase şi semipreţioase care să apere de deochi, de otravă, de vrăjile adversarilor, ce mai – de toate relele din lume. Toţi citeau viitorul în riduri şi în trăsăturile feţei, în palmă, apoi în cafea, în ceai, pe oase, pe carapace de broască ţestoasă, în fumul care se înălţa din căţui înmiresmate, în stele şi în întruchipările norilor.”

Ana-Maria Negrilă îşi construieşte tablourile cu o bună ştiinţă a amănuntului evocator. Fără îndoială, nu acest nivel de ieftină popularitate a breslei pre-vizionare putea să deranjeze nişte ambiţii dictatoriale, dar avea să cadă victimă şi el, în interdicţia politică generalizată, deopotrivă cu inteligenţele profetice superioare. Acestea din urmă, pe seama cărora se constituie treptat o rasă umană mutantă, reprezintă în roman factorul de nesiguranţă pentru un mecanism al puterii deprins să funcţioneze eficient doar în lipsa complicaţiilor de orice fel apărute în societate. Sich are presentimente, nelinişti avertizatoare ieşite dintr-un acut simţ al pericolului, intuiţii fulgerătoare care îi deschid căi de salvare, fie şi în ultima clipă. Autoarea nu face din personajul său o eroină de duzină, lansată în aventuri de capă şi spadă, asemeni figurilor feminine în risipă de energie fizică şi în acută criză de credibilitate, de care e plin de la o vreme SF-ul mondial. Problemele ei sunt interioare, nu mai puţin dramatice însă. Sich trebuie să trăiască ascunzându-şi cu grijă darul „natural”, simulând o viaţă comună şi fără probleme, în condiţiile în care peste tot în jurul ei sunt puse capcane, iar cititorii de gânduri sunt vânaţi fără cruţare. Mai puţin abil, sau mai puţin norocos, dar în mod precis mai slab de caracter decât ea este fratele său, Reh, a cărui deconspirare îl conduce la un moment dat în laboratoarele penitenciare de pe sateliţii numiţi Gemeni, de unde revine pe Pământ mutilat psihic şi infirm sufleteşte, într-un fel de evadare suspectă, aranjată tocmai de persecutorii „pre-văzătorilor” aflaţi încă dincolo de braţul înarmat al legii impuse prin fraudă. „Întotdeauna urâsem Consiliul”, mărturiseşte (de fapt îşi mărturiseşte în ascuns) fata, „pentru că manevra pe oricine, falsifica prevestiri, se amesteca în vieţile oamenilor şi niciodată – niciodată – nu voia să piardă”. Extrem de stresant, mediul său îi oferă o continuă ţesătură de intrigi în care indivizii nu contează. Contează doar jocul în sine al Puterii şi obiectivele ei perverse, legate de deconspirarea, vânarea şi demolarea psihică a celui înzestrat altfel decât majoritatea comună şi uşor de strunit a concetăţenilor. Sich trebuie să fie mereu atentă la limbajul vag şi ascuns al agenţilor „ospitalieri”, căutând să surprindă pericolele cu o clipă mai devreme decât temuţii ei adversari. Asta fiindcă, în slăbiciunea ei aparentă, şi talentele ei sunt de temut pentru veghetorii unei comode stabilităţi sociale. Cu sau fără voia posesorului lor, aceste înzestrări speciale conţin în germene detonatorul unor convenţii scumpe oricărei dominaţii lumeşti. Dincolo de metaforele care le îmbracă într-o formulare poetico-filozofică, puterile ascunse ale creierului riscă să genereze efecte cvasialchimice, imposibil de controlat de către adversarii acestei noi elite umane, pe cale de constituire. Imaginea casei-timp, sau a timpului-casă, este extrem de sugestivă pentru procesul de „domesticire” plastică a unor abstracţiuni:

„Timpul seamănă cu o casă pe care oamenii, pelerini prin viaţă, o străbat doar într-un sens trecând din cameră în cameră, deschizând o uşă, închizând-o în urma lor, fără s-o mai poată desfereca pentru a se putea întoarce în odaia precedentă. Astfel, ei sunt forţaţi să meargă înainte pentru a se hrăni, a dormi, a învăţa, a naşte şi, în final, a muri. Noi, cei de la Viitaz, suntem singurii care au puterea să deschidă atât uşile trecutului, cât şi pe cele ale viitorului, iar acest remn se numeşte de aur… Există şi remn mai umil, dar mai larg răspândit. Prin el se pot asculta gândurile oamenilor, se poate transmuta materia.”

Autoarea are, de asemenea, priceperea de a construi personaje complicate, cu slăbiciuni omeneşte înţelese şi acceptate, atâta vreme cât personajele, asemeni lui Reh, împărtăşesc statutul de victimă. Puterea de înţelegere a tinerei Sich va fi pusă, însă, la grea încercare în momentul când descoperă în propriul frate nu doar victima altora, ci şi călăul „de nevoie”, abil manipulat din afară, al celor pentru care n-ar avea decât motive de iubire. Fiindcă ordinul supraveghetor al „ospitalierilor” nici nu şi-ar putea face treaba murdară fără concursul unor „pre-văzători” capabili să indice corect ţintele şi să participe efectiv la prinderea suspecţilor în capcană. Şi totuşi, în decăderea lui mizerabilă, Reh mai păstrează o urmă de umanitate, străduindu-se din răsputeri să-şi ferească sora de destinul altor persoane condamnabile – de la prinderea cărora, în ciuda regretelor inutile şi a remuşcărilor de tot felul, nu se dă înapoi. Nu acelaşi lucru se va întâmpla însă cu un alt personaj-cheie al romanului, Velmer. Din acesta, Ana-Maria Negrilă face treptat un ins din categoria „îngerilor damnaţi” ai fantasticului romantic. Mai precis, un demon al răzbunării  împotriva tuturor şi mai ales împotriva oraşului care l-a pervertit şi pe care, socotindu-l un simplu teren pentru experienţe cu oameni mediocri, urmăreşte în secret să-l distrugă. Crescând împreună, Sich va dezvolta faţă de el unul din acele sentimente complicate, amestec de iubire şi ură, transformat cu timpul într-o fascinaţie de care nu te poţi elibera decât prin crimă. Aceasta din urmă are în roman scuza de a fi executată în scop de autoapărare şi într-un moment culminant al jocului periculos care-i angajează pe amândoi. În dorinţa sa de a accede la puterea supremă, Velmer parcurge o vertiginoasă decădere morală. „Pre-văzător” şi el, dar de o forţă inferioară calitativ celei cultivate cândva în scopuri constructive de defunctul Viitaz, personajul e alcătuit pe o antiteză şi simbolizează aspectele negre ale fenomenului „psi”, cu consecinţele sale malefice, în caz că nu e însoţit şi de o tărie morală pe măsură. Şi în situaţia lui autoarea are abilitatea de a nu reproduce o schemă banală. Prin apel la semitonuri şi la discreţie în lămurirea enigmei care îl înconjoară, povestirea aplică în cele din urmă carne pe trăsăturile generale ale desenului schiţat, făcând astfel din personaj un partener credibil în conflictul oarecum tezist al cărţii.

      Împăratul gheţurilor îşi structurează acţiunea pe două planuri temporale. În planul trecutului regretat, Sich e o fată lipsită de experienţă, care asistă, fără să înţeleagă adevăratele lor sensuri şi dimensiuni, la evenimente grave din existenţa ei: dispariţia părinţilor, apoi transformarea lui Reh – sub influenţa irezistibilă şi corupătoare a lui Velmer – dintr-un devotat al „pre-văzătorilor” în vânătorul lor vicios. La nivelul prezentului acţiunii, suntem martorii vieţii tensionate a tinerei mutante, urmărită de răzbunarea tenace a lui Velmer, devenit o forţă oarbă a destinului său degradant. În acest plan, preponderent conflictual, intervin şi complicaţiile cele mai spectaculoase sub aspect SF. Astfel, forţe stranii contribuie la apariţia greu previzibilă a unui enigmatic „vârtej” ce se abate periodic asupra oraşului, devastându-i etajele superioare:

„Mi-l imaginam ca pe o imensă pompă care existase întotdeauna pe cer, o poartă între două lumi care fusese deschisă de forţele pre-văzătorilor. Ce se întâmpla acum nu era decât un fenomen normal de nivelare a celor două spaţii diferite, de aducere a lor la aceiaşi parametri. Şi, astfel, Vârtejul absorbea materia de pe pământul acesta şi-o deversa dincolo, unde poate aceasta lipsea. Probabil că o dată transferul făcut, poarta aceasta ar fi rămas deschisă, iar lumile s-ar fi unit într-una, deşi atunci din oraş şi poate din întreaga zonă n-ar mai fi rămas nimic. Din păcate, singurul în stare să oprească totul era chiar pre-văzătorul necunoscut.”

Aici spiritul de complicaţie al autoarei îndreaptă scrierea spre senzaţionalul aproape nelimitat. Într-un exces al enigmei, Sich intuieşte, apoi chiar demonstrează logic, că entitatea care controlează Vârtejul demolator nu este un singur „pre-văzător”, ci însumarea a şapte personalităţi distincte, din categoria manipulărilor supraumane realizate în colonia-penitenciar de pe Gemeni. Între ele, fireşte, şi Velmer, ca spiritus rector cu manifestări de o criminalitate sublimă. Chiar dacă pretinde asemenea evoluţii dezlănţuite la limita dintre SF şi fantasticul pur, romanul Anei-Maria Negrilă îşi are centrul de greutate plasat în zona personajelor încă nedezumanizate complet, aşadar înainte ca acestea să părăsească un înveliş omenesc, de sentimente şi patimi, spre a deveni simple forţe catastrofale, materializări simbolice ale urii universale.

Propunându-și ciclul Stelarium, autoarea avea în vedere o imersiune și mai profundă în temele experiențelor postumane, pe care Împăratul ghețurilor începuse deja să le exploreze în maniera descrisă mai sus. Prin romanele intitulate Regatul sufletelor pierdute și Ascensiunea stelară, ambele publicate în 2016, se deschide și se dezvoltă un ciclu epic de amploare, cu o acțiune complicată, de tip space opera, însă țintind la obiective agreate de curentul cyberpunk. În consecință, SF-ul combină aici motivele sale tradiționale, călătoria interstelară, colonizările cosmice, conflictele declanșate din interesele divergente ale unor structuri de putere constituite într-un viitor nebulos al evoluției umane, experimentele genetice riscante etc., cu motive desprinse din panoplia de uz comun în avatarurile mai recente ale genului: un progres tehnologic nemăsurat vizavi de degradarea programatică a civilizației, inteligența artificială și infinitele ei resurse manipulatorii, capacitățile extrasenzoriale care transformă omul de mâine într-o entitate aparte, ajunsă în pragul imortalității și, totodată, expusă unei singurătăți demoralizante. Autoarea nu se  mulțumește să aducă pe o scenă largă toate aceste motive, ea are față de ele propria sa poziție, filozofică și critică totodată, cum reiese și dintr-un interviu ce atinge problema:

„Dincolo de partea SF, de știință, Stelarium este povestea unor oameni într-un viitor în care știința nu i-a înnobilat neapărat pe oameni, ci a construit multe obstacole în calea lor. Dușmanul cel mai mare al omenirii este izolarea, ruperea relațiilor dintre oameni, de aceea, și lucrurile pe care le fac personajele în Stelarium sunt tocmai generate de această izolare cu care ele încearcă să lupte. Oamenii nu sunt făcuți să trăiască complet singuri, iar dacă fac acest lucru, ajung să piardă ceva din latura lor umană. Asta referitor la personajele umane. Personajele non-umane sau post-umane trăiesc o altă dramă, cea prin care încearcă să se integreze printre oameni, dar nu reușesc, de aici marginalizarea cu repercusiunile ei. A fost interesant să mă gândesc ce ar face un om crescut într-un laborator dacă ar fi aproape nemuritor și ar ajunge la un moment dat să conducă omenirea.”

Plasarea convențională a acțiunii (de fapt a acțiunilor ciclului narativ, fiindcă el se dezvoltă pe un larg interval cronologic și într-un spațiu galactic apreciabil) începe pe planeta Galene, unde trei nave de origine terestră, Ascensiunea, Bonaventura și Celeste, ar fi stabilit cu secole în urmă o colonie în cadrul marii expansiuni cosmice a civilizației umane. Statele întemeiate de urmașii echipajelor primordiale, Regatul Celest, Republica și Marele Comintern, ajung treptat la o rivalitate greu de împăcat datorită liniilor divergente pe care se dezvoltă fiecare. Ele mută, de fapt, într-o conjunctură universală conflictele tradiționale ale omenirii, dându-le totodată aspecte noi, dictate de tehnologiile spectaculoase la care au acces. Criogenia (acceptată în virtutea tehnicilor de supraviețuire ale navigației cosmice, sau dictată forțat împotriva inamicilor politici) și manipulările nanotehnologice prin care personajele pătrund în structuri artificiale ori suferă migrații în corpuri alese mai mult sau mai puțin la întâmplare, toate acestea îngăduie autoarei să elimine unitatea de timp și spațiu folosită de regulă în SF-ul mai vechi. Lucrurile se complică și mai mult prin introducerea în joc a unei dimensiuni secrete a acțiunilor conflictuale, de tip intelligence, constând în misiunile acenților și prim-agenților Anh, aflați în subtilă și periculoasă confruntare cu forțele de ordine din statele rivale.

Cel de-al treilea volum al ciclului, Agenții haosului (2019) constituie răspunsul la o dublă provocare, una ridicată de conținut, cealaltă de natură literară. Pe bună dreptate afirmă Ana-Maria Negrilă: „Stelarium ar putea fi socotit şi aventura unui filolog în lumea tehnologiei. Am citit pentru Stelarium o mulţime de articole scrise de fizicieni, chimişti, astronomi, sociologi, psihologi etc. Am căutat informaţii la NASA, pe blogurile ţinute de unii oameni de ştiinţă, am citit proiecte despre liftul spaţial, despre space mining, despre rezistenţa materialelor şi nanotehnologie, despre navele construite în asteroizi etc., încercând să extrag informaţia ştiinţifică, dar şi potenţialul literar din aceasta.” Filologul trebuie să rezolve convingător, prin urmare, și chestiunile de tehnică literară capabile să transforme un bogat conținut științific într-o veritabilă operă romanescă, purtătoare de încărcătură dramatică și, în ciuda marilor sale dimensiuni, inatacabilă sub aspectul continuității verosimile a proiectului. În latura lor de literatură populară, romanele lasă impresia că rescriu – prin grupul celor patru agenți Anh cărora li se urmăresc cu prioritate aventurile exotice – tiparul Celor trei mușchetari (plus d’Artagnan) într-o ipostază cosmică și postumană a destinelor imaginate de Dumas-tatăl. O sinteză precisă asupra ciclului Stelarium face colegul de generație al autoarei, Oliviu Crâsnic:

„Decoruri exotice guvernate de bionomii misterioase, călătorii interplanetare, antrenamente epuizante și arte marțiale, confruntări violente, conspirații planetare și galactice, lovituri de teatru, trădări și manipulare, naniți și criogenie, realități virtuale, conștiințe stocate cibernetic și inteligențe artificiale, experimente genetice, creiere vegetale și astronave organice conștiente de sine, personaje având un comportament verosimil și fascinant – toate acestea, izvorâte din scriitura atentă și plină de talent a unei romanciere consacrate, asigură o lectură cât se poate de captivantă.”

Prin acest proiect izbutit, Ana-Maria Negrilă se alătură altor proiecte de amploare realizate de români în ultima perioadă: Liviu Radu cu trilogia de inspirație futuristo-folclorică Waldemar și Dan Doboș cu trilogia sa, Abația. Dintre scrierile străine, cel care constituie fără îndoială modelul fertil al trilogiei Stelarium este binecunoscutul ciclu Dune de Frank Herbert. Dacă acesta din urmă, sub presiunea factorului comercial, s-a dezvoltat însă fără măsură, chiar și după moartea autorului american, putem spune că, spre norocul său și al cititorilor, lucrarea discutată aici s-a oprit chiar la timp.