2015, HAC! BD, 256 pag., ISBN 978-606-93640-4-8

Mi-am exprimat admiraţia pentru Marian Coman în diferite ocazii. Ne-am întâlnit, din păcate, prea rar şi am petrecut prea puţin timp împreună ca să ne cunoaştem bine. Dar, ca să folosesc o vorbă la modă, „am urmărit cu interes” activitatea lui. Şi pot spune că ceea ce a făcut cu proiectul „Harap Alb continuă” reprezintă, în opinia mea, un exemplu de urmat, din mai multe motive.

Voi face însă o paranteză, pentru a nu perpetua o nedreptate. Marian Coman n-a făcut singur acel proiect. În el este implicată o întreagă echipă, iar ceea ce voi spune mai departe se referă la fiecare membru al ei. Doar că, asemenea formaţiilor rock, Marian Coman are norocul să fie, ca să zic aşa, frontman – şi, prin urmare, se află în luminile reflectoarelor mai mult decât restul grupului. Dar proiectul HAC n-ar fi fost ce este fără oricare dintre membrii săi.

Şi acum să revin la motive. Banda desenată românească a avut o perioadă de glorie, care a apus, din păcate, la câţiva ani după căderea comunismului. Au rămas o serie de artişti extrem de talentaţi, ce ne-au bucurat cu creaţiile lor, dar BD-ul, în sine, n-a mai avut amploarea unei mişcări, a unui fenomen. HAC a pornit, astfel, de pe un teren aproape pustiit şi a reuşit să crească de la un an la altul, consolidându-şi poziţia pe piaţă.

A reuşit să strângă fani în jurul său, fiind prezent la East European Comic Con alături de branduri de prestigiu din occident. Cel ce scrie poveştile, Marian Coman, a adunat o parte dintre ele şi le-a publicat sub forma unor cărţi, promovate în turnee desfăşurate în toată ţara – lucru rar pe meleagurile noastre.

Nu în ultimul rând, a demonstrat că filonul autohton poate fi exploatat cu un succes la fel de mare ca acelea de pe alte meleaguri. Pentru asta, însă, a renunţat la textele clasice de genul „noi nu ne pervertim valorile”, de parcă orice încercare de succes comercial reprezintă ceva scandalos, o prostituare. Mai mult, a apelat la reţetele consacrate dincolo de ocean pentru a transforma protagoniştii basmului lui Creangă în super-eroi de genul celor de la Marvel.

În Povestea lui Harap Alb, ciudatul personaj Ochilă spune: „Deasupra capului meu văd o mulţime nenumărată de văzute şi nevăzute; văd iarba cum creşte din pământ; văd cum se rostogoleşte soarele după deal, luna şi stelele cufundate în mare; copacii cu vârful în jos, vitele cu picioarele în sus şi oamenii umblând cu capul între umere.” Marian Coman face din el o fiinţă cu atribute divine, numită Haiganu, capabilă să asculte tot ce se întâmplă în lume prin intermediul Fluviului Şoaptelor.

O serie de alte creaturi i se alătură – unele dintre ele cu trimitere la filonul dacic (sau tracic) – fiecare cu propriile drame şi aspiraţii. Unii sunt păpuşari, alţii simple marionete. Basmul lui Creangă avea dramatism, tuşe triste, dar le compensa printr-un fel de a povesti aparte, menit să bucure cititorul, să-l păstreze aproape de candoarea copilăriei. Marian Coman se poziţionează pe cu totul alte coordonate, oferind un cadru întunecat, dur, desprins parcă din poveştile fraţilor Grimm, ori ale lui Andersen.

Nu e de mirare. Publicul ţintă al acestor super-eroi este, în principal, cel adolescentin – dornic de poveşti sumbre, sângeroase – atras mai curând de realismul unui Game of Thrones decât de idealismul din Lord of the Rings. De altfel, aceasta este şi reţeta celor de la Marvel – protagonişti singuratici, supăraţi pe viaţă, dornici să facă dreptate într-o lume plină de injustiţie. Spre meritul său, Marian Coman nu copiază, ci doar se inspiră, păstrând extrem de multă originalitate. Lumea creionată de el nu este a unui viitor anume, ci un fantasy în toată puterea cuvântului. Dark fantasy, ca să fiu mai exact.

Cum preferinţele mele în materie de benzi desenate se îndreaptă mai mult spre filonul franţuzesc, cu aerul său amuzant şi luminos (Asterix, Pif, Rahan), în timp ce Marvel nu m-a prea atras nici la vremea adolescenţei, cum n-o face nici acum, n-am rezonat sufleteşte cu cartea lui Marian Coman. Asta nu mă împiedică însă ca, dincolo de gusturile mele, să apreciez iniţiativa şi modalitatea de realizare, considerându-le extrem de bine-venite în peisajul autohton.

Haiganu. Fluviul Şoaptelor a lui Marian Coman este una dntre cărămizile proiectului Harap Alb Continuă, atent gândită şi bine realizată. Când scriu aceste rânduri, deja a apărut şi a doua carte, Haiganu. Furia Oarbă, ceea ce demonstrează că echipa ştie ce are de făcut şi-şi urmează cu grijă planul. Nu pot decât s-o felicit şi să-i doresc să ajungă cât mai departe.