Experiment

Joi, ziua când m-am hotărât să scriu

Sunt aici de vreo două săptămâni. Vreo cinşpe zile, chiar după ce m-am certat cu Dorian. Asta-i vrăjeală pentru cine-o citi poveştile-astea. Nu s-a certat nimeni, m-a părăsit; şi-a luat catrafusele şi s-a întors la fosta lui. N-am plâns, că nu eram fraieră să mă vadă cu lacrimile-n barbă. Am stat pe fotoliu, cu laptopu-n braţe, privindu-l pe deasupra lui. Trecea dintr-o cameră-n alta, îndesa haine şi cărţi în geanta de voiaj. Trebuia să fie atent, îi spusesem că ard tot ce rămâne în urma lui. Voiam să par indiferentă. După ce-a plecat… ei bine, după ce-a plecat am încuiat uşa, m-am întins pe gresia de pe hol şi-am bocit ca o disperată. Pe muteşte, să nu mă audă nimeni, cu capul ascuns într-o eşarfă care alunecase de pe cuier.

Nu ştiu cât timp să fi trecut, dar când n-am mai avut lacrimi, când ochii-mi erau cât pumnii, se înserase. Un soare trist, portocaliu, se lăsa peste blocul de vizavi. M-am târât la frigider după o sticlă de apă. Am ales una de vin. O luasem pentru weekend, când plănuiam o cină romantică. La început, mi-am pus în pahar, peste cuburi de gheaţă. Spre final am băut direct din ea; am scurs ultimele picături rezemată de fereastră.

Nu-mi amintesc mare lucru din noaptea aia. Ştiu că mi-era atât de cald încât m-am aşezat pe pervaz, cu picioarele-n afară. Aşa stăteam când eram copii; de fiecare dată se găsea o tăntică să ne pârască mamelor cât eram de iresponsabili. Dar în noaptea aia… îmi adusesem laptopul aproape şi pusesem melodia Deliei pe repeat. Cred că urlam odată cu ea, la fel de răguşită, la fel de speriată.  Versurile alea mă sfâşiau pe dinăuntru: „Da, mamă, sunt beată, pentru că altfel nu îl pot uita…” Plecase Dorian.

Probabil că beţia aia cruntă mi-a deblocat ceva rezerve de energie şi voinţă; cert e că a doua zi am sunat-o pe Ramona şi i-am spus că-mi iau concediu. A răsuflat uşurată, deşi n-a lăsat să se vadă. Asta însemna că se putea baza pe mine în vară, când colegele familiste dădeau buzna cu cereri de învoiri. Trebuia să fac ceva ca să nu mă mai gândesc la el. Ştiam c-o să-mi treacă, nu era prima părăsire şi, la cum mă cunosc, n-o să fie nici ultima. S-a întâmplat să fie mai dureroasă.

N-aveam chef să mă învârt prin casa aia prin care-şi lăsase dumnealui parfumul. Dar nici de socializare cu prieteni amabili şi săritori nu-mi ardea. Voiam să fiu singură; dacă era cazul, acceptam un străin – doi, dar nu mai mult. Am verificat mesajul acela de pe LinkedIn. Fusesem tentată să-l şterg de câteva ori. Îl păstrasem aşa, „just in case”. Aveau nevoie de programator cu oarece experienţă pentru fix o lună, cât dura concediul meu. Era o ocazie bună să iau nişte bani frumuşei şi să mă curăţ de sentimentalisme.

N-a fost un interviu propriu-zis. Mi-au trimis un link, am completat un chestionar online, iar după trei minute am avut răspunsul: „Felicitări, aţi fost admisă. Vă trimitem draftul contractului, dacă sunteţi de acord cu condițiile acestuia, aşteptăm scanul semnat în 24 de ore.” Am avut nevoie doar de 2, nu de 24. Mi-am făcut bagajul şi m-am prezentat la adresa indicată, adică aici.

Cam aşa visam eu o casă pe vremea când îmi trecea prin cap să mă mărit. Într-un cartier mărginaş, pe o stradă îngustă, cu gard înalt, din fier forjat, prin  care să se vadă o grădină cu trandafiri. În visele mele mai era un câine care mă întâmpina sărind pe labele din spate. Câine nu-i pe-aici, din motive lesne de-nţeles. În rest… decorul seamănă cu proiecţiile alea de adolescentă visătoare, cititoare de „Pe aripile vântului”.

Aveam o foaie cu instrucţiuni, astfel încât am tastat codul pe interfonul montat pe peretele din dreapta. Uşa s-a deschis imediat şi am pătruns înăuntru. Pe ferestrele înalte, de casă veche, dinainte de război, razele soarelui pătrundeau aproape perpendicular, luminând jumătate de hol. Cealaltă jumătate era scăldată în penumbră. Se ghiceau, doar, contururile unor uşi. Învăţasem pe de rost harta oferită de TechnoGaming, firma pentru care urma să lucrez. Mergând înainte ajungeam la camerele de locuit. A mea avea numărul 4. Semnasem că nu voi încerca să pătrund în alte încăperi decât cele indicate de ei: camera cu baia aferentă, bucătăria, cămara şi terasa din spate.

Fie vorba între noi, nici nu mi-a trecut prin cap să umblu de năucă prin alte camere. Când aveau să vină restul colegilor vedeam noi ce soluţie de socializare am fi găsit.

Am făcut un tur de recunoaştere. Îmi plăcea mobila veche, din lemn, ca şi ideea de împărţire a încăperii, printr-un glasvand, într- spaţiu de dormit şi unul de lucru. Computerul e ok, nu ultimul răcnet, dar dotat cu toate softurile care mi-ar trebui… Chef de treabă să am, să-l storc de resurse. TechnoGaming îmi trimisese o confirmare de plată. Îmi viraseră în cont jumătate din suma negociată. Era un semn bun. Cu Dorian adiindu-mi doar uşor, aşa, prin minte, am inspectat bucătăria şi cămara. La vederea rafturilor burduşite, a frigiderului gemând de bidoane cu tot felul de sucuri naturale, mi-am spus că par a juca în „Shining”. Singura diferenţă era că nu aşteptam nicio iarnă şi nu eram izolată. Nu eram. Gândul ăla mi-a revenit peste vreo săptămână, când încă nu mi se alăturase vreun coleg de echipă.

Primele două zile am dormit aproape tot timpul. Sticla aia de vin îmi pusese capac. Am jurat, de altfel, să nu mă mai ating de alcool. Mai aveam momente când umblam ca prin ceaţă, când nu-mi aminteam denumirile unor obiecte sau numele unor cunoscuţi. Abia din a treia zi mi-am făcut un program, alternând orele de lucru cu cele de odihnă. M-am aşezat pe instrucţiunile de la TechnoGaming, asigurându-mă că ştiu ce vor de la mine. Apoi am început să creez personaje pentru joc: să le descriu, să le aloc mişcări şi tehnici de luptă, puteri, în fine, tot ce le trebuia. Profilul primului mi-a fost aprobat, ceea ce m-a încurajat să le creionez pe celelalte. Încrezătoare în respectarea termenului, mi-am permis câteva zile libere, în care să lenevesc. Eventual să citesc din biblioteca imensă din camera 4.

Într-o seară m-am dus la bucătărie fără să renunţ la carte. Aveam chef de nişte îngheţată, drept pentru care mi-am scos din congelator cutia pe care scria mare „Ciocolată”. N-am avut nicio reținere să mănânc direct din ea, ca-n filmele americane. Până veneau ceilalţi, sigur aveam s-o termin. Cum lingeam eu aşa linguriţa lipicioasă, cum dădeam paginile una după alta cu picioarele strânse sub mine pe scaun, am avut un sentiment ciudat. Era de parcă mi-aş fi amintit lucruri pe care nu le trăisem. Am închis cartea,  convinsă că aţipisem şi visasem preţ de câteva secunde.

Trebuia să merg la culcare. Uşor de zis. Aveam genunchii de piatră, mă dureau la fiecare pas, iar încheieturile degetelor se deformaseră în timp ce strângeam copertele cartonate. Şi-n capul pieptului simţeam o apăsare, inspiram cu greutate aerul care se răcise brusc. Am pășit anevoie spre dormitor, pe care l-am încuiat de două ori. M-am aruncat îmbrăcată pe pat, măcar nu mai simțeam durerile din picioare. Dar n-am scăpat de bolovanul de pe piept. Nici de gândurile care mă năpădiseră. Eram trează, cu siguranță. N-aveau cum să fie vise. Îmi făceam griji pentru vizita la medic, de-a doua zi. Mă rugam să nu mor singură, în somn, să mai apuc serbarea lui George, să ajung la cununia Corinei.

Cine naiba erau George și Corina? M-am ridicat șchiopătând și am început să caut prin cameră. Nu erau decât lucrurile mele. Am răsfoit cartea, filă cu filă, în speranța de a găsi o scrisoare, un bilet străin, ceva care să-mi fi abătut gândul de la lectură, de la jocul video și personajele lui. N-am găsit nimic. Abia când am reușit să inspir adânc am realizat că puteam merge fără sprijin, că pielea mâinilor îmi era din nou elastică și-mi era sete. Mi-am căutat telefonul mobil, dar înțelegerea fusese: fără mijloace de comunicare, în afara mesajelor schimbate cu cei de la TechnoGaming. Am alergat spre ușa de la intrare și am observat că nu are, pe interior, nici clanță, nici vreun dispozitiv de deschidere. Am mai verificat chestia asta câteva zile la rând, pe lumină.

Terasa dă spre o grădină superbă, plină de flori. E înconjurată de panouri înalte, dintr-un material sticlos, foarte dur. În plus, nu comunică nici cu curtea din față. Mda… Am trimis un mail la firma de jocuri. Erau singurii pe care-i puteam contacta. Mi-au amintit să citesc condițiile din contract, după care nu mi-au mai răspuns.

Nu pot face altceva decât să-mi continui treaba. Au dreptate, am acceptat această izolare pentru o lună. Trebuie să-mi termin treaba, să încasez restul de bani și…

Nu merge. Mă trezesc în unele nopți convinsă că-mi lipsesc picioarele, de la genunchi în jos. Vreau să le pipăi, să mă conving că nu-i așa; mă tem să mă dezvelesc, pentru că acolo unde ar trebui să-mi fie tălpile, pătura e perfect întinsă peste cearșaful scrobit. În momentele alea mă mișc greu, de parcă aș avea de două ori greutatea mea.

Scriu caracterizările personajelor din joc, le creez haine, mai romanțez poveștile din spatele lor, mai gândesc scheme de luptă ori scenarii. Mănânc înghețată cu lingura direct din cutii. Apropo, le-am început pe toate. Mi se rupe de cei ce-or să vină. Dacă or să mai vină. Când scap de durerile de piept, de încleștarea degetelor sau de coșmarul cu picioarele, alerg prin casă țipând: „Da, mamă, sunt beată, pentru că altfel nu îl pot uita…” Mă amuză gândul că ar fi camere de luat vederi sau microfoane. Mi-i închipui pe cei ce mă monitorizează, exasperați de versurile unei singure melodii.  Apoi îl blestem pe Dorian, pe fosta lui, sticla de vin care m-a adus aici și toate babele de la bloc care strigau indignate să nu mai stau călare pe pervaz.

N-au trecut decât cinșpe zile. Am început să scriu în agendă. O înfig în bibliotecă, printre cărți. Am două scenarii. Dacă ies la sfârşitul lunii, o iau cu mine. Dacă nu mai ies, o va găsi, cu siguranță, cineva.

*

În sala de ședințe aerul condiționat fusese pornit de la prima oră. Profesorul Dimache nu concepea să lucreze la temperaturi peste 22 de grade. Kilogramele depuse de-a lungul anilor îi forțau colaboratorii să i se alăture, pe timp de vară, în încăperi de-a dreptul glaciale. Medicii își ocupaseră locurile în jurul mesei ovale. Purtau halate cu mâneci lungi, pe care le strângeau în jurul corpurilor. Tânărul Iovan tremura din mai multe motive. Se temea să nu fi dat greș cu metoda experimentală. Dacă era așa, Dimache avea să-l zvârle afară din spital, din oraș… Cu puțin noroc prindea un cabinet în vreun sătuc îndepărtat, cu ulițe prăfuite.

Profesorul intră pe ușă la zece fix. Aruncă dosarul pe masă, apoi se răsturnă pe scaunul directorial care oftă adânc sub trupul masiv. Îl fixă pe Iovan pe deasupra ochelarilor cu rame groase.

–  Ia zi, tinere! Cum stăm cu experiențele?

Își drese glasul, înainte de a îngăima:

–  Parametrii celor trei pacienți sunt în limite normale. Rapoartele generate de softul meu indică ușoare deviații, dar nu îngrijorătoare…

Cardiologul Tomescu tuși cu subînțeles. Iovan oftă. Ciubucarul ăla nu se putea abține.

–  Ce-i, Tomescule? Știi mai multe? tună Dimache.

–  Nu știu ce l-ar îngrijora sau nu pe tânărul nostru coleg, dar mie nu-mi plac oscilațiile tensiunii arteriale la pacienta cu numărul unu.

–  M-ați omorât voi pe mine! Zi-le pe nume!

Tomescu se supuse nemulțumit.

–  Bunea Mihaela, 28 de ani, politraumatism în urma căderii accidentale de la înălțime pe fondul consumului exagerat de alcool.

Dimache îl întrerupse:

–  Hai că acum vorbești ca la „Reflecții rutiere”! Am înțeles, e vorba despre cea tânără. Mai avem baba și mecanicul auto cu picioarele amputate. Ăia doi ce fac?

Iovan se grăbi să-și consulte însemnările:

–  Semnele vitale sunt în parametri normali pentru coma indusă.

–  Deci, de-aia ne-am strâns aici? Că-i crește fetii tensiunea din când în când? O trece ăsta mic prea aproape de ea.

Râse singur la propria glumă, dar se opri brusc și redeveni serios.

–  Domnule doctor Iovan, după-amiază sunteți invitat la consiliul de administrație. Dacă raportul dumneavoastră nu e semnat de medicii specialiști, fondurile vă sunt tăiate, iar pacienții ies de sub tratamentul experimental.

Părăsi sala de ședințe fără să privească în urmă. Iovan se apropie de doctorul Tomescu.

–  Domnule doctor, vă rog frumos să mai analizați rapoartele.

Mihăilescu, internistul, îi sări în ajutor.

–  Haideți s-o luăm altfel! Starea celor trei s-a înrăutățit?

– Garantezi dumneata că va merge bine? V-ați uitat pe sinusoidele printate de Iovan? Îl credeți pe cuvânt?

–  Nu e vorba de asta, ci de a acorda o șansă proiectului. Să nu uităm că, dintre pacienții în stare critică, doar aparținătorii celor trei și-au dat acceptul. Dacă e ocazia unică de a fi primii care…

Tomescu răbufni, morocănos:

–  Au acceptat pentru că n-aveau altă alegere. Doar bazaconiile lui cu visele sau acatiste pe la mănăstiri. Dacă mă întrebați pe mine, sunt în aceeași categorie. Inima e-un mecanism, domnilor. Trebuie studiat, gresat, ajutat să funcționeze. Fără el, creierul n-ar fi nimic! Pe el cine-l irigă?

Adam, neurologul, opri aerul condiționat și ceru raportul.

–  Eu semnez! Am susținut activitatea de cercetare și nu sunt de acord cu dumneavoastră. Fără creier, inima n-ar ști ce să facă. Ar fi o mașinărie care ar funcționa haotic. Atâta timp cât el e sănătos, poate mobiliza toate mecanismele să-și atingă parametrii maximi.

–  Da, cu vise… Măi oameni buni, voi vă auziți? Dacă ne-ar înregistra cineva, ne-ar crede la stand-up comedy. Cum să ieșim noi să spunem oamenilor că visele le vindecă trupurile?

Iovan se așeză pe scaun, privind în podea. I se năruiau speranțele ultimilor doi ani. Și toate astea pentru că unui singur pacient îi creștea tensiunea aparent fără motiv. Dădu din cap

–  Tocmai asta e, un singur pacient, cel mai tânăr! Dacă îmi dați șansa să-i mai monitorizez încă o lună… atât, o singură lună. Apoi…

Îi era greu să spună că ar fi renunțat. Spera ca fondurile să-i ajungă pentru cercetare. Dacă era nevoie, era dispus să doarmă în laboratoare. Cardiologul se strâmbă și semnă raportul, îngânându-l pe tânărul Iovan:

–  O lună… Na, mai ai o lună de la mine! După care îi scoatem din comă și-i tratăm convențional!

*

Cei trei pacienți de pe paturile din fibră de sticlă erau conectați la aparatele de monitorizare. Firele electrozilor de pe frunte și tâmple se strângeau în computerele ale căror displayuri afișau spirale multicolore, sfere sau linii frânte. Asistentele trebuiau să-l creadă pe medicul Iovan, care le spusese că acelea sunt visele pacienților. Nu-l întrebaseră prea mult. Bănuiau că avusese ceva probleme la ședința de dimineață. Intrau numai când aveau de administrat tratamentul. În restul timpului, îl urmăreau pe tânărul încercănat prin geamul salonului. Nota din când în când observațiile pe dosarul ținut pe genunchi. Privea, pe rând, monitoarele. Când imaginile a două dintre ele păreau a fi identice, verifică tensiunea arterială a tinerei. Crescuse cu trei unități. Se ridică de pe scaun și mută anevoie, prin spatele paturilor, cele două displayuri unul lângă celălalt. Ieși în fugă pe hol.

Alergă pe scările de serviciu; nu mai avea răbdare să aștepte liftul. Ignoră pacienții ce așteptau la ușa medicului Adam. Ciocăni încet, pătrunse în cabinet și șopti gâfâind:

–  Am nevoie de ajutorul dumneavoastră! Cred că știu ce se-ntâmplă!

Neurologul puse agitația colegului pe seama ședinței. Îi arătă scaunul și îi întinse o sticlă cu apă minerală.

–  Acum spune!

Deșurubând capacul cu mâinile tremurânde, Iovan continuă:

–  Pacienta tânără… tensiunea i-a crescut cu trei unități. Când am observat asta, am privit toate monitoarele. Al ei și al bătrânei derulau exact aceleași imagini, în exact aceeași ordine. Vă dați seama ce-ar putea însemna asta?

Adam recunoscu nelămurit:

–  Nu. Alea merg așa, ca să vedem noi că programele rulează. Sunt niște imagini aleatorii, niște chestii abstracte…

–  Și dacă nu sunt? Dacă, într-un fel sau altul, visele lor se amestecă? De ce starea fizică a tinerei se degradează, nu a bătrânei, așa cum ar fi așteptat?

Adam dădu din cap de câteva ori.

–  Au afecțiuni diferite, un politraumatism prin cădere și un accident vascular. Nu poți demonstra nimic.

–  Nu, nu pot, dar dacă umblu la frecvența uneia dintre ele?

–  N-ai voie, am semnat pentru licența softului. Dar ai s-o faci oricum, nu-i așa?

Iovan încuviință, mușcându-și buzele:

–  Da, am s-o fac. Să văd ce se-ntâmplă. Am testat niște parole primite cu demo-urile. Cred că reușesc să intru în program.

– N-ai decât, dar pe mine nu mă amesteci. Apropo, ține-mă la curent!

*

Luni, ziua 18

Mai am de terminat un singur personaj și de rulat toate rutinele deodată. Mai departe… să-l testeze gamerii. Ultimele două nopți am dormit dusă, fără vise, fără bolovani pe piept. Nu mai am înghețată, dar pot să-mi fac. Dacă aveam internet, descărcam niște rețete. Dacă aveam telefon, sunam pe cineva. Fără ele, trebuie să-mi amintesc sau să improvizez. Chiar așa, ce-o mai fi pe-afară? Probabil am să găsesc sute de apeluri nepreluate, sute de e-mailuri și notificări pe Facebook. Mi-am amintit de Dorian. Vag, ca dintr-o altă viață. L-am iubit știind că va pleca. Poate-i mai bine că s-a-ntâmplat așa. N-aș fi colaborat cu TechnoGaming. N-aș fi văzut pe generic: „Scenariu parțial și personaje: Mihaela Bunea”. Da, acum pot spune că sunt un nume. În fine…

Ieri mi-am pierdut vreo oră lângă ușa de la intrare. E un panou de lemn închis ermetic în toc. Aproape că nu se simt îmbinările. La fel sunt și cele ale camerelor goale. Curios, ușile alea n-au niciun număr. Știu că nu mai vine nimeni, nu mai are de ce. Jocul e aproape gata.

Dimineață am băut cafeaua pe terasă. Nu se auzea nicio mașină trecând, niciun câine lătrând, niciun copil. Liniște ca-n criptă. (Doamne ferește!) Am pipăit panourile alea ce țin loc de gard. Am încercat să desfac unul cu un cuțit, să-l mișc din loc. Imposibil. Lama s-a rupt, mi-a alunecat puțin în podul palmei dar m-am legat strâns cu un colț de cămașă. Nici de jos nu pot fi urnite, sunt încastrate în bordura de beton. Bănuiam că totul e pus la punct, dar simțeam că trebuia să-mi fac datoria, să încerc. Am adus din casă două scaune pe care să mă cațăr, să văd dincolo de gard. Le-am fixat unul peste celălalt, însă după ce m-am urcat pe ele, panourile se înălțaseră cu peste doi metri. Sau trei, sau… n-are importanță… Oricum nu le pot atinge vârfurile. Am înțeles că nu pe acolo trebuia să ies.

M-am tot gândit la ce-mi doream demult: o casă ca asta, o bibliotecă plină de cărți, liniște… Ciudat, când ni se îndeplinesc dorințele vedem cât erau de seci. Poate de-aia au plecat toți bărbații din viața mea. Sau eu dintr-a lor, cine să mai știe?! Ca să nu ajung o pensionară plictisită, cu capot soios, amestecând toată ziua în crătiți, bombănind un moș obsedat de fotbal sau de colecția de fluturi.

Dacă voi pleca de-aici, trebuie să-mi promit că voi reciti notițele din agendă. Că mă voi gândi de două ori înainte să suflu în lumânările tortului, an de an. Dacă.

*

Iovan adormise pe scaun, cu ochii pironiți pe displayuri. Putea să jure că imaginile nu se mai succedaseră în secvențe identice. Trebuia să-i demonstreze cardiologului că metoda experimentală dădea roade. Rănile bărbatului se închiseseră. Peste o săptămână ar fi propus deconectarea ventilației automate și trezirea din semicoma indusă. Urmărise activitatea cerebrală a bătrânei. Spera să se recupereze. Tânăra, Mihaela Bunea, îl îngrijora. Nimeni n-ar fi putut spune dacă avea să-și mai revină vreodată.

Se ridică și merse la fereastră. Răsărea soarele. Într-o oră începea iarăși vânzoleala din spital. Rămase cu ochii pe crengile îndoite de vânt ale teilor de pe alee. Și-ar fi dorit să știe ce imagini generase softul în mințile celor trei. Furnizorul aparaturii prezentase niște studii conform cărora electrozii activau zonele din creier unde se formau visele. Venise cu niște procente încurajatoare pe un eșantion de pacienți cu afecțiuni minore. Se vindecaseră de două ori mai repede decât cei care primiseră tratament convențional.

Iovan realiză că, indiferent de rezultatul studiului său, rămăsese cu o problemă. Dacă visele celor trei interferau? Dacă undeva, într-un univers paralel, cei trei stăteau la palavre la o ceașcă de ceai? Sau dacă duceau o luptă pe viață și pe moarte, încercând să supraviețuiască? Avea un plan, dar nu-l putea pune în aplicare decât în cursul nopții următoare, când ar fi rămas singur.

*

Pierdu câteva ore încercând parolele de acces. După ce reuși să deschidă executabilul, rescrise câteva linii de comandă ale softurilor generatoare de vise. Salva modificările, apoi urmărea atent imaginile de pe displayuri. Când toate afișară aceleași imagini, derulându-se în aceeași ordine, se opri. Monitoarele aparatelor din secția de Terapie Intensivă afișau semnele vitale ale celor trei. Singura afectată părea a fi tânăra, Mihaela Bunea.

*

O zi oarecare

Nu știu cât timp a trecut de când sunt aici. Am semnat un contract cu o firmă de jocuri online. Cred că le-am trimis ultimele fișiere. Cred. Mintea mea o ia razna. Trupul, de asemenea. Din ce în ce mai des mă simt bătrână și neputincioasă. Picioarele nu mă ascultă. Când le am. Uneori cad și nu pot înainta decât târându-mă. Nu-mi simt gambele. Atunci îmi amintesc o mașină căzând peste mine; mă sufoc. Îmi văd brațele împingând niște fiare ruginite.

Nu mai las agenda în bibliotecă, o port cu mine peste tot. Nu mai știu unde sunt, a cui e casa care începe să se transforme. Uneori, în grădină nu mai văd trandafiri. Le-au luat locul niște vrejuri înalte de roșii, de ardei sau ce-or mai fi. Mi-aș dori să le ud, să le plivesc, dar mâinile îmi tremură, iar degetele chircite nu pot ține găleata în care s-a strâns apă de ploaie. Alteori, pe pământul roșiatic zac niște mașini vechi, dezmembrate, pe sub care forfotesc șobolani. Sunt tentată să caut piese, să tai tablă, să deșurubez mecanisme. Mă uit neputincioasă la pantalonii îndoiți sub genunchi.

Am strigat tare, sperând să fiu auzită. Mi-am spus numele, vârsta, am cântat, am plâns. Sunetele rămân deasupra curții; așa cum eu n-aud nimic din afară, nu pot fi auzită. Nu-i nimic dincolo de panourile alea sticloase. Că veni vorba de sticlă, mi-e dor de Dorian. Vreau să mă mai părăsească o dată, să încerc să-l opresc, să plâng.

Când mă gândesc la el, sunt eu. Nu merge tot timpul. Mă duc la culcare rememorând vacanța la mare, excursia cu cortul. Mă trezesc în toiul nopții într-o cameră străină. Aerul e închis; dau deoparte pătura veche, zdrențuită pe margini. Mă sprijin de comoda prăfuită și deschid un geam care abia se ține în toc. Respir aerul încins care inundă camera, dar e bine. Se aud câini încăierându-se, mame certându-și copiii, bărbați comentând un meci de fotbal. Nu-i văd, dar știu că sunt acolo, undeva.

Alte nopți sunt bântuite de amintirile unor zile petrecute alături de-o femeie care-a murit. Întind mâna după o sticlă de vin pe care-o țin pe noptieră, mai trag o dușcă, îl mai înjur pe fii-miu care n-a mai trecut pe la mine de-o lună, apoi fac planuri pentru-a doua zi. Am un Audi pentru-o cutie de viteze, plus un Opel cu canapele aproape noi. Trebuie să scot de pe ele tot ce se poate.

Cam asta e… Acum, când scriu, știu sigur că sunt Mihaela Bunea, am 28 de ani, sunt programator la o firmă din centru. Iubitul m-a părăsit, mi-am luat concediu și am semnat un contract cu TechnoGaming. Aștept să treacă luna.

*

 Iovan așteptă finalul orelor de consultații. Când ultimul pacient părăsi cabinetul neurologului Adam, ciocăni și intră fără să fie invitat. Ceru permisiunea să se așeze, apoi depuse pe birou dosarul al cărui volum se dublase. Oftă adânc. Adam începu să răsfoiască filele scrise de mână.

–  Ce-i, tinere? Ai venit cu noutăți?

–  Am niște noutăți, însă… cred că ceva nu merge bine, recunoscu.

–  Păi dacă ți-ai băgat nasul?!

–  Nu, nu de-aia. Am umblat la frecvențe și la liniile de comandă ca să am niște date-martor. De fiecare dată, tânăra e cea mai afectată. Are creșteri de tensiune arterială, de puls. La ceilalți doi n-am înregistrat nicio schimbare.

–  Să nu uităm că au vârste și traume diferite, firma ne-a prezentat studii cu pacienți având afecțiuni din aceeași gamă, plusă Adam.

–  De acord, numai că noi a trebuit să ne mulțumim cu ce-am avut.

–  Hai s-o luăm altfel. Care e evoluția lor? Dacă ar fi scoși din coma indusă, ce prognostic ai pentru fiecare dintre ei? Cred că asta contează.

–  Bătrâna și mecanicul ar respira fără aparate. Probabil femeia ar avea ceva leziuni cerebrale, dar electroencefalograma nu indică nimic alarmant. Tânăra… nu știu. Asta mă îngrijorează.

–  Tu ai crezut în faza asta cu visele? Cu subconștientul care oferă o stare de confort interior, ca organismul să se recupereze?

Iovan răspunse pripit:

–  Da, am crezut. Dumneavoastră… ?

Adam râse, ducându-și mâinile la ceafă.

–  Când eram de vârsta ta, credeam și eu. Acum – a fost un experiment și-atât. Ce ai de gând să faci mai departe?

Tânărul strânse dosarul la piept.

–  O să-i prezint profesorului Dimache studiul meu. O să cer fonduri suplimentare pentru un nou experiment. Vreau să contactez firma furnizoare și să-i prezint anomaliile înregistrate. Ei au fonduri, asta-i poate ajuta. Dacă nu e bine că am supus experimentului trei pacienți? Dacă, într-un fel sau altul, visele lor interferează?

Adam îl bătu pe umăr, condescendent.

–  Ești visător! Dimache te va desființa, mai ales când va afla că ai umblat la parametri. Firma se va șterge la fund, de la director până la portar, cu foile tale. Ei vând un produs, nu garantează nimic. Contractul semnat era plin de excluziuni, avea două pagini cu paragrafe care începeau cu: „Firma nu-și asumă responsabilitatea pentru…”

Iovan își mușca buzele, nervos.

–  E riscul meu! De altfel, mai am o teorie. Visele alea sunt, într-un fel, legate între ele. Mai cred că apare o luptă pentru supraviețuire. Spiritele caută resurse în exterior, îl atacă pe cel cu vârsta biologică mai mică, ignorând tipul și gravitatea afecțiunii. Mizează pe capacitatea de refacere a unui organism tânăr. Aș vrea, pentru câteva zile, să păstrez în program un singur pacient. Să văd cum răspunde la diverse variații de frecvență.

Adam își încrucișă brațele în dreptul pieptului.

–  Vrei să spui că baba și mecanicul o bântuiau p-aia mică pentru că luptau pentru propriile vieți?

–  Exact asta vreau să spun.

–  Hmm… Vreau să fiu bine înțeles, să nu-mi dai răspunsuri grăbite. Să te gândești la vorbele mele când vei fi singur. Nu poți demonstra nimic. Nu zic că nu poate fi adevărat. Din păcate, aici e vorba de bani. În egală măsură, de orgolii. Sfatul meu e să ții dosarul ăsta doar pentru tine. Să prezinți comisiei unul oficial, în care să notezi evoluția celor trei, scurte episoade cu variații de tensiune sau puls, ca să-i faci pe plac și lui Tomescu, dar atât.

–  Nu pot să fac asta!

–  Ba bine că nu! Poți și ai s-o faci dacă vrei să rămâi în spital. Dacă vrei să primești bani pentru un al doilea experiment. Te-ai gândit că pacienții, odată treziți, și-ar putea aminti câte ceva? Nu te-ar ajuta mai mult niște mărturii de-ale lor decât speculațiile tale bazate pe derularea imaginilor de pe monitoare?

Tânărul încleștă degetele pe coperta de plastic. Îi transpiraseră palmele, iar cămașa i se udase în spate. Nu se gândise nicio clipă la varianta neurologului.

–  Asta mă sfătuiți să fac? Înseamnă că mă susțineți?

–  Evident, n-am să recunosc niciodată că am purtat discuția asta sau că ți-am dat un sfat. Mi-ar plăcea, în schimb, să i-o trag din când în când peste bot arogantului de Tomescu. Să se repete experimentul, iar tânărul meu coleg să mă țină la curent. Ce zici?

*

Ultima zi

Am primit un mesaj de la TechnoGaming. Îmi mulțumesc pentru serviciile de calitate pe care le-am oferit. Mâine îmi vor trimite codul care deschide ușa. Servicii de calitate… Dacă zic ei, așa o fi. Lasă că și banii sunt pe măsură. Mi-au trimis al doilea extras de cont, a intrat și a doua jumătate a sumei.

Nu pot să trag acum niște concluzii. Probabil singurătatea asta mi-a dat coșmaruri. Casa arată la fel ca-n prima zi, grădina la fel. Dincolo de ele, e viața adevărată. Voi asculta muzică la maxim în căști, după atâta timp în care am urlat o singură melodie. Voi face curat în apartamentul care s-a umplut de praf. N-o să-l caut pe Dorian. Cu siguranță, nu! Mai degrabă am să-i trimit un link când va ieși jocul pe piață. Doar așa, ca să vadă ce știu să fac.

*

–  A deschis ochii! aude tânăra.

Nu recunoaște vocea. O lanternă îi verifică pupilele. E prea intensă lumina; clipește des.

–  Mă poți strânge de mână?

Ascultătoare, prinde în palmă degetele străine.

–  Sunt medic Iovan, neurolog. Sunteți la spital, ați suferit un accident.

Ridică anevoie pleoapele și privește tânărul aplecat deasupra ei. Camera e plină de bărbați în halate albe. Se conformează, le răspunde ridicând arătătorul. Da, își simte mâinile. Și picioarele. Tânărul medic îi șoptește ceva la ureche. Da, a visat. Nu poate întoarce capul; cu coada ochiului vede un bărbat în patul din stânga ei. Picioarele îi sunt retezate de deasupra genunchilor. O lacrimă îi alunecă spre tâmplă. Nu știe cum a aflat, dar omul ăla e mecanic auto. I-a murit soția de câțiva ani, iar fiul îl vizitează din ce în ce mai rar. Trebuie să povestească cuiva. Medicul îi șterge lacrima. Probabil lui îi va spune. I-a zâmbit complice și i-a făcut cu ochiul.

Aude niște versuri răgușite; pare a fi propria-i voce. Își amintește seara când a plecat Dorian, sticla de vin băută pe pervaz, melodia pe repeat care i-a însoțit căderea în gol. N-a avut niciun contract cu TechnoGaming. N-a stat în casa cu trandafiri în curte. A fost un maldăr de carne și oase din care medicii au refăcut un om. A trăit niște vise care-au ținut-o în viață.

Povestirea face parte din volumul de proză scurtă Aripile tatălui, apărut în 2017 la editura Tritonic.

Fantasticul românesc capătăt tot mai multă consistență. Alături de veterana Rodica Bretin mai nou venitele Cezarina Anghilac, Cătălina Fometici, Doina Roman, Lavinia Călina și Teodora Matei contribuie la crearea unui club feminin tot mai calitativ și mai respectat.

Teodora Matei nu e la primul volum fantastic, dar este primul cu povestiri. Ea a debutat, în volum propriu, cu romanul Stăpânul castelului, un roman fantastic cu elemente gothice, elemente ce se întâlnesc și în Aripile tatălui.

Povestirea Experiment este în schimb un science-fiction, chiar dacă prin stilul scrierii face parte din lumea fantastică, în care autoarea se simte în largul ei. Matei îmbină în mod strălucit lumea viselor, cu lumea virtuală creată de programatori, creând o stare specială, onirică, în care totul pare posibil și, în același timp, limitat de puterea imaginației protagonistei.