Când a venit Sfârșitul Lumii Așa Cum O Știm, pot spune c-am avut noroc.
Dormeam în cortul jos din colțul unui poligon al vânătorilor de munte, la marginea unei păduri nu chiar așa de dese, însă nici la îndemâna turiștilor. Culmea baftei, o zonă fără semnal de mobil, așa că lăsasem în cazarmă telefonul și tableta, la fel ca și camarazii mei; dar, în plus, eu am și-o slăbiciune care mi-a salvat viața. Nu mă bărbieresc decât electric, pentru că habar nu am cum să folosesc o lamă. Și cum în munte nu prea se găsesc prize, stăteam nebărbierit de mai mult de-o săptămână. Eram bărbos când a început Apocalipsa și de-aia am trăit, în timp ce restul plutonului meu sunt morți cu toții.
Cred că de fapt așa a și început. Cu firele de păr din barbă. Cam pe la cinci dimineața, când noaptea și ziua nu se pot hotărî care-i vie și care-i moartă, doar cu vreo juma’ de oră înainte de deșteptare, m-a trezit o senzație stranie întinsă peste obraji. Mi se zburliseră toate firele din barbă de parcă se încărcaseră deodată cu electricitate statică. Dinspre copaci trosneau într-adevăr fulgere și tunete, așa că am oftat, m-am strecurat pe lângă ceilalți doi bărbați cu care împărțeam cortul militar și am ieșit din el în patru labe.
Nu ploua. În afară de roua de pe iarba la fel de țeapănă ca și barba mea nu se vedea nici o urmă de stropi, deși tunetele bubuiau în continuare. M-am strâmbat la gândul că poate fac trageri colegii de la artilerie, m-am ridicat, am tras aer în piept și am rămas așa, cu gura căscată. Între cârdul de corturi și pădure, imediat dincolo de latrina de campanie, curge un pârâu. Limita dinspre Nord a taberei. Iar din albia sa, pășind pe apă sprijinit în două trăsnete ca pe niște bețe de schi, îmi zâmbea El. Bărbosul.
A dat din cap spre mine și I-am urmat privirea. Printre corturi se mai întrezăreau încă patru siluete. Bărbați pe jumătate goi, înfrigurați de răcoarea dimineții, cu bărbile zburlite, la fel de nedumeriți ca și mine. Ființa din râu și-a înălțat scurt bărbia, poruncitor, și noi ne-am supus. Ne-am repezit degrabă spre grămada de lemne tăiate pentru foc și-am înhățat fiecare câte un topor. El a râs încântat, și-a ridicat scurt propria-I secure de luptă și ne-a arătat tabăra, iar noi am trecut la treabă.
Da, aveam santinele. Patru soldați și-un sergent de gardă, adică exact câți eram și noi. Dintre ei a tras unul singur. O rafală prelungă de Kalașnikov, către mine, firește – norocul meu de care vă spuneam. Restul au stat cu gura căscată, prea domesticiți de pace și de neînțelegerea uimirii că niște tovarăși cu care glumiseră și băuseră cu-o seară înainte veneau acum să le crape țestele. Așa că au murit fără să înțeleagă nimic. Doar sfrijitul acela de lângă stația radio și-a coborât arma de pe umăr, a zbierat ceva la mine într-o limbă care mie deja îmi devenise străină și a tras.
Degeaba, bineînțeles. Ce rău poate face o armă modernă unui Bărbos? Tocmai se pogorâse peste modernitate Vremea Lăsării de Sânge și ea, timpul său tribal, nu poate pricepe vreun pericol dinspre niște musculițe de plumb, ci doar tăișul de fier sau bronz. Așa că liniile prelungi, roșii cu negru, ale tatuajelor de pe mine mi-au șerpuit peste piept, au prins în ele proiectilele și le-au dus altundeva, unde li s-or termina lor capetele. Habar nu am ce loc o mai fi și ăla, tot așa cum nu știu nici când au apărut pe mine și din ce-or fi făcute. Din ocru? Sânge? Vopsele?
Multe nu cunosc și nu înțeleg nici acum din Venire, dar atunci știam foarte clar un lucru: trebuie să lovesc. Și l-am trosnit în moalele capului de l-am liniștit. Dar nu pe el îl voia, nu pentru soldat mă împleticisem printre corturi copleșit de testosteron. L-am împins la o parte și m-am apropiat de adevăratul dușman, simțind cum cresc în mine ura și puterea. Am lovit în stația radio cu toată furia Sa, devenită acum și-a mea, învrăjbită împotriva acelui chivot al Noului. O lume întreagă care trebuia sfărâmată, pentru că ce-i prea mult e de-ajuns.
I-am omorât și pe cei din corturi, firește. Erau cu toții niște bărbieriți spălați și parfumați, cu obrajii rași fin și moliciune-n inimi, iar la acel moment încă nu ne gândeam că vom avea nevoie și de sclavi. Pe mulți i-am prins dormind, visând vise spurcate de cifre și coduri, tweet-uri și like-uri. Vreo doi trăiau vise verzi, întregi, așa că pe ei i-a luat chiar Marele Bărbos, i-a străpuns cu vârful fulgerelor ca-n sulițe și i-a împins către nori. Halal priveliște.
Ca să nu ne încurcăm, Lui de-acum o să-i zic Arhetipul, pentru că Bărboșii suntem noi, oastea Sa cu topoare-nsângerate. Știu, unii spun c-ar fi Gebeleizis, alții că Marte sau vreun zeu celt, ori poate chiar ceva nemaivăzut, scoborât chiar atunci dintre stele. Dar cândva, în vechea Lume Nouă de dinainte de noua Lume Veche, îmi plăcea să citesc și mi-a rămas întipărită în minte povestea Mitago-urilor lui Holdstock. Așa că pentru mine el va fi Bărbatul, Războinicul, Arhetipul.
Mă rog, vremea cărților a trecut. Cel puțin pentru nostalgia asta nu plătești cu capul.
Ziceam de priveliște. Între pădurea din nord și râpa de la vest, un platou presărat cu zeci de leșuri descăpățânate, corturi năruite, împroșcate de sânge, vreo două mașini răsturnate și ciocănite bine, iar în mijloc noi, Bărboșii, goi, murdari și acoperiți cu tatuaje. Dinspre munți, coborând la vale, câteva pâlcuri de ciobani cu bărbile la fel de încâlcite ca și ale dacilor din piatra sculptată de la Roma, asta dacă nu cumva or fi fost chiar ei, readuși la viață. O fi getă limba asta de-o grăim acum? Habar n-am; o înțelegem, dar nu sunt cuvinte pe care să le mai fi auzit vreodată în era televizoarelor și-a netului.
În șir indian, am coborât și noi spre râpa de după valul de coline, de unde se vedea jos, în depărtare, orașul. Nu eram doar noi și ciobanii: Bărboși veneau în firicele subțiri din toate părțile. Mineri, alpiniști, vânători, chiar și câțiva turiști prea blonzi ca să fi fost de pe-aici. Bărbații munților, răsărind de prin coclauri tot mai mulți, până ne-am adunat de-o armie. Înarmați cu topoare, securi sau pioleți, mulți stropiți de sânge, alții doar cu ulei de motor sau cioburi.
Un semn ne-a dat și-a fost de ajuns. Știam cu toții ce aveam de făcut. Mânia zăcuse de mult în sufletele noastre, înăsprindu-ne încă înainte de-a o înțelege. Dinainte de Lăsarea de Sânge, înainte chiar și ca furia să înceapă să ne străpungă pielea, revărsându-ni-se în spini peste obraji.
Am pornit la vale urlând și ne-am pogorât peste urbe. Curând hărmălaia amestecată nu a mai cuprins doar strigătele noastre de luptă, ci și țipetele de spaimă ale lor, sclavilor luminii din ecrane, zbieretele de durere, vaietele de agonie. Nici măcar nu eram puși pe măcel împotriva turmei acelea îngrozite. În noua Lume Veche o să fie nevoie ca cineva să crească oi, să cultive livezi și vii, să care prada și să spele securile de sânge și aceia nu vom fi noi, războinicii. Vor fi robii luați din orașe. Mai întâi însă trebuia să-i desprindem de paraziți, să le rupem tentaculele înfipte-n minți direct prin deschizăturile ochilor.
Așa că noi voiam doar să le sfărâmăm stăpânii, să spargem ecranele otrăvitoare cu lumina lor la fel de veninoasă indiferent că se ascundeau sub numele de smartphone, laptop, televizor ori alte bâzdâgănii. Și pe ei i-am fi lăsat să trăiască, tot ce aveau de făcut era să renunțe la dependență. Dar ce, credeți că au renunțat? Cei mai mulți nu au vrut să le dea drumul. S-au trântit peste ele ca să le apere cu trupurile lor, le-au ascuns la piept, lângă inimă, au implorat să nu fie sparte-n bucăți. I-am spart pe ei atunci și tot am ajuns la căpușele cu cipuri, am amestecat laolaltă sânge și cioburi și am făcut vrerea Lui. Iar Bărbatul a râs și-a tot râs și s-a amuzat străpungându-i în vârf de trăsnete pe cei care aveau arme și nu le-au aruncat degrabă. Pe cei care-au luptat cu noi i-a trimis în nori. Restul putrezesc acum pe străzi.
O zi, o noapte și încă o zi a durat până am terminat măcelul. La sfârșit, când am ieșit din oraș, mai mulți cu o mână de războinici cu bărbi și urmați de-un cârd cam firav de robi și roabe bocind, pădurea începuse deja să învăluie orașul, înverzindu-i ruinele sub lăstari. Resturi întunecate și tăcute după mult prea multă vreme de gălăgie. În sfârșit liniștite, acoperite de noapte așa cum se cuvine.
Aceea a fost doar prima urbe peste care ne-am revărsat, o zi, o noapte și încă o zi. De-atunci au trecut luni multe, nu zile. Poate ani, mi-e greu să spun, mereu amețit de furie. Am strivit în calea noastră multe alte așezări, am sfărâmat mii de ecrane și-am omorât nenumărați sclavi ai lor, prea strâns prinși în plasa de share și rating ca să-i mai putem desprinde. Până acum o săptămână, când s-au terminat colinele și-am dat de câmpie. Iar dincolo de râu, înarmați cu furci și coase, ne aștepta oastea Ei. Pletoșii.
Întâi ne-am minunat, înțelegând cu greu că Arhetipul stăpânește munții și dealurile, dar șesul e-al Doamnei, sau cum i-or fi zicând. Poate Bendis, poate Tuatha Danna ori cine știe ce alt nume o mai fi purtat pe când oamenii încă mai ascultau glasul țărânei și nu erau surzi, cu urechile înfundate sub căști de firmă. Oricum, pedeapsa pentru modernitate clar că se pogorâse și peste cei de la câmpie, căci și Pletoșii erau goi, tatuați și plini de sângele celor spurcați. Și-n spatele armiei lor se întindea noaptea, doar beznă și tăcere, fără lumini și sirene. Dar ce ne-a făcut să râdem a fost că oastea lor nu era una doar de bărbați, nemavorbind că nici măcar nu aveau bărbi, ci și de femei. Cu toții la fel de acoperiți de șuvițe lungi, prinse în cosițe ori ba.
A doua zi, ne-a cam trecut râsul. I-am încercat prin vad și s-au bătut bine, chiar și muierile, iar de data aceasta Arhetipul nu ne-a mai fost de folos, încleștat în luptă cu Mama lor. O fi și Mama Lui? Nu știm. Tot ce-am aflat în ziua aceea a fost că și furcile pot ucide la fel de bine ca și topoarele, iar destui dintre noi au căzut cu bărbile-n noroi și glodul i-a prins de ele și i-a sorbit. Aceea, câmpia de dincolo de râu, este împărăția Ei. Nici măcar moartea nu mai ascultă de El acolo.
Ce-i drept, la fel e și pe dos. Au încercat și Pletoșii să ne cadă-n flanc, mai sus, spre Răsărit, și i-am altoit de ne-au ținut minte, iar buruienile de pe solul pietros i-au înhățat de păr și i-au târât către pădure, de unde nu s-au mai întors. Așa că acum, de câteva zile, ne uităm unii la alții peste apă. Și noi, și zeii, arhetipurile, invadatorii din alt plan sau ce ’zda mă-sii or fi. Tare mi-e că Vremea Lăsării de Sânge s-a cam încheiat și că puținii oameni rămași pe lume, Pletoșii cu robii lor și Bărboșii cu-ai noștri și poate Înecații sau ce-o fi pe mare și Arșii de prin deșerturi va trebui s-o luăm ușurel înapoi și să mai facem război doar din când în când, iar în rest cine știe. Ce i-o trece Lui prin cap, când o înceta să se uite încruntat, fumegând și trosnind, la Mă-sa. Ori fosta soție, soră vitregă, ambele și toate trei deodată, v-am zis deja că nu-s destul de priceput la mitologie.
Oricum, ascultați-mă încă puțin și o să vă lămuresc de ce v-am chemat aici, la marginea pădurii. Noi suntem Bărboși. Am prins gustul războiului, al sângelui și-al năvălirii, ne va fi greu să le lăsăm deoparte. Dar… nu-i neapărat. Nu e nevoie să renunțăm la sânge pentru că, în urma Vremii Lăsării de Sânge, se coboară dinspre piscuri Vremea Vânătorii. Lumea Nouă a fost sfărâmată de Lumea Veche, dar nu a fost ceva și înaintea ei? Vă spun eu că a fost și poate ați auzit și voi deja zvonul.
Dinspre codrul cel mai des, de dincolo de pădurea Arhetipului, s-a auzit urletul Fiarei. Cine s-a supus chemării și s-a dus nu s-a mai întors. Se zice, și cred că-i adevărat, că cei mai mulți, chiar și Bărboși, nu sunt destul de sălbatici pentru Ea-El, pentru Primordial, așa că I-a sfâșiat. I-a mâncat și a crescut mai mare, iar urletul Său tot mai puternic. Însă nu toți au pierit, de-asta sunt sigur. În fiecare noapte I s-au mai alăturat câte unul-două gâtlejuri strigându-și foamea spre lună, iar haita e tot mai mare.
Barba e doar pe față, războinicii mei, dar Blana… ea crește și-n inimă. Dacă vreți să rămâneți prădători sau să deveniți stăpâni de sclavi, să fiți în continuare bărbați ori să lepădați de tot nebunia de-a păși pe două picioare, asta voi hotărâți. Vremea Vânătorii vine, iar noaptea va avea curând de-ales între secure și colți.
De-ajuns. Deja cerul e roșu.