Recrudescent

Cocoșii negri cântară
Cocoșii negri cântară
Zorile sare vărsară
Zorile sare vărsară

Dintr-un vechi descântec

I

Fusese o toamnă târzie și strugurii se copseseră mai târziu decât de obicei. Cei mai superstițioși – și majoritatea oamenilor din Sâncer erau, într-adevăr, foarte superstițioși – aleseseră să creadă că acesta era un semn rău; instinctul colectiv de supraviețuire îi avertizase pe toți, simultan, de un inevitabil cataclism de proporții divine și îi determinase, în ziua aceea, să își lase întreaga recoltă abandonată pe deal.

Acum era târziu; și locul pustiu. Doar ele două, mamă și fiică, rămăseseră pe câmpia aceea uscată, brăzdată de lanțuri lungi și stufoase de vie. Munciseră neîncetat, încă de la răsărit și nu își luaseră decât o singură pauză, pe la ora prânzului, pentru o gustare modestă; pe care, din puținul rămas după moartea bărbatului, o adunaseră pe o pătură, întinsă pe iarbă, la umbra unei căruțe împrumutate: singurul vecin de pe ulița lor, rămas în viață și dornic să le ajute – fără să le ceară nimic rușinos în schimb (cum făceau alții, își amintea fetița), le încredințase bunul său cel mai de preț, în schimbul unei vedre vin: când s-o face.

Prânzul s-a mâncat în tăcere. În timp ce fata se uita absentă, cu mâncarea încă nemestecată între obraz și măsea, la căruța aceea veche, se trezeau în ea sentimente grave de gol și nesiguranță; iar în aer, se simțea un miros de iarnă îndepărtată, care nu părea să se înțeleagă deloc cu soarele arzător și căldura infernală – ce se prelungeau nefiresc, în ultima vreme, în ciuda așteptărilor de sezon.

Nu era bine ce făceau; toată lumea le spusese să stea acasă: Fă Mărio, nu se cade, fă, își amintea fetița, vorbele vecinei – înălțată pe vârfuri și cu capul ridicat peste gardul de lemn al curții lor, măcar lasă copiii acasă, zicea, stau eu cu ei, ce Dumnezeu…

Femeia însă nu se înduplecase; și, fără să zică nimic, continua să aranjeze calul în ham, încercând s-o ignore pe vecina cea băgăcioasa. Apoi, sfidând avertismentele sale, și-a luat ambii copii și a pornit grăbita spre câmp.

Deja în căruță, fetița s-a mai uita în spate, o dată, la casa ce rămânea încetul cu încetul în urmă și la femeile ce se adunau, pe rând, în mijlocul drumului, privindu-le resemnate.

Ce e fă, Leano, ce s-a întâmplat, putea încă să audă: uită-te fă și tu, nebuna, zicea una din ele, luă copiii și se duse cu ei pe câmp; Cum fă, să îi ducă pe câmp, acuma? se întreba îngrozită cealaltă, Uită – te și tu… Doamne ferește…

Își amintea și acum vorbele și privirile lor resemnate; mișcările repezite cu care, odată cu îndepărtarea căruței, începuseră să se împrăștie pe ulița prăfuită; fiecare grăbită să se întoarcă la curtea ei și să-și tragă, ușurată, zăvorul în urmă.

II

Spre seară, soarele se mai domolise și ardea mai puțin; lucru care părea să o mai liniștească. Orele acelea, între unu și cinci după-amiaza, pe câmpul descoperit, i se păruseră interminabile fetiței, pentru care experiența câmpului era o premieră. Zăpușeala aceea nefirească însă trecuse, iar acum, adia ușor un vânt primitor și se simțea învigorată, parcă; energizată.

Se uită la mama ei, care lucrase tot timpul în tăcere; oftând repetat, din când în când, pentru sine. Simțea, dintr-o dată, o nevoie inexplicabilă de a-i vorbi; de a liniști-o. Sau de a alerga spontan înspre ea, să o strângă tare în brațe, în speranța că poate așa va mai simți măcar o umbră din afecțiunea maternală, ce îi lipsea atât de mult.

Pe măsură ce creștea, impulsurile acestea deveneau tot mai frecvente; însă, de fiecare dată când îndrăznea să se manifeste în vreun fel, se lovea de o inerție nejustificată. Ezita mereu; și regreta că o face. Dar avea totuși întrebări, curiozități. Ar fi vrut să îi spună anumite lucruri, să îi arate mici nimicuri, dar se lăsa mereu copleșită de o spaimă și o confuzie ce o determinaseră, până atunci, să renunțe la încercarea disperată de a se apropia de mama ei.

Se instalase între ele o tăcere prelungă, după moartea tatălui. Fetiței i se părea că nu își mai vorbiseră deloc în ultimii ani, după tragicul eveniment; iar tăcerea și răceala mamei o făceau să se simtă oarecum vinovată, deși nu înțelegea încă de ce. Poate și acesta era un amănunt pe care ar fi vrut să îl dezbată cu ea…

Ea era mică atunci, când se întâmplase; nici nu și-l mai amintea pe bărbat, dar simțea, pe măsura ce crește, ca începe încetul cu încetul să îl urască. Chiar și așa, absent, reușea să intervină cumva între ele; și i se părea că o simplă legătura de sânge nu va fi fost niciodată îndeajuns pentru a remedia relația lor degradată.

Pe măsură ce fata creștea și se maturiza, înțelegea din ce în ce mai greu ostilitatea femeii față de ea. Mai mureau bărbați în Sâncer, se gândea, dar alte femei păreau că își îmbrățișează soarta cu mai mult pragmatism; ori mama ei se comporta ca și cum moartea bărbatului s-ar fi repetat în fiecare zi, cu aceeași intensitate și șoc ca în ziua aceea nefericită – când bărbatul ieșise pe ploaie, la câmp și se lăsase doborât de acea limbă de foc, cum o numiseră babele, apoi, la înmormântare.

Ulterior, a realizat că limbă de foc era un termen poate prea biblic, pentru a descrie un trăsnet – sau, o simplă descărcare electrică, cum le spusese domnul învățător, la școală. Explicația aceasta măcar avea sens.

Cu cât citea mai mult și mergea mai des la școală, se detașa progresiv de acea presupusă carte a adevărului și de părintele din sat; ce îi spunea mereu că îi vrea binele și o ruga insistent să vină la el să o ajute; sau să se ajute reciproc: el pe ea cu sufletul, ea pe el cu treburile femeiești. Nici nu știa ce să mai creadă! Pe măsură ce creștea, termenul acela de responsabilitate femeiască i se părea că devine și el din ce în ce mai vag și din ce în ce mai cuprinzător și mai variat în definiții și interpretări…

Toate gândurile acestea apăsătoare nu o ajutau deloc să-și săvârșească munca mai repede; și, deși nu ar fi vrut să se oprească, se părea că nu vor fi avut încotro: mai erau cel puțin două rânduri de cules când, o spaimă, tangibilă aproape, o străpunge, din senin. Simțindu-se parcă privită din spate, de la distanță, fetița se întoarse și observă speriată cerul îndepărtat, ce începea acum să se înnegrească cu o viteză alarmantă.

Nori albaștrii și grei se apropiau de la orizont și se îndreptau înspre ele, rapid. Privea în jur și în jos și se mira de fenomenul ciudat: pe măsură ce cerul se lăsa întunecat, totul din jur era parcă mai clar; culorile parcă mai stridente. Albastrul din față, galbenul de pe jos; movul din struguri și verdele frunzelor, stropite și mâncate, pe alocuri, de gândaci, erau toate mai colorate ca niciodată și păreau că strălucesc sub acumularea de gri și albastru a norilor de deasupra. Revelația unui nou spectru de culoare fu însă brusc întreruptă: într-un ecou prelung de tunete sparte fetița scăpă din mână foarfeca cu care tăiase, până atunci, vițele și se îndreptă alergând către mama ei.

III

Femeia lucrase intens și ignorase totul din jur; iar acum era deja mult mai înainte, pe deal.

– Mamă! îi strigă fata din spate, îndreptându-se înspre ea: mamă! îi strigă din nou, apropiindu-se de ea. Mamă, hai să mergem că, uite, îi zice, se pune ploaia!

Femeia se îndreptă cu greutate de spate și își trase baticul de pe frunte; își șterse apoi fața aspră de transpirație, cu mâneca de la cămașa. Se uită în jur încruntată și apoi cu stupoare spre un cer ce i se părea acum, parcă, străin.

Se uită din nou la rândurile de vie neculese; apoi la fața contorsionată de spaimă a fetiței. Pentru un moment se gândește: când a crescut și fata asta așa? Mâine – poimâine se mărită și pleacă și mă lasă aici, singură, cu ăla micul…

Din căruța așezată pe marginea drumului, se aud, acoperite aproape în întregime de tunetele îndepărtate – ce urmau, leneșe, fulgere albastre și electrizau parcă toată imaginea din fețele lor – plânsete mici de copil, speriat.

Când s-a făcut și asta mică femeie? se gândește mama fetiței. Cu toate că ea nu era încă femeie. Avea doar zece ani; sau unsprezece… Avea doi când murise bărbatul și le lăsase singure; pe drumuri, cum obișnuia să spună femeia.

– Și dacă mergem acasă, zise, aplecându-se din nou spre pământ, via cine o mai culege? Cu ce mergem mâine la târg, ah? O haină n-avem, să punem pe copilul ăla. N-ai o cană cu lapte să-i pui în fața, diseară! Dă-o dracului, de ploaie, continuă, smulgând agresiv ciorchinii de struguri, vărsând multe boabe pe jos.

– Nu vorbi așa, mămică, zise fata, uitându-se cu silă la boabele ce aterizau în șiroaie pe jos. În fiecare bob căzut și călcat în picioare de călcâiele uscate ale femeii, vedea parcă un ban în plus pe care l-ar fi folosit pentru fratele ei; pentru haine, sau pentru laptele al cărui gust i se părea acum o amintire atât de îndepărtată.

– Ști că nu e bine ce facem, continuă fata, înghițind în sec, după ce că suntem aici, acum… Eu zic că e un semn. Eu zic că trebuie să…

Hai, mai termină odată cu prostiile alea, i-ar fi zis femeia; dar nu mai apucă: fulgerele se vedeau din ce în ce mai clar, tunetele le urmau mai agresiv ca niciodată; iar ultimul țipăt al băiatului le speriase pe amândouă atât de tare, încât – crezând că poate pățise ceva – fără să mai scoată vreun cuvânt, pornesc amândouă, grăbite, spre căruța parcată în vale, pe marginea drumului.

Ajunse acolo, fata îl luă repede în brațe pe frățiorul ei. Deși avea la rândul său doar trei ani, copilul părea aproape cât ea de înalt; și poate chiar mai greu de ea. Femeia se uită spre fată, cu copilul în brațe și realiză abia acum cât sunt de mici, de fapt, amândoi; că, poate un copil nu ar trebui să crească un alt copil. Si poate dacă ar fi muncit mai mult acasă și nu prin alte părți… dar dacă nu ar fi muncit acolo, nu s-ar fi întâmplat nici accidentul, cu inginerul de la fabrică; și poate băiețelul nu ar mai fi fost cu ele acum.

Dar nu ar mai fi fost nici o gură în plus de hrănit și un trup mic și firav de îmbrăcat. Da, lucrurile fuseseră foarte tensionate între ea și fetița; realiza asta. Dar după ce a apărut băiețelul, pe neașteptate, în viețile lor, parcă nu a mai contat nimic altceva. Cu toate că nu își vorbeau mai mult și nu se înțelegeau, neapărat, mai bine, se simțea totuși o schimbare majoră. Prezența copilului și nevoile lui infinite de grijă și atenție parca le uneau și pe ele într-un scop comun, nu? Un țel mai nobil și mai exhaustiv decât orice legătură parentală, ce păruse, pentru un moment, că va fi dispărut, după moartea subită a bărbatului.

IV

Se așezară amândouă grăbite pe burtă, sub căruță, împreună cu copilul; și priveau acum atente, de jos, ploaia ce cădea agresiv, cu stropi mari și reci peste totul din jur. Fata îl ținea pe băiețel la pieptul său; părea că se mai liniștise acum. Sau pur și simplu tăcuse, încremenit de frică, cu brațele strânse tare în jurul gâtului ei. Femeia stătea și ea pe burtă, uitându-se afară, în gol – mai gânditoare ca niciodată. Apoi, fetița întrerupse brusc liniștea:

– Mamă, îi zise, uitându-se de sub căruță pe cerul întunecat, apoi din nou către femeie: Când a murit tata?

– Eh, zise femeia, iritată, când a murit… altă treabă nu avem?

– Era ca acum, așa e? Știu că așa e, spuse fata, convinsă și tremurând vizibil de frică. Ști că, continuă fata, dacă nu te ia după 9 zile, te ia după 9 ani. Așa a zis Baba.

– Care Babă? întrebă femeia, consternată, privind în continuare afară.

– Baba; ghicitoarea aia, cu cărți, care vine vara la pomeni și botezuri și…

– Ptiu! sări brusc femeia, fi-ți-ar aia a dracului, numai prostii ai în cap! Altă treabă nu ai, decât să asculți tâmpeniile alea!? Se lăsă apoi un scurt moment de tăcere pe care fata, însă, nu îl putu tolera prea mult timp:

– Dar e adevărat, să ști, zice, că și Baba a spus la fel, continuă, ignorând sfidarea din gestul cu mâna al mamei; și toți au zis că a fost rău și că se întoarce; și că ia din neamuri. Că numai din neamuri ia și zboară ca vântul și lasă doar foc și ruină în urmă și…

Discursul ei înflăcărat fu de îndată oprit cu un dos de palmă, zdravăn, pe care îl primi peste gură, de la femeie. Cu lacrimi în ochii și fața înroșită de nervi și rușine se uită la privirea încruntată a femeii care încerca să îi explice:

– Taci, taci dracu’ din gură! îi șoptea neliniștită femeia, acoperindu-și gura cu un deget ridicat vertical peste buze, în semn de tăcere. Taci, că am auzit ceva, zise din nou. Apoi începu să se târască afară, de sub căruță.

Ploua mai încet acum și constant, peste scândurile de lemn ale căruței ce le adăpostea. Într-adevăr! Acum auzise și fetița: pași! și zgomot de iarbă uscată, călcată domol în picioare, apropiindu-se! Cine ar fi fost atât de nebun, încât să meargă pe câmp pe o vreme ca aceea? Și nu fusese nimeni în preajmă. Nimeni nu avea voie pe câmp, cu o lună înainte de Sfântul Andrei: de noaptea strigoilor.

– Stai, mamă! strigă fata, nu te duce! Femeia însă nu îi răspunse și continuă să se târască afară. Mamă, stai, ce faci, îi zice, încercând să o tragă înapoi.

– Stai fată, proasto, îi strigă femeia, agasată; împingând-o înapoi, cu călcâiul. Stai aici, că nu plec nicăieri, îi spune, din nou, ieșind în sfârșit de sub căruță. Prin spațiul dintre pământ și căruță nu se mai vedeau acum decât tălpile femeii, tăbăcite de munci efectuate desculță și gleznele sale descoperite.

Copilul începuse și el să se agite; și se zvârcolea în brațele fetei.

– Ho, mă, nărodule, îi zice ea iritată, ce te apucă? Apoi îi dădu drumul și-și îndreaptă privirea în afara căruței; nu mai vedea însă picioarele femeii. Un geamăt vag se auzi parcă din apropiere, urmat de o bubuitură puternică; precum un trăsnet, lovind un trunchi obosit de copac; zgomot urmat apoi de o bufnitură și un nor aspru, subțire, de praf ce se ridică din pământ, mai în față.

Zboară ca vântul, se gândește într-o clipă, lovește ca fulgerul.

Fata se uită șocată de sub căruța și văzu femeia, trântită la pământ, prăbușită pe spate. Speriată, începu și ea să se târască afară. Dar fiecare pas pe care îl făcea acum înspre exterior, lăsa loc plânsetelor sale resemnate: femeia era întinsă pe spate cu întreg stomacul și toracele desfăcut; cauterizat pe margini. Avea o deschizătură uriașă, rotundă, din care părea că îi lipsesc organe și ieșea fum negru și gros. Începe să plângă din ce în ce mai zgomotos, cu suspine adânci.

Izbită de o revelație bruscă, se întoarce apoi grăbită spre căruță, să-l ia pe băiat de acolo; să se asigure că nu v-a vedea și el ce văzuse ea. Se panichează însă: nu îl vedea nicăieri! Șocul precedent părea că pălește acum în fața unei probabilități parcă mai sumbre. Intră grăbită sub căruța, se ridică apoi, afară; se uită din nou în căruță, pe sub păturile așezate în spate. O ocolește, de câteva ori, uitându-se pe dedesubt, apoi, din nou, înăuntru, în jur; strigându-l din ce în ce mai tare; din ce în ce mai disperată.

Copilul însă nu mai era. Și fata plângea acum încontinuu, înecându-se-n lacrimi și suspine mocnite.

În timp ce ploaia părea că se rărește și un început de soare începea să strălucească puternic, dintr-un colț mai apropiat al cerului, se uită din nou spre trupul femeii trântită la pământ, fumegând; apoi în jur, la golul lăsat de absența inexplicabilă a copilului.

Apoi: Numai din neamuri ia, se gândește, printre suspine și plâns; și zboară ca vântul… și lasă doar foc și ruină în urmă…

Iar acum, printre stropii de ploaie rece de vară sfârșindă; peste dealuri, pe câmpii și pe ulițe; se auzeau în distanță doar țipetele ei înăbușite, plutind, printre foșnet de frunze și tunete tari, răgușite.