Poveste apărută în revista tipărită Helion, nr 3-4/2020, la secțiunea Laborator S.F.
___
– Băieți, băieți! Veniți repede!
– „Aici Pilot Alex către flotă. Vă cer ajutor în sectorul Lacul de Stele”, ai vrut să zici! Voi chiar nu vreți să vă jucați azi sau ce-i cu voi?
– Taci, Florin, și mișcă-ți fundul ăla gras aici. Lucică, hai și tu repede!
– Ce e, ce e? veni Lucică, ștergându-se de muci și lăsându-și aripile de carton să cadă.
– Nu le arunca așa pe jos, bă! M-am chinuit să le fac! se răsti Florin în timp ce se apropia. Își dădu casca din carton jos tacticos și își trecu mâna prin păr ca și cum cineva l-ar fi filmat.
– Uite! le arătă Alex cu un băț. E cel mai urât melc pe care l-am văzut în viața mea… dacă e melc.
Alex se juca și împungea o bucată verde semi transparentă de ceva. Bucata ba lăsa lemnul să intre în ea fără să se opună, ba se rostogoli la atingerea acestuia. Nu mirosea și nu părea să adune murdăria de pe jos.
În spatele lor, soarele ca un disc roșu uriaș se pierdea încet în lacul care primea acum o culoare verzuie.
– Eu zic că-i melc. Voi ce ziceți? îi provocă Alex în timp ce se juca cu bățul. Mâzga verde se rostogoli de câteva ori și se urcă puțin pe băț înainte să cadă iar.
– E urât rău… Hai să-l punem în apă să vedem ce face, propuse Lucică. Poate se face mai mare sau poate se scufundă, sau poate se transformă!
– Voi nu vedeți ce se întâmplă aici? Noi, mărita flotă spațială a Pământului, am descoperit viață extraterestră! Florin își puse casca înapoi și își luă aripile, înconjurându-și în zbor prietenii și mucul viu de pe jos.
– Viață extraterestrăăă! Lucică își luă aripile de carton aruncate mai devreme și i se alătură, iar acum cei doi îi dădeau târcoale lui Alex.
– Băieți, băieți! Se urcă pe băț! Băieți!
Chestia începu să urce, jumătate pe băț, jumătate acoperindu-l. Se trăgea puternic și, înainte ca Alex să scape puntea dintre ei, îl înșfăcă de mână. Se scurse rapid pe sub tricoul său și îi intră pe nevăzute prin nări și gură. Alex căzu pe spate cu ochii dați peste cap.
Fața lui Lucică se schimonosi de frică și o luă la goană spre drumul din pădure, aruncând la o parte aripile improvizate. Lacrimile îi brăzdau obrajii în timp ce își lăsa în spate prietenii.
Florin se repezi la prietenul său și îi prinse chipul în palme.
– Alex, ești bine? Alex, prietene? Scuze că nu te-am ascultat și am vrut să ne jucăm. Ești bine?
Cu ochii la fel de albi, Alex îl prinse de mână pe prietenul lui și îl strânse atât de tare încât oasele începură să-i trosnească. Fața lui Florin împietri de durere. Cu o smucitură de braț, Florin pluti mult deasupra lacului și căzu chiar în mijlocul acestuia, creând unde verzi care o luau de la început de îndată ce mici bulbuci de aer ieșeau la suprafață.
Alex căzu din nou și începu să tremure violent, în timp ce soarele se afundă cu totul în lac, ținându-i companie lui Florin.
Lucică își făcu drum printre copaci, sărind peste buturugi și evitând buruienile cu scai. Mai avea puțin și ieșea din pădure, iar de acolo avea și mai puțin și ajungea acasă.
Cu ochii plini de lacrimi și transpirație se lovi cu forță de un copac. Se ridică brusc și încercă să fugă în aceeași direcție, dar ramurile copacului nu-l lăsau să treacă. După câteva lovituri și căzături, se șterse la ochi și văzu ochii albi și lucioși ai lui Alex. Speriat, o luă la fugă în cealaltă parte unde fu oprit de o altă lovitură și un alt Alex.
În orice parte fugea, Lucică îl întâlnea pe Alex. În bezna nopții, cu doar câteva raze de lună răzlețe luminând desișul pădurii, o grămadă de ochi albi, strălucitori, îl priveau pe Lucică. Mulțimea de Alex se apropia și îl înconjura pe micuț. Un singur strigăt puternic sperie păsările care dormeau pe ramurile copacilor în acea noapte.
Luna, care mai devreme nu văzuse nimic din ce se întâmplase în pădure, privea acum blândă și ștearsă cum o mulțime de copii îmbrăcați la fel, cu același păr, aceeași față și aceiași ochi spălăciți ieșeau din pădure și se îndreptau spre micuțul cartier izolat de la poalele muntelui.
Poveste: Mihai Mariș
Credit art: Sabrina
