Niciodată în viață nu-i trecuse prin cap analist-profetului că ar putea să tremure în așa hal din cauza unui om din popor. Își ascunse palmele asudate în spatele robei țesute cu fir de aur și-și umflă pieptul, prefăcându-se impunător.
— Ar fi mai bine să pleci, îi spuse bărbatului scund și sfrijit, și să-l iei pe fiul tău cu tine.
Tatăl lui Khalif nici măcar nu clipi. Avea ochii roșii ca de febră, iar barba plină de lacrimi. Cu un glas prea pătrunzător pentru un om atât de neînsemnat, insistă:
— Dar el este mântuitorul!
— Om bun, Al-Gerar este… atent.
Analist-profetul își linse buzele sărate și privi către ucenici. Puștani fricoși, lipiți de perete într-o tăcere îndobitocită.
— Nu-i zăpăci mintea fiului tău cu speranțe deșarte.
— Ba nu-s deșarte! strigă tatăl lui Khalif.
Ecoul păru să persiste în încăperea sterilă, chiar și după ce liniștea căzu înapoi.
— Prea-Sfințite Proroc, ați verificat personal! Că doar așa ați zis!
Încă o dată, analist-profetul încercă să-și ferească privirea. În spatele său, Țesătura-Vieții arăta clar o linie de la 0 la 80, atât de constantă încât practic reprezenta o blasfemie. La cauza morții: bătrânețe. Certitudine 100% – nimic altceva nu-l va ucide pe Khalif. Nimic mai prețios decât apa și certitudinile, obișnuia să proclame Al-Gerar însuși în predicile obligatorii, proiectate pe ecrane color peste tot prin lumea pe care o stăpânea. În fiecare seară, până la sfârșitul propriei sale linii.
— Asta așa-i, zise analist-profetul cu îndoială, înghițind cu noduri. De câteva ori, chiar. Am verificat până m-au usturat ochii de la lumina lumânărilor. Khalif o să trăiască 80 de ani, fix.
Ezită, se întoarse și se holbă încă o dată prelung la Țesătura-Vieții.
— Nu are deviații, nici puncte de cotitură. Nu se răsucește, nu se întoarce, e doar liniaritate pură. Certitudine. E cea mai dreaptă linie pe care am văzut-o în viața mea. De fapt, cea mai dreaptă văzută vreodată de oricine.
— Prea-Sfințite, vă rog! exclamă tatăl, strângându-și mai tare fiul lipit de tunica murdară. El e mântuitorul, cel adevărat!
Ucenicii de analist-profet începură să șușotească, iar bătrânul se întoarse la ei și se răsti:
— Țineți-vă gurile, până nu vi le închid eu!
Unul dintre ei, cu obrajii roși de nisip tremurând de frică și adorație, îndrăzni să șoptească:
— Țesătura-Vieții nu minte niciodată! La noi liniile se despart mereu, ca ramurile unui copac uscat. Numai la Al-Gerar se desfac doar de două ori, lucrul cel mai apropiat de certitudine întâlnit până acum. Poate că…
— Nouăzeci și nouă virgulă nouă, i-o tăie prorocul. Atot-Părintele are o linie care duce până la o sută douăzeci de ani, cu probabilitate de nouăzeci și nouă virgulă nouă.
— Iar aia nu-i certitudine, strigă tatăl lui Khalif. Nu mai este cea mai apropiată! Iată-l aici pe Khalif, care va fi mântuitorul vostru! De ce să fie linia sa atât de dreaptă și sigură, dacă nu tocmai pentru a schimba ordinea lumii? Poate ca să elibereze femeile, să dea drumul râurilor să curgă, să le ofere din nou apă celor alungați în deșert? Toate acestea și multe altele se vor înfăptui datorită fiului meu!
Analist-profetul ar fi vrut să-l contrazică. Să sfărâme îndoielile întunecate ce-i otrăveau sufletul, însă cuvintele îi înghețară pe buze când zări speranța arzând în ochii celor din jur.
— Pleacă! porunci el, forțând vorbele printre crăpăturile apărute în credință. Pleacă odată, și ia-l pe fiul tău cu tine. Du-te undeva unde-i belșug de suflete, unde privirea Atot-Părintelui s-ar putea să treacă peste voi și să nu vă observe. Ascunde-l pe băiat. Dacă Al-Gerar vă găsește, destinul său nu va mai valora nimic. La tine linia vieții se sfărâmă în durere de nedescris, tată al lui Khalif. Ai grijă să pășești pe calea cea dreaptă.
— Mulțumim, mulțumim, zise Khaleed, ștergându-și lacrimile care-i spoiseră vopseaua de pe față.
Un bărbat atât de jalnic, și iată că ținea pe umerii săi pricăjiți greutatea lumii întregi.
Analist-profetul așteptă până îl văzu ieșit din templu, iar tropăitul enervant al sandalelor uzate peste piatra impecabilă se stinse. Se întoarse către ceilalți, care-l priveau sumbri, îngrijorați.
— Al-Gerar, atotputernicul, va scoate de la noi răspunsuri la următoarea venerare.
Nici nu ar fi fost nevoie s-o spună. Știau cu toții ce faptă au comis.
— Singura cale să nu fie descoperită această nesupunere este să păstrăm secretul.
— Iar de la cei vii întotdeauna scoate ce vrea, murmură unul dintre ceilalți.
Analist-profetul încuviință.
— Aici se sfârșesc liniile noastre.
Nu așteptă decât vreme de-o răsuflare, apoi toți ca unul se adunară în perechi și-și scoaseră pumnalele pentru a-și despica venele.
*
25 de ani. În fiecare seară, timp de 25 de ani, Khalif a strâns mâna tatălui său și și-au conectat cablurile la implanturile craniale, pentru ca Al-Gerar să știe că urmăresc predica obligatorie. După fiecare vecernie, tatăl său a contrazis certitudinile proclamate de Atot-Părinte.
— De fapt tu ești mântuitorul, i-a zis Khaleed de fiecare dată. Singurul lucru sigur de pe lume. Nimic nu te poate ucide înainte să-ți vină vremea.
Câteodată, când respirația îi mirosea puternic a anason, adăuga:
— Să ne salvezi, Khalif. Te rog, te implor, salvează-ne!
Într-o seară însă, pentru prima dată, nu a mai fost la fel. Apărătorii-Adevărului s-au năpustit în casă, au sfărâmat pereții de lut cu ciocanele și l-au străpuns pe tată cu sulițele.
Khalif nu era acasă. Pentru el, Țesătura-Vieții găsise un pretext ca să-l întârzie pe ulițe după ce terminase ziua de lucru la olărie. I se făcuse rău și vărsase pe-o alee dosnică, încovoiat de durere.
După o vreme, greața i-a trecut și s-a întors acasă, doar pentru a-l găsi pe Khaleed moale, sfârtecat, micșorat de moarte. Fiul său i-a sărutat mâna însângerată, și-a strâns lucrurile într-o năframă, a încălțat sandalele lui Khaleed și a lăsat ruina în urmă.
A străbătut lumea croită de Al-Gerar după chipul și asemănarea sa, cu oameni frânți și aplecați de spate, cerșind cu glasuri răgușite nu doar apă, ci și o voce care să dea formă vorbelor pe care să le poarte vânturile. Nimeni nu știa cine-i Khalid și nimeni nu i-a oferit găzduire. Dar certitudinea l-a făcut să doarmă în atelierele abandonate ale lumii de odinioară, de pe vremea când mașinile foloseau la alte lucruri decât la citirea sângelui și ghicirea vieților. Ca să supraviețuiască, a furat resturi de mâncare, și-a jupuit pielea arsă de soare ziua și s-a învelit în nopțile friguroase doar cu propriile-i palme.
*
Ajunse în capitală chiar în Ziua-Când-Toți-Ascultă. Mulțimi numeroase se adunaseră în jurul vehiculului cu roți de pe care Al-Gerar își predica falsele adevăruri. Nimeni nu ghicea că Atot-Părintele minte. Că are pielea palidă și ochi albaștri. Repetiția le învăluise ochii și mințile, seară înfometată, după seară înfometată și-i convinsese că văd divinitate acolo unde nu exista așa ceva. Că văd certitudine unde nimic nu era sigur. Dacă nu ar fi fost tatăl său, chiar și Khalif ar fi crezut la fel.
Cu pumnalul ascuns după cămașa sfâșiată, tânărul înaintă printre masa de corpuri înghesuite, sfrijite, slăbite, până ajunse la rândurile de Apărătorii-Adevărului.
— Trebuie să trec, spuse el către primul paznic, în timp ce se întreba dacă nu cumva tăișul va fi mai puțin tăios de la sudoare.
Soldatul se întoarse, plictisit, și-l privi pe Khalif de sus până jos.
— Ce mai vrei și tu, băiete?
— Să-l omor pe Atot-Părinte.
Paznicul aruncă o privire către vecinul său, iar acesta doar ridică din umeri. Cu o dezinvoltură ostentativă, își roti sulița-n aer și-l izbi cu mânerul pe Khalif în beregată.
— Ce se întâmplă? îl întrebă Al-Gerar pe bărbatul care-i spăla picioarele într-un bazin.
Un lux meritat, necesar după fiecare predică obositoare.
Mișcându-se cu grijă, slujitorul privi încotro se uitase Atot-Părintele. O pereche de Apărătorii-Adevărului cărau ceva pe o targă. Un tânăr, cu brațele răsucite peste piept și cu limba atârnând peste buze.
— Un disident, Certitudinea-Voastră.
— A! L-au ucis?
Bărbatul clătină din cap.
— E încă viu, Atot-Părinte. I-au frânt șira spinării și nu va mai mișca vreodată, dar trăiește.
— Triste-s incertitudinile oamenilor, grăi Al-Gerar cu pietate studiată. Pot să te rog ceva, fiul meu?
— De… desigur!
— Du-te la paznici. Zi-le să nu omoare biata creatură. Iertarea ce pogoară de la mine caută doar tresărirea sufletului, nu neapărat și-a trupului. Să fie ținut la infirmerie până când îi vine vremea să ne părăsească, fie c-o fi mâine sau peste un veac. Să aibă hrană-n pântec și aer în plămâni. Că doar o fi și el fiul cuiva.
Slujitorul se bâlbâi, încercând să-și exprime supunerea, și se grăbi spre soldați.
Mulțumit, Al-Gerar pleoscăi cu picioarele-n apă. Acești mântuitori de ocazie îi erau foarte folositori. Mult mai interesanți decât nenumărații supuși șterși pe care-i conducea plictisit. De la unii dintre ei rămăsese cu amintiri interesante. De la alții cu vreun rinichi, uneori chiar și-un ficat.
Tradus de Miloș Dumbraci
Publicată cu acordul autorului.
