Scurt îndrumar de military scifi
„Military science-fiction este SF-ul despre o situație militară, descrisă cu înțelegerea corectă a felului în care viețile și caracterele militarilor diferă în mod fundamental de viețile și caracterele civililor. Este un SF care încearcă să descrie realist militarii, într-un context science fiction. Nu se referă la „vânătoarea de gândaci”. Se referă la indivizi umani sau din alte specii, prinși fără scăpare într-o situație de război și carnagiu.”
David Weber (istoric militar și autor celebru în SUA pentru seria military scifi Honor Harrington)
Subgenurile de SF sunt foarte greu de definit clar, pentru că nu există niște granițe evidente; dar o să încercăm să ne lămurim puțin împreună ce-i cu SF-ul militar, un gen destul de absent în România. În esență, military scifi este o sub-ramură a SF-ului space opera, una concentrată pe experiența militarilor, în timpul și/sau după război. Dacă space opera este o dramă epică de mare anvergură, desfășurată într-un viitor distant, caracterizat de o vastă expansiune în spațiu și, de obicei, de relații mai mult sau mai puțin prietenoase între diverse specii, cu tehnologia mult mai puțin importantă decât personajele și aventurile spectaculoase, MilScifi se nișează pe o secțiune mult mai îngustă din acele viitoruri extensive.
Mai exact, pe militarii profesioniști – de unde și prima distincție clară față de Space Opera, care descrie aventurile unor civili și ocazional ale unor militari neprofesioniști (recruți sau forțați de împrejurări). „Aventuri” este al doilea cuvânt cheie: dacă SpaceOp mizează, la o scară mai mare sau mai mică, pe factorul „Wow!” și, de multe ori, pe teatralism și un fel de vodevilism (gândiți-vă la Han Solo, de exemplu), MilScifi se ia mult mai în serios și, frecvent, de-a dreptul în tragic.
În limbaj mai vulgar, Space Opera este despre „cât de tare” va fi să interacționăm cu alte rase, inclusiv prin război, iar MilScifi despre cât poate fi de nasol, chiar și când câștigi. De unde și paradoxul că, ironic, o mare parte din MilScifi este de fapt o pledoarie anti-război: îți arată grozăvia luptelor, devastarea psihologică pe care o produc asupra supraviețuitorilor și te lasă cu un gust amar. Precum toate cărțile despre războaie reale, scrise de veterani adevărați.
În MilScifi, protagonistul nu este vreun extrovertit remarcabil care-și construiește un destin spectaculos, ci un cadru militar serios, parte a unei ierarhii armate, unde are camarazi, superiori și, uneori, subordonați. O structură care funcționează pe bază de disciplină și ordine, astfel că de obicei eroul este mai degrabă parte pasivă a Marii Povești: decide și acționează în teren, în plan tactic, dar soarta lui/ei (surprinzător pentru o literatură considerată cam macho, femeile sunt foarte prezente în MilScifi și întotdeauna egale – combatante și ofițeri) și cursul poveștii sunt decise altundeva, strategic, de către generali sau politicieni. De aici și caracterul de obicei tragic, MilScifi fiind mai înrudit cu epica antică, în care destinele erau hotărâte de zei, decât cu restul SF-ului, care pune mare accent pe libertatea și inițiativa individului.
Tot spre deosebire de majoritatea SF-ului, care promovează individualismul (și bine face, nu mă înțelegeți greșit), personajul de MilScifi este, cu foooarte rare excepții (Armor de Steakley ar fi una, iar acolo efectul psihologic al izolării este devastator), parte a unei echipe. Fie ea pluton, companie sau echipaj de tanc ori crucișător spațial, protagonistul are camarazi, față de care dezvoltă acea stranie relație aflată undeva între prietenie, frăție și familie, denumită camaraderie. Tovarăși de luptă și greutăți care fac ce fac de obicei militarii la război, adică mor, sunt mutilați sau înnebunesc – iar personajul trebuie să gestioneze psihologic acest fapt.
Tocmai de aceea, cel puțin în opinia mea, MilScifi este în aparență un SF hard tehnologic (pune mult mai mare accent pe tehnologie decât genul-mamă de care aparține, Space Opera), dar în realitate un SF psihologic și sociologic. Într-un fel poate nu evident la prima vedere, este mai asemănător cu SF-ul antropologic (precum Mâna stângă a întunericului de Ursula K. Le Guin sau Foreigner de CJ Cherryh), pentru că în esență urmărește evoluția (devoluția) minții și sentimentelor unui individ forțat să se adapteze la un complex sociologic străin și agresiv.
Subgenul folosește o serie de tropi externi (lista e lungă și ușor de recunoscut: invazia extratereștrilor, deseori dezumanizați în forme insectoide – „bugs”; costume de luptă, roboți de luptă, tunuri „de mână”, debarcări, imperialism galactic, bătălii uriașe între flote spațiale, rase războinice, infanterie stelară, soldați modificați – „enhanced”, arme de distrugere în masă), majoritatea necredibili militar chiar și din perspectiva prezentă; rolul lor însă e doar de a oferi contextul suficient de strivitor pentru a ilumina ce suntem noi în straturile cele mai interiorizate ale sufletului, cele mai ascunse. Și pentru a crea situații extreme în care să se evidențieze o serie de valori tradițional marțiale, precum spiritul de sacrificiu, curajul, datoria, camaraderia, voința, reziliența, dar și unele în esență anti-militare: empatia față de inamic, încercarea de a-l înțelege, spiritul critic și îndoiala față de „ai noștri”, care ne cer de undeva departe, din birouri, să-i omorâm pe „ai lor”, care suferă și ei aici, în aceleași noroaie și jungle.
MilScifi vorbește, în esența sa, dincolo de „împușcarea de gândaci”, despre pierderea umanității sau modalitățile de a păstra cu greu fragmente din ea, prin disciplină, voință sau, dimpotrivă, abandon al speranței. Poate că cel prost, comercial, chiar este o literatură escapistă de defulare a unor instincte agresive, de jingoism și machoism, dar cel de calitate este un comentariu social și politic, dur și fără mănuși, care ne pune fără milă în fața oglinzii. Iar ce se vede acolo despre rasa umană, în războaie reale sau imaginare, nu e prea agreabil. Deloc de mirare că cele mai cunoscute cărți ale subgenului au fost scrise de veterani din războaie, pentru a exorciza traume reale, iar MilScifi a explodat ca succes după războiul din Vietnam.
Istoric vorbind, MilScifi a fost precedat de literatura de anticipație care încerca să prevadă războaiele viitorului (literatura „future war”) și care a dominat inițial nu în America, ci în Europa. În 1871, britanicul George T. Chesney a scris Bătălia din Dorking, despre o invazie a Regatului Unit de către germani (pe atunci prieteni cu englezii și fără să fi avut vreodată vreun război), iar povestirea a avut un mare succes. În perioada 1891-1892, George Griffith a serializat în ziare Îngerul Revoluției, în care a adus și în atenția publicului larg ideea de războaie viitoare, purtate cu tehnologie mai avansată, iar succesul său a încurajat și alți autori să abordeze genul în periodice.
H.G. Wells a scris în 1898 celebrul roman Războiul Lumilor, în care omenirea luptă cu invazia marțienilor (care ne atacă în blindate – tancurile urmau să fie inventate vreo 15 ani mai târziu – și sunt contracarați cu arme biologice), iar din același an și Garrett P. Serviss scrie în foileton Cucerirea planetei Marte, în care pământenii contraatacă și debarcă pe astrul vecin. Toate aceste scrieri nu pot fi considerate încă MilScifi, fiind discutabil și dacă sunt SpaceOp măcar, însă cu certitudine au creat premisele nașterii genului și așteptări din partea publicului.
În perioada interbelică au avut mare succes revistele pulp de SF, de data aceasta în SUA. Nici ele nu au publicat MilScifi (de altfel războiul static de tranșee dintre 1914-1918 nu a oferit nimic spectaculos care să captiveze interesul cititorilor), însă au înaintat cu încă un mare pas spre nașterea sa: au popularizat masiv space opera (care atunci însemna altceva decât în prezent sau definiția de mai sus – însă acesta e alt subiect, poate pentru alt articol), genul din care se va desprinde.
Pe harta literară a SF-ului, MilScifi a fost cu adevărat pus de Robert Heinlein în 1959, cu Infanteria Stelară (Starship Trooper), prototipul și modelul majorității urmașilor săi (multe fiind în continuare despre „pușcași marini” spațiali, un concept care sunt sincer convins că NU va fi relevant într-un război viitor – dar care oferă maximul de „grit, blood and guts”). La fel cum a rămas prototipul și acuzelor sau controverselor care de atunci încoace tot persecută subgenul, respectiv că ar promova jingoismul, fascismul și militarismul.
De fapt, Infanteria Stelară descrie, realist și obiectiv, modul de gândire militar și valorile conform cărora soldații profesioniști își trăiesc viața și mor moartea și, ipotetic, tatonează cum ar arăta o democrație selectivă – Heinlein nu face propagandă, ci doar ne pune să ne gândim dacă ar fi bine sau rău, și ce anume ar fi bine sau rău. Un rol de bază al SF-ului, cel de a da formă „dacă”-urilor, pentru a le putea judeca rațional. Ca o paranteză, Heinlein a tot făcut același lucru și cu alte abordări, mai hippie (Străin într-o lume Străină) sau mai guevarist-stângiste (Luna e o doamnă rea). Oricum, Infanteria Stelară pune și bazele unei alte caracteristici definitorii pentru subgen: privește evoluția în timp a minții unui militar, pe măsură ce trece printr-o serie de evenimente traumatizante.
Prin ochii lui Rico, un tânăr care alege cariera militară, percepem direct efectele războiului, antrenamentul treptat de a deveni parte dintr-o unitate combatantă și apoi lupta individuală de a te confrunta cu pierderea camarazilor, dar și cu faptele proprii, acceptabile în război, dar nu și după. Spre deosebire de Războiul Lumilor, unde omenirea este victimă pasivă și de fapt nu se descurcă prea bine, Heinlein este primul care prezintă o atitudine activă, ofensivă, și un război în care inamicii sunt comparabili tehnologic – o caracteristică a genului de atunci încoace.
Totuși, dacă MilScifi și-a luat certificatul de naștere de la Heinlein printr-o adaptare a experiențelor militare din Al Doilea Război Mondial și Coreea, subgenul a devenit cu adevărat o categorie și nu doar un titlu, de-abia după Vietnam. Poate pentru că a fost primul conflict care a combinat publicul potrivit (cel american, unde și profesia de soldat și folosirea armelor sunt glorificate) cu un context militar traumatic și cel puțin gri moral (WW2 fusese pentru ei mai degrabă glorios și văzut în alb – negru clar definit, ca și Coreea).
După Vietnam s-a conturat pletora scriitorilor faimoși de MilScifi, care, vreme de un deceniu, au explodat dintr-o dată ca un curent unitar (chiar dacă ideologic difereau, unii mergând spre glorificarea militarismului, alții spre condamnarea sa) și au forțat secesiunea clară din SpaceOp: în 1965 Harry Harrison a scris Bill the Galactic Hero, în 1968 Larry S. Todd The Warbots, în 1974 Joe Haldeman Războiul Etern (notă: titlurile sunt în română pentru cele care au fost traduse la noi, engleză pentru cele care nu), din 1977 Orson Scott Card seria lui Ender (care însă nu e toată MilScifi), iar din 1979 David Drake seria Hammer Slammers și Gordon R. Dickinson ciclul Dorsai.
În anii 80, lipsiți de vreun război american, subgenul a avut mai degrabă un hiatus (explodase cyberpunkul și rezista eroic post-apocalipticul), fiind însă decada în care s-a scris una dintre cele mai bune cărți MilScifi, Armor de John Steakley (considerată „ce ar fi trebuit să fie Infanteria Stelară dacă se ocupa de război, nu de politică”).
Din anii 90 (primul Război din Golf), MilScifi și-a revenit, de exemplu cu celebra serie Honor Harrington a lui David Weber, iar în anii 2000, după războaiele expediționare din Irak și Afganistan, a explodat din nou – ce-i drept mai degrabă printr-un vârf cantitativ (sprijinit masiv de fenomenul self-publishing) decât calitativ (se remarcă totuși Robert Buettner cu seria Orphanage).
Așa-numitul „Război contra Terorii” pornit după 9/11 și încă nefinalizat a avut, literar, efectul nefast pentru MilScifi de a deturna atenția de la combatanții propriu-ziși către diverse alte variante de SF mai apropiate de thriller, policier ori commando, cu puține excepții, precum seria Războiul Bătrânilor de John Scalzi, pornită în 2005. Din fericire pentru subgen, a fost susținut în alte medii (gaming și cinema), dar, din nou, acesta e alt subiect, poate pentru alt articol.
Oricum, dacă tot am afirmat că majoritatea producțiilor actuale nu prea mai sunt strălucite, poate ar fi util să enumerăm foarte pe scurt câteva condiții pentru un MilScifi de calitate (lista nu-mi aparține, ci este o selecție din regulile scriitoarei de military scifi Laura Reeve, fost ofițer de aviație specializată în… atacuri nucleare de rază medie). În primul rând, după cum spuneam, este obligatoriu ca cel puțin personajul principal să fie militar profesionist, de meserie, nu un civil sau recrut cu forța.
Fundalul trebuie să fie un război, fie că face parte din prezentul sau trecutul poveștii, care să-l forțeze pe protagonist să își (re)evalueze valorile morale și să acționeze în marja unor idealuri marțiale, precum camaraderia, curajul sau ingeniozitatea tehnică. Acțiunea trebuie să aibă loc în cadrul unei structuri militare (armată, flotă, unitate etc.) și cu disciplină și ordine militare (nu aventurile din proprie inițiativă ale vreunui, ce să zic, aventurier – aceea este space opera), dar și cu unele caracteristici tipice soldaților (folosirea de acronime, porecle, jargon). Ideală ar fi o proporție echilibrată între tactică, strategie și politică, precum și cea între acțiune propriu-zisă și psihologie. Personajele trebuie să reacționeze sociologic și psihologic la război, nu doar să tragă cu pușca, iar cartea să aibă mai multe de transmis cititorului decât celebrul dicton ironic „war is hell and then you die”.
Există romane care îndeplinesc toate aceste condiții și merită recomandate? Da, numeroase, cam toate americane și apărute în engleză, așa că o să mă limitez la a le recomanda pe cele apărute și în română:
La editura Nemira, avem seriile Războiul Bătrânilor de John Scalzi și Războiul Etern de Joe Halderman, Jocul lui Ender de Orson Scott Card, precum și antologia Războinicii de R.R. Martin (deși e majoritar fantasy). Iubitorilor de MilScifi o să le placă mai mult ca sigur și seria space opera a lui Peter Hamilton, trilogia Zorii Nopții, sau alte SpaceOp care cochetează cu subgenul, precum cărțile lui Neal Asher ori Iain Banks, hard SF-ul dark al lui Alastair Reynolds ori grim fantasy-ul lui Joe Abercrombie sau al lui Steven Erikson (iar de la editura Millenium Compania Neagră de Glen Cook).
La editura Paladin, avem Infanteria Stelară de Robert Heinlein, pur MilScifi (tata lor, al tuturor!), saga Vorkosigan de Lois McMaster Bujold (pe care eu o consider mai mult romance și personal nu o recomand, însă critic este deseori încadrată la military scifi) și un space opera deghizat cel puțin ca premisă în MilScifi, Răzbunare Ancilară de Ann Leckie. Iubitorilor de MilScifi le-ar mai putea plăcea și foarte întunecata și dura serie The Expanse de James SA Corey, ca și post-apocalipticul Metro 2034 de Dmitri Gluhovski (care este despre un grup de militari ce primesc o misiune militară de la superiorii lor militari și încearcă să o îndeplinească prin mijloace militare – cu AKM-ul, mai exact).
Și cam atât (am uitat ceva? amintiți-mi în comentarii!). Să sperăm că pe viitor lista o să mai crească și o să putem să discutăm și altă dată despre acest subgen foarte de nișă, însă energic și captivant – military scifi. Și că pe cei care nu l-ați întâlnit prea des până acum v-am ajutat să vă formați o idee despre ce oferă și dacă este, sau nu, pentru voi.
De ce nu avem military scifi autohton, mă întrebați? Explicațiile există, atât literare cât și istorice și sociologice, dar ar implica să lungim articolul și mai mult. Iar o caracteristică esențială a subgenului, ca și a militarilor de meserie, este regula „Fără vorbă lungă!”. Așa că… poate altă dată.