”Mercenari în slujba Doamnei, soldaţii Companiei Negre sunt angajaţi în luptă împotriva Rebelilor Rozei Albe. Sunt bărbaţi duri, căliţi în bătălii şi mândri de stricteţea cu care îşi îndeplinesc orice contract. Doamna e Răul însuşi, dar nici falşii discipoli ai Rozei Albe, reîncarnarea unei eroine moartă de veacuri, nu-s cu nimic mai prejos în această privinţă.
Felcerul-cronicar Cobe, vrăjitorul zbanghiu Un-Ochi, la fel de năzdrăvanul Spiriduş, dar şi enigmaticul Corb trec prin aventuri, miracole, cruzime, vrăji, răsturnări de situaţie – pe scurt, un fantasy frust, fără menajamente, în care lucrurile nu sunt niciodată doar albe sau doar negre.”
Editura Millenium, 2010 și 2011, paperback, 395 și 368 pagini, trad. Mircea Pricăjan
Am zis eu atunci când m-am apucat de scris recenzii două lucruri drept sigure: că o să recomand cărți care pot fi cumpărate, și că o să recomand cărți în română. Ei bine, mai știți refrenul de la Iris: ”Să nu crezi ce-ți spun acum…”? Mă bucur de excelența memoriei voastre, căci de data aceasta o să povestim despre două volume care nu se mai găsesc. De ce? Din același motiv: le fac lobby să (re)apară. Glen Cook este foarte, foarte bun în seria sa dark fantasy a ”Companiei Negre”, ceea ce cam știe toată planeta, mai puțin românii, neimpresionați în 2010; dar, sper eu, mai maturizați la gusturi în prezent.
Cum cele două cărți apărute la noi nu se mai găsesc, o să vă spun pe scurt ce este Compania Neagră: o armată de închiriat dispusă să lupte pentru oricine plătește, indiferent de moralitatea sa, alcătuită din mercenari după principiul cunoscut în realitate la Legiunea Străină: bărbați fără trecut. Sau, mai bine, zis, trecutul fiecăruia este irelevant și tabu. Cât despre seria omonimă, care le urmărește aventurile, ea cuprinde 9 cărți apărute în engleză între 1984 și 2000.
Ceea ce este surprinzător la niște cărți atât de vechi (totuși, din 1984 au trecut 34 de ani, iar lumea este extrem de diferită) este originalitatea lumii lor. Nu numai că universul fantasy prin care luptă și mor anti-eroii mercenari nu este o clonă de altceva, dar nici măcar nu seamănă cu mai nimic. Singurul alt ciclu fantasy de care mi-au adus aminte ca atmosferă și imoralitate (dar cam atât) este cel al lui Sapkowski din Wiedzmin/Witcher. Da, știu că inversa este valabilă, adică din Cook s-a inspirat Erikson în Cronicile Malazane, însă nu mi s-a părut că se simt la fel la citit, dincolo de ideea de bază (un grup de bărbați duri, de moralitate incertă, deseori singuri împotriva tuturor). Cât despre senzația pe care o ai ca cititor în timpul lecturii, nici că poate fi mai diferită, Cook aflându-se într-un capăt al scalei prin simplitate extremă (revin mai jos la aceasta), iar Erikson la celălalt, cu o uriașă încărăcătură și la conținut, și la scriitură (ceea ce eu am resimțit ca defect).
Mai degrabă decât alte serii fantasy, ciclul Companiei Negre se simte cel mai asemănător cu seria romanelor de război ale lui Sven Hassel, iar războaiele sale fantastice cu cel de pe Frontul de Est. Ba, dacă e să fiu drept, ideea unor străini care luptă de partea Răului, mai fiind și ”în negru”, m-a dus constant cu gândul la Waffen SS, cei mai eficienți, dar și cel puțin amorali, războinici din Cel de-al Doilea Război Mondial. Oricum, personajele din ”Compania Neagră” o să vă amintească în mod sigur de cele din compania disciplinară de marș a lui Hassel, având cam același fel de umor frust, resemnare și eficiență militară nemotivată de vreun ideal (doar de camaraderie). Poate chiar dimpotrivă: și cei de aici știu prea bine că luptă de partea Răului, numai că nici inamicii nu-s deloc agreabili.
Oricum, lumea Imperiului din aceste cărți este una foarte realistă și cât se poate de credibilă – întunecată și aspră, dar cu certitudine nu una de poveste. Și mai credibile sunt personajele și relațiile dintre ele, motivate de toată gama de sentimente umane, de la iubire la ură, de la răzbunare la lăcomie și de la lașitate la devotament. De altfel, un rol foarte important în entuziasmul meu față de serie a fost tocmai această construcție a relațiilor, care nu este una tipică, ci mai degrabă piramidală: la vârf, relația triunghiulară dintre Doamnă și Dominator și a amândurora cu Trandafirul Alb (da, special nu sunt mai clar, pentru a vă face curioși); apoi, cele complicate dintre Înrobiți (un fel de generali magi cvasi-posedați) și nivelul lor superior, respectiv inferior; iar la bază cele dintre indivizii din Companie și dușmanii sau prietenii lor, personali ori de ocazie.
O matrice de interacțiuni inter-umane încrucișate pe toate dimensiunile, care oferă un teren excelent pentru intrigi imposibil de ghicit, fiind influențate simultan din mai multe direcții. De altfel, un alt motiv pentru care mi-a plăcut atât de mult această serie a fost imposibilitatea de a anticipa întorsăturile de situație, ajutată de faptul că mai nimeni nu este (doar) ceea ce pare – idealul meu ca cititor. Lumea cvasi-feudală din cărți este una a minciunii și înșelăciunii, a comploturilor și trădării, iar luptătorii din Compania Neagră se trezesc uneori de partea câștigătoare a loviturilor de teatru, alteori de cea pierzătoare – și plătesc în sânge.
Aici nu pot să mă abțin să nu fac referire și la a treia carte, netradusă la noi, ”The White Rose”, care pentru mine a avut unul dintre cele mai fabuloase și neașteptate twisturi dintr-un fantasy – probabil primul din ultimii zece ani care m-a lăsat la propriu cu gura căscată (hint – ceva din vecinătatea lui Old Father Tree).
Oricum, de lămurit se deslușește doar cine câștigă și cine pierde, cel puțin pe moment. Cine este bun sau rău, e mult mai complicat de stabilit, dacă nu chiar imposibil: toți au motive rele și motive bune, iar simpla schimbare a perspectivei asupra acțiunilor mai degrabă gri moral răstoarnă automat și relația bine-rău. Ceea ce, firește, este o performanță rară în fantasy și nu se găsește, iată, doar la RR Martin.
Atunci, pentru ce luptă eroii lui Glen Cook? Păi, în primul rând, la el nu există eroi: toți sunt mai degrabă niște ucigași ticăloși ori cel puțin cinici, care-și riscă viața pentru bani, pentru glorie sau, așa cum e normal pentru niște mercenari, militari de profesie, din obișnuință sau din lipsă de altceva mai bun. Galeria de anti-eroi este parțial aceeași, parțial schimbătoare de la o carte la alta (eu am citit doar 3 din 9 deocamdată), astfel că, deși poveștile sunt independente între volume, continuitatea există din perspectiva personajelor. Și, pe lângă faptul că sunt destul de variate, sunt și memorabile, de la cele hilare (Goblinul și Chiorul) la extra-badass (Raven, man I love Raven!), trecând prin toată paleta de militari cu care sunteți învățați de la Hassel. Aceasta doar dacă vorbim de membrii Companiei; că dacă ne referim și la antagoniști, aceștia tind să fie și mai fascinanți – mai puțin Doamna, nu foarte complexă, dar mai ales Înrobiții (”ducii” ei monstruoși și malefici, dar fiecare cu plusuri și minusuri, precum și cu motivații interioare foarte omenești).
Oricum, nu doar personajele, dar și întreaga lume și mai ales poveștile frizează bine horror-ul, ieșind uneori chiar și din definiția de dark fantasy și trecând pe alocuri în groază cât se poate de autentică. De fapt, dacă prima carte și a treia (netradusă la noi) sunt fantasy militar, chiar și atipic, volumul al doilea (”Umbre Stăruitoare”, deocamdată pentru mine de departe cel mai bun din serie) este de fapt un policier horror mai asemănător cu ”Drood” al lui Dan Simmons, oferind o narațiune chiar și mai pasionantă (și cam apăsătoare, în sensul bun). Ceea ce le unește pe toate este ritmul extrem de alert al acțiunii, precum și al scriiturii.
Defecte? Ei, da, sunt câteva, chiar destule, din fericire atât de copleșite de plusuri că seria tot iese de 5/5 la socoteală. În primul rând, este cam superficială; lumea nu e foarte bine conturată, rebelii par doar hotărâți să moară stupid tot timpul, în valuri, întregul continent pare prins doar într-un singur război, foarte clar bilateral (nu neapărat între bine și rău, ce-i drept, ci între rău și alt rău).
În al doilea rând, ritmul alert este obținut și cu prețul scriiturii: poate că pentru unii cititori scrierea simplistă și fără nici un fel de interes pentru formă, ci doar pentru transmiterea directă a poveștii, este o calitate, dar eu nu sunt unul dintre ei: pe mine m-a zgâriat pe minte, urechi și suflet. Chiar destul de tare cât să mă deranjeze – și nu e vina traducătorului, 2 cărți le-am citit în engleză și sună mai rău în original. Apoi, multe personaje, deși credibile și vii, sunt și schematice: au una-două trăsături, dar atât, și doar acționează conform lor de-a lungul întregii serii.
Pentru mine o problemă a fost și că naratorul (Croaker, tradus Cobe) nu este de fapt unul dintre luptători, ci un observator din afară (doctorul Companiei), ceea ce sunt convins că o să placă unora dintre cititori și sunt conștient că a fost o alegere auctorială care să permită privirea mai în ansamblu a poveștii, dar mie mi s-a părut că impune și o reducere a empatiei, o răceală față de personaje (comparativ cu Hassel, care – personajul, nu scriitorul* – care este ”unul dintre băieți”). Această alegere conduce și la o altă mare nemulțumire a mea, ca pasionat de război: seria e teoretic military fantasy, dar de fapt doar ca atmosferă și fundal – în realitate aproape că nu cuprinde nici o luptă, iar când totuși descrie vreo bătălie (în medie cam una per carte), acestea sunt vag descrise și cam neconvingătoare. Dacă stau să mă gândesc, o mai corectă definire a ciclului ar fi ”policier horror pe fundal de fantasy și de aluzii la război”. Ceea ce nu înseamnă că în acest sens nu este o serie excepțională, pasionantă și foarte originală – este, motiv din care o și recomand călduros și sper cu pasiune că vreo altă editură o va relansa (sau Millenium când și dacă va renaște).
*Notă: în caz că sunteți fani de Hassel, probabil știți că de fapt el nu a participat la război pe vreun front (de fapt a fost agent secret al Gestapo), iar poveștile sale sunt reale, dar i-au fost relatate în închisoare de alți deținuți, foști luptători Waffen SS, cărțile fiind un melanj al aventurilor mai multor SS-iști. Ceea ce nu le face mai puțin pasionante ori reale.
