Nu toate geniile ajung să-și demonstreze imensul talent, dar noi vorbim aici nu despre cei eșuați, ci despre cei care au reușit să înfrângă piedicile ridicate în calea aspirațiilor lor firești. Citesc despre Nikola Tesla că un asemenea ucigaș de destine era cât pe ce să fie însuși tatăl său, Milutin, preot ortodox în Imperiul Habsburgic, undeva prin actuala Croație, care ținea morțiș să-și facă și fiul preot, și abia când l-a văzut ajuns în pragul morții, după luni întregi de luptă chinuită cu holera de care tânărul frustrat avusese nenorocul să se îmbolnăvească, și-a dat acordul ca progenitura să facă studii politehnice, dacă asta îi era chemarea, numai să nu moară. Nikola n-a murit, s-a specializat în ingineria electrică, a făcut minuni în companiile lui Edison care electrificau suburbiile pariziene, apoi în cele din America, tot ale lui Edison, sau ale sale proprii, realizând în jur de 300 de invenții patentate și numeroase altele rămase fără patent. De numele său se leagă ideea motorului termomagnetic, a unor motoare cu inducție bazate pe curentul alternativ, transmiterea energiei electrice la distanță (fără fir, bineînțeles), controlul prin radio al vehiculelor, în fine, numeroase alte „năzdrăvănii” tehnice pe care istoricii domeniului abia prididesc să le consemneze și să le descrie.
Pentru amatorii de curiozități, mai notez că omul avea aproape doi metri înălțime și s-a menținut prin decenii la doar 64 kg, că memoria prodigioasă îi permitea să înregistreze cărți întregi, cuvânt de cuvânt, că nu-și făcea desene și calcule, ci le compunea în minte, de unde le materializa direct în proiectele tehnice născocite de el. Dormea două ore pe noapte și muncea pe brânci cea mai mare parte din zi, dar aici ne vom vedea obligați să aducem corecții celebrei cugetări conform căreia invențiile conțin doi la sută inspirație și restul transpirație, în sensul că la Tesla inspirația este totuși mult mai frecventă și mai consistentă, dar munca tenace rămâne demnă de uimire și de admirat. Nu e de mirare că o figură de experimentator care își are partea sa de excentricitate a constituit obiect de interes pentru diverși scriitori, autori de bandă desenată, dramaturgi, muzicieni, scenariști și regizori de film. Evident, absorbția în cultura populară denaturează portretul omului, reducându-l la o schemă convenabilă aventurilor lejere, încât Tesla devine uneori prototip al savantului născocitor de invenții diabolice, ori participant la confruntări palpitante în compania lui Superman.
La noi, Eugen Cadaru îi dedică o povestire de cu totul altă natură, Misterioasa scrisoare a domnului Tesla, titlu pe care îl așază și pe coperta volumului său apărut la Editura Tritonic (București, 2017). Autor serios și de expresie fundamental gravă, Cadaru preia din biografia persoanei reale lucruri dovedite și atestate istoriografic, ceea ce arată că scopul evocării sale literare nu este acela de a bagateliza. Dimpotrivă, din hotelul newyorkez unde își trăiește zilele premergătoare sfârșitului, personajul Nikola Tesla va încerca o retrospectivă lucidă a propriei vieți devotate talentului său special:
„Dacă ai fi în fața mea acum, probabil că m-ai întreba dacă nu regret modul în care am trăit… Ei bine, nu știu ce să-ți răspund totalmente sincer la această întrebare. O parte din mine ar vrea să spună că nu, pentru că acea parte a sufletului meu este încredințată că am făcut ceea ce am fost menit să fac. Am lucrat întreaga mea viață, fără întrerupere, câte optsprezece ore pe zi, fără să mă intereseze nimic altceva. Deși ți s-ar putea părea că asta a fost o corvoadă, nu este deloc așa. Eu am muncit întotdeauna doar din plăcere, n-am lucrat niciodată forțat, căci orice efort obligatoriu îmi pare a presupune un consum de energie nefolositor, pe care nu l-am acceptat niciodată. Toată munca pe care am făcut-o a fost pentru mine o simplă asumare a libertății mele totale. […] De-a lungul vieții am trăit în compania unei bucurii perpetue de a făuri, bucurie care mi-a ocupat tot sufletul și care n-a mai lăsat loc pentru altceva, nici pentru prieteni, nici pentru dragoste, aproape că nici pentru somn sau foame”.
Până aici suntem în tiparul biografic consacrat, care lasă puțin loc pentru invenție. Noutatea vine în momentul când aflăm cui îi este adresată această epistolă testamentară. Eugen Cadaru introduce în jocul său ficțional o altă figură de inventator genial, pe românul Nicolae Karpen, Nicolae Vasilescu Karpen pe numele său de academician, cu merite tot în domenii de avangardă pentru epoca în care lucrau ambii născocitori de tehnică insolită: termodinamica, electrochimia, telefonia la distanță (cu fir și fără fir, prin intermediul curenților de înaltă frecvență). Invenția sa cea mai spectaculoasă este „pila K”, menită să interfereze domeniul fantezist numit perpetuum-mobile, și pentru care pledează faptul verificabil și verificat că, de la construirea sa în 1950, dispozitivul amintit funcționează neîntrerupt până astăzi, la Muzeul Tehnicii din București. Pentru a-și credibiliza „misterioasa scrisoare”, Cadaru insistă pe originea comună a celor doi, Nikola Tesla descinzând din neamul istro-român, iar craioveanul Karpen din trunchiul principal al românilor nord-dunăreni. Pe legătura aceasta de sânge etnic („Dragă frate”, i se adresează personajul Tesla personajului Karpen) începe să se dezvolte în povestire dimensiunea utopică a subiectului. Ca o culme a impresionantului său șir de invenții, Nikola Tesla ar fi descoperit taina cea mare a Universului („Lumea înconjurătoare, dragă frate, este un teseract”), datorită căreia s-ar putea transgresa spațiul limitat unde trăim, navigând prin nenumărate alte dimensiuni. Accesul la energia universală și la comunicarea telepatică întregește panoplia utopică a invențiilor pe care și le revendică personajul în interesul unei societăți mai bune decât cea a invidiei și mercantilismului din prezent, el trăind convingerea că roadele creației sale tehnice vor folosi păcii eterne și înțelegerii universale din viitor.
Dacă în Misterioasa scrisoare a domnului Tesla autorul și-a asumat dificultatea de a scrie SF cu elemente date, din sfera unei realități relativ binecunoscute, alte proze din volum operează mai liber, cu anticipații deja întrezărite la orizontul tehnologic și social al secolului nostru. Unele au ca temă inteligența artificială și descriu o lume unde omul chiar coexistă, dacă nu în armonie deplină, măcar într-o necesară și inevitabilă conlucrare cu această inteligență inventată de el însuși. Cea mai amplă lucrare, nuvela Irkud, este și cea mai detaliată în descrierea temei alese. Teodor și Arina, un cuplu cu aspirații eminamente domestice, trăiesc relativ mulțumiți în universul lor complet înstrăinat de natură. Amândoi profesează în singura activitate lăsată omului de expansiva inteligență mecanică, aceea de programator. Se mișcă printr-un spațiu protector dintr-o lume complet artificială și în care puținele oaze rămase din natura de odinioară reprezintă destinații turistice selecte, cu acces programat. O compensație vine din posibilitatea de a re-crea peisaje naturale în manieră holografică, iar Teodor își prelungește de regulă camera de lucru printr-o pădure în care, scăpat din rutina muncii la tastatură, poate rătăci ca printr-o dimensiune paralelă:
„Instantaneu, de jur-împrejurul lui începură să răsară pomi și pe lângă picioarele sale totul se umplu de iarbă. Privi în sus. Acum nu mai zări peretele alb și rece, ci coroana de frunziș a copacilor prin care se strecurau razele de lumină jucăușe ale soarelui. Biroul rămăsese vizibil în fața lui, cu toate echipamentele de lucru – îi era prea lene să-l împingă la doi metri distanță de sine pentru ca hologramele să-i acopere prezența – dar asta nu-l deranja câtuși de puțin. Era ca și cum se mutase cu atelierul său în mijlocul pădurii, la poalele muntelui. Era frumos să poți lucra în natură. Închise ochii din nou. Auzea zumzetul codrului de jur-împrejurul său și asta îl relaxa extraordinar. Zgomotul păsărilor, freamătul frunzelor, țipetele îndepărtate ale animalelor sălbatice.”
Personajul chiar rămâne o vreme prizonierul acestui peisaj virtual, unde programul însărcinat cu producerea lui are originalitatea de a-l antrena într-o fabulație cu personaje de basm (ariciul vorbitor, bandiții de codru, cotoroanța care-i găzduiește, iarba fiarelor ce deschide lacăte ferecate) și alte astfel de surprize ale realității fictive. Lucrurile se complică printr-o poveste „polițistă” în care, surprinsă de inexplicabila dispariție a soțului ei, se lasă purtată Arina. Episoadele acestea sunt, poate, mai puțin cerute de logica nuvelei, cât mai ales soluții de ieșire din cadrul rutinat al unui domiciliu însingurat, spre exteriorul orașului de mâine, cu personaje jucate de roboți și între care omul poate fi doar cu greutate ghicit.
Joc de copii rescrie motivul relativității nivelurilor biologice din Univers, închipuind, ca în Călătoriile lui Gulliver, o lume față de care semenii uitați ai protagoniștilor arată ca niște uriași. Ca să aparțină incontestabil genului nostru, motivul pomenit se combină cu cel al călătoriei cosmice de tip galactic, pe parcursul căreia supraaglomerația de la bordul „arcei” navigatoare ar fi pretins micșorarea unei părți din echipaj și a junglei transportate până la dimensiunea unor jucării. Cu o miză literară mai clară, povestirea intitulată Exodul reia tema, trecând-o printr-un filtru moral. Societatea pretins democratică de la bordul imensei nave are de rezolvat, pe parcursul călătoriei, delicata problemă a sacrificiului unei imense mulțimi de pasageri transportați în versiune virtual-holografică. Situația transferă viitorului dileme recognoscibile ale prezentului nostru complicat, cu jocurile lui politice mai mult sau mai puțin condamnabile.
În fine, mai semnalez o povestire de rezonanță fantastică, La Statui, dar care implică, sub aspectul imaginației SF, două motive interesante: ieșirea din timp și posibilitatea/imposibilitatea contactului între nivelurile temporale hibride, generate poate spontan, dar în orice caz artificial. Cu zeci de ani în urmă, vechea Colecție „Povestiri Științifico-Fantastice” publica povestirea lui Igor Rosohovatski, Întâlniri în timp. Reprezentanții civilizației noastre descopereau acolo niște extratereștri umanoizi înțepeniți sub forma unor statui și ale căror fragmente de mișcări pretind ani în șir pentru a fi observate de pământeni. Sugestia SF implica existența în Univers a unei omeniri constituite din siliciu și se oprea după enunțarea acestei șocante idei. Nu cred că povestirea lui Cadaru este tributară vechiului model evocat de mine, ci mai degrabă unui motiv (al lumii împietrite) existent și în basmul fantastic românesc. O stradă dintr-un orășel de provincie, devenită obiectiv turistic și totodată obiect de cercetare insolită datorită personajelor sale împietrite într-o zi festivă a anului 1928, sugerează tot un decalaj temporal major – faptul că pentru cei smulși din realitatea momentului timpul trece infinit mai încet decât pentru descendenții lor angajați într-o viață normală:
„… gândește-te că, pentru a fi văzut de ei doar pentru o secundă, ar trebui să stai complet nemișcat în fața lor vreme de 85 de ani. Iar dacă vrei să te vadă pentru 2 secunde, ar trebui să nu clipești vreme de 170 de ani…”
Eugen Cadaru nu face poezie din motivele SF pe care le tratează, dar ideea că niște respectabili concetățeni de-ai noștri ar fi intrat într-o cută a timpului, rămânând prizonierii unui „univers paralel, dar care cumva se intersectează și cu al nostru”, își are, ca speculație intelectuală, sensibilitatea ei certă. După un debut editorial ce n-a trecut fără ecou (A opta zi e-n fiecare noapte, 2014), autorul este acum în plină afirmare a unei scriituri sigure, cu interes pentru detaliul realist din portretele personajelor și pentru ideea SF generatoare de efect lucid, mai degrabă decât de emotivitate. Seducția realismului magic rămâne încă puternică, însă obiectivele anticipației cu incitante perspective socio-tehnologice încep să se afirme prioritar în creația lui.
