Cu o viziune privitoare la fuziunea genului SF cu fantasticul (văzut, acesta, ca „realism magic”)  și cu literatura realistă (mainstream) pe care o vom întâlni și la alți colegi de generație (Adrian Buzdugan, Marian Coman, Ioana Vișan etc.), Eugen Cadaru face o carieră interesantă, din care și scrisul propriu are de profitat. S-a născut la 3 decembrie 1973, în București. A urmat științele juridice la Facultatea de Drept a Universității din capitală, completate printr-un evantai de cursuri post-universitare nu doar în domeniul dreptului, ci și ale artei și industriei audiovizuale, iar doctoratul l-a obținut cu teza Realismul magic în arta cinematografică, lucrare susținută în 2009 la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinemtografică „I.L. Caragiale” din București. Ca jurist, s-a specializat în legislația drepturilor de autor și în cea a comunicării. Debutul său publicistic (2012) i-a deschis colaborarea la reviste specializate, Helion, Galileo, precum și la publicații electronice (Helion Online, Nautilus, Ficțiuni.ro, Fantastica, Argos, Revista de povestiri). A fost inclus în antologiile momentului, între care Ferestrele Timpului (2013), Lumi stranii (2014), Argos 3 (2017), Ficțiuni centenare și Antologia prozei science-fiction românești (ambele apărute în 2018). Primul său volum, culegerea de povestiri A opta zi e-n fiecare noapte, a obținut distincții atât în țară (Premiul Romcon, Suceava, 2015), cât și la Eurocon (Dublin, 2014), unde i s-a decernat premiul rezervat autorilor tineri. Intitulată Misterioasa scrisoare a domnului Tesla (2017), altă culegere de povestiri i-a adus autorului un nou premiu Romcon (Reșița, 2018), precum și Premiul „Ion Hobana” acordat de Societatea Română de Science Fiction și Fantasy (SRSFF) în colaborare cu Filiala București a Uniunii Scriitorilor. Cu Cișmigienii (2020), Eugen Cadaru atacă o formulă epică amplă, pentru care se dovedește iarăși înzestrat.

Autorul abordează motivele anticipației „din exterior”: fuziunile urmărite de el sunt intergenerice, iar înclinația spre fantastic le marchează în chip aparte. Rezultatul este mai curând „magic” decât purtător de germeni ai științei (deși nici aceștia nu lipsesc). Fără îndoială, modelul maeștrilor realismului magic latino-american (Jorge Luis Borges, Gabriel García Márquez, Alejo Carpentier, Julio Cortázar) este prezent ca sursă a epicului. Vom găsi și aici tendința de a descrie întâmplări fantastice într-o manieră realistă, sau de a face ca un fir narativ început în condițiile lumii reale să basculeze la un moment dat într-o lume a imaginarului speculativ. Avem, bunăoară, o „împământenire” a temei trenului-fantomă: impiegatul și șeful unei mici gări de munte aud în fiecare marți, la o anume oră, zgomotele produse de un invizibil Orient Expres despre care registrele gării consemnează că trecuse pentru ultima dată pe acolo în ajunul celui de-al doilea Război Mondial (În gară). Doi tineri angajați ai unei corporații descoperă șansa de a-și învinge timiditatea funciară în niște vise sinonime cu o realitate paralelă, datorită căreia relația lor inițial indecisă poate începe cu adevărat (Întâlnirea). Un magazin despre care se spune că vinde obiecte miraculoase va constitui ținta căutărilor altui personaj printr-un străin oraș labirintic (Bazarul) și așa mai departe. Multe dintre prozele scurte ale lui Eugen Cadaru presară cu experiențe supranaturale niște existențe altfel comune, desprinse din realitatea aparent banală ce ne înconjoară. Printre exercițiile fantasticului propriu-zis, apar uneori motive de fantastic științific, cele care ne interesează în mod special. Astfel, povestirea intitulată Între oglinzi se centrează pe misterul infinitului, pe care personajul îl intuiește în copilărie, din imaginea cerului spuzit de stele în nopțile de vară, și care îl obsedează în continuare, chiar și după ce viața pare să-l fi disciplinat prin convențiile ei de zi cu zi. Tributar patimii sale inițiale, omul ajunge să caute „metodic” un răspuns în filozofie, în matematică, în ezoterism, în științele de frontieră (cu „noțiuni precum Big-Bang, Big-Crunch, Singularitate, Complexitate, brane, corzi, stringuri, călătorii în timp, univers inflaționar, universuri paralele, universuri concentrice, multivers, incertitudinea cuantică, multivers cuantic”) și până la cosmologia fractală, revelată (prin „pictura fractală”) ca o poartă spre explorarea infinitului pe seama artelor vizuale. Evident, toate aceste căutări alternative, ce pleacă de la tentații irepresibile și sfârșesc pe rând în iluzie și dezamăgire, îndreaptă personajul spre criză. Momentul respectiv îi impune ruperea de relațiile sociale, de serviciu, familie, prieteni, și refugiul într-o cameră a oglinzilor, pe care și-o amenajează acasă, într-o dependință redimensionată, văzând-o ca pe o „cameră a infinitului”:

 

„Păși cu grijă, chiar cu un fel de sfială, pe podeaua de oglindă și se uită de jur împrejur, apoi în sus și în jos. O bucurie mare îi cuprinse tot corpul, ca un freamăt interior. Își dădu seama că reușise. Vedea în toate direcțiile un număr nelimitat de planuri, atât cât reușea privirea lui să străbată, dar știa că și dincolo de puterea ei de percepție aceste planuri continuau la infinit. În sfârșit, reușise… reușise să creeze în lumea fizică un spațiu care, chiar dacă numai virtual, era cu certitudine infinit. Și, mai mult decât atât, reușise să se plaseze pe sine însuși în mijlocul acestui infinit.”

 

Eugen Cadaru nu se mulțumește să producă pentru personajul său un soi de iluzie artistică, de felul desenelor întrepătrunse ale lui M.C. Escher, ceea ce ar fi putut da textului o finalitate preponderent estetică. El folosește ultima parte a povestirii pentru un șir de scene discret moraliste, menite să ilustreze concluzia cumpătată că infinitul e o noțiune prea largă și imposibil de cuprins cu mintea, cu atât mai puțin de experimentat fizic, indiferent de calea pe care te poți îndrepta spre el. Altă povestire unde fantasticul, grefat firesc pe un suport realist bine articulat, virează ceva mai decis spre SF are titlul întregului volum: A opta zi e-n fiecare noapte. Motivul său este tot visul, însă un vis provocat la modul tehnic, deci echivalent cu o realitate virtuală indusă. Naratorul își expune inițial experiențele zilelor săptămânii, compunând tabloul unei existențe contemporane, unde repetiția exasperantă a momentelor de rutină cotidiană spulberă intimitatea vieții de familie a unui cuplu de curând format. Structurate tematic și meticulos catalogate, visele artificiale tind să suplinească o relație pe care societatea producției capitaliste n-o reprimă fățiș, însă pur și simplu nu-i mai face loc în viața de cuplu.

 

„Zâmbesc și eu. După câteva clipe întreabă:

– Și, deci, de acum încolo, ne vom putea întâlni în vis în fiecare noapte?

Continui să zâmbesc.

– Așa se pare. De acum încolo, dacă dormim, ne putem petrece toate visele împreună.

Pare fericită. Adaug:

– Bineînțeles, dacă ne fixăm bine mufele seara…

Mă ridic în șezut și îmi desprind mufa pe care mi-o lipisem de tâmplă înainte de culcare. Apoi mă aplec și o desprind și pe cea prinsă de tâmpla ei. Le așez pe amândouă cu grijă în spațiul lor din consola aparatului.

– Și mai putem invita și pe alții?

Îi răspund pe îndelete, explicându-i cu lux de amănunte:

– În prospect zice că da. Aparatul are 10 mufe disponibile care pot interconecta oameni ce dorm în interiorul unei arii de 100 km. Și tot acolo scrie că se mai pot cumpăra și alte mufe suplimentare, dacă este cazul…

Ea se gândește câteva secunde, după care tranșează ferm chestiunea:

– Nu, în niciun caz. Deocamdată o să păstrăm visele noastre numai pentru noi… Dacă zilele ni le petrecem în societate, nopțile vor fi numai pentru noi…”

 

Amatorii de cyberpunk veritabil ar putea găsi asemenea experiențe de perversitate tehnică plasate mult în urma aventurilor cu care își umplu varianta proprie de viitor cohortele de mufiști scufundați în lumea lor virtuală. Eugen Cadaru nu face însă cyberpunk aici, el ilustrează la modul realist o tendință verosimilă în lumea noastră tot mai tehnicizată și dispusă să manipuleze omul, nevoile lui specifice, în sensul unui „consumerism” generalizat. Povestirea nu se vrea avertisment sau critică moralizatoare, ci mai degrabă o replică ironică, de un umor aproape sentimental, la viciile lumii moderne; cele ce ne umplu calendarul săptămânilor, aducându-ne într-o disperată foame de timp, atât fizic, cât mai ales cu valoare esențialmente umană. O povestire cu motivul încadrabil în registrul SF al enigmaticelor prezențe extraterestre și al lumilor paralele se intitulează Sfera. Ea se dezvoltă tot în maniera epică realistă preferată de autor, dar sub o proiecție sarcastică impusă de tratamentul unor situații de anomalie generalizată în spațiul social-politic al interminabilei tranziții postrevoluționare. Sarcina de a dezlega o surprinzătoare apariție pe domeniul public al unui orășel de provincie cade în seama primarului obtuz, grobian, și a personajelor slugarnice care îl înconjoară; ceea ce transformă un subiect cu virtuală încărcătură misterios-dramatică într-o comedie savuroasă. Explorarea Sferei (obiect „care făcea inoperante legile știute ale fizicii”), inițial prin mijloace rudimentare, ulterior prin aventurieri pentru care inconștiența lansării în necunoscut devine mai importantă decât întoarcerea în realitatea terestră, contează pentru locuitorii din Rogova nu atât ca experiment științific, cât ca șansă de manipulare a fenomenului enigmatic pentru afirmarea publicistică și prosperitatea comercială a obscurei așezări urbane. Sforării administrative locale își dau mâna cu parodii de legislație europeană pentru a pune pe picioare o afacere de felul celei a colonizării planetei Marte, cu mențiunea că acum nu se poate ști ce anume se colonizează, și nici măcar dacă se colonizează ceva. O frenezie a evadării din realitatea contemporană ține loc de motor al acestei deplasări în altă realitate, despre care nu există mărturii concrete dincolo de pura fantezie personală:

 

„În prima zi de aplicare a noii legi, Agenția pentru Administrarea Accesului în Sferă primi on-line nu mai puțin de două sute de mii și ceva de cereri, de la persoane din toată lumea. A doua zi numărul acestora se dublă, iar în a treia zi veniră nu mai puțin de zece mii de cereri. La sfârșitul primei săptămâni, existau deja o sută de mii de cereri în așteptare.”

 

Odată lansat în regim de economie de piață, mecanismul afacerii va fi ținut sub presiune fără răgaz, încât – spune autorul – „după cinci ani de funcționare, sfera merge la turația maximă de 480 de «decolări» pe zi și programările sunt deja făcute pe zece ani înainte, cu plecări precise din trei în trei minute”. Eugen Cadaru face din nou, în acest volum, dovada interesului pentru un scris ancorat în peisajul realist, contaminat însă de germenii stimulativi ai ficțiunii fantastice. În cele mai bune piese ale culegerii, se remarcă și înclinația sa pentru varietatea stilistică, pentru o performanță ce depășește simpla inteligență compozițională. Când apar, accentele moraliste constituie rezolvări mai puțin inspirate decât cele în care se mizează pe mijloacele ironiei și chiar pe o turnură grotescă a desfășurării epice.

Cel de-al doilea volum al autorului conține, de asemenea, câteva povestiri remarcabile, care operează liber cu anticipații deja întrezărite la orizontul tehnologic și social al secolului nostru. Unele au ca temă inteligența artificială și descriu o lume unde omul chiar coexistă, dacă nu în armonie deplină, măcar într-o necesară și inevitabilă conlucrare cu această prezență superioară inventată de el însuși. Cea mai amplă lucrare, nuvela Irkud, este și cea mai detaliată în descrierea temei alese. Teodor și Arina, un cuplu cu aspirații eminamente domestice, trăiesc relativ mulțumiți în universul lor complet înstrăinat de natură. Amândoi profesează în singura activitate lăsată omului de expansiva inteligență mecanică, aceea de programator. Se mișcă printr-un spațiu protector dintr-o lume complet artificială și în care puținele oaze rămase din natura de odinioară reprezintă destinații turistice selecte, cu acces programat. O compensație vine din posibilitatea de a re-crea peisaje naturale în manieră holografică, iar Teodor își prelungește de regulă camera de lucru printr-o pădure în care, scăpat din rutina muncii la tastatură, poate rătăci ca printr-o dimensiune paralelă. Personajul chiar rămâne o vreme prizonierul acestui peisaj virtual, unde programul însărcinat cu producerea lui are originalitatea de a-l antrena într-o fabulație cu personaje de basm (ariciul vorbitor, bandiții de codru, cotoroanța care-i găzduiește, iarba fiarelor ce deschide lacăte ferecate) și alte astfel de surprize ale realității fictive. Lucrurile se complică printr-o poveste „polițistă” în care, surprinsă de inexplicabila dispariție a soțului ei, se lasă purtată Arina. Episoadele acestea sunt, poate, mai puțin cerute de logica nuvelei, cât mai ales soluții de ieșire din cadrul rutinat al unui domiciliu însingurat, spre exteriorul orașului de mâine, cu personaje jucate de roboți și între care omul poate fi doar cu greutate ghicit. O altă povestire de rezonanță fantastică, La Statui, implică sub aspectul imaginației SF două motive interesante: ieșirea din timp și posibilitatea/imposibilitatea contactului între nivelurile temporale hibride, generate poate spontan, dar în orice caz artificial. Cu zeci de ani în urmă, vechea Colecție „Povestiri Științifico-Fantastice” publica povestirea lui Igor Rosohovatski, Întâlniri în timp. Reprezentanții civilizației noastre descopereau acolo niște extratereștri umanoizi înțepeniți sub forma unor statui și ale căror fragmente de mișcări pretind ani în șir pentru a fi observate de pământeni. Sugestia SF implica existența în Univers a unei omeniri constituite din siliciu și se oprea după enunțarea acestei șocante idei. Nu trebuie să vedem povestirea lui Cadaru ca tributară vechiului model evocat aici, ci mai degrabă unui motiv (al lumii împietrite) existent și în basmul fantastic românesc. O stradă dintr-un orășel de provincie, devenită obiectiv turistic național și totodată obiect de cercetare insolită datorită personajelor sale împietrite într-o zi festivă a anului 1928, sugerează tot un decalaj temporal major – faptul că pentru cei smulși din realitatea momentului timpul trece infinit mai încet decât pentru descendenții lor angajați într-o viață normală:

 

„… gândește-te că, pentru a fi văzut de ei doar pentru o secundă, ar trebui să stai complet nemișcat în fața lor vreme de 85 de ani. Iar dacă vrei să te vadă pentru 2 secunde, ar trebui să nu clipești vreme de 170 de ani…”

Misterioasa scrisoare a domnului Tesla, de Eugen Cadaru

Eugen Cadaru nu face poezie din motivele SF pe care le tratează, dar ideea că niște respectabili concetățeni de-ai noștri ar fi intrat într-o cută a timpului, rămânând prizonierii unui „univers paralel, dar care cumva se intersectează și cu al nostru”, își are, ca speculație intelectuală, sensibilitatea ei certă. În fine, povestirea intitulată Misterioasa scrisoare a domnului Tesla autorul și-a asumat dificultatea de a scrie SF cu elemente date, din sfera unei realități relativ bine cunoscute. Nikola Tesla este prototipul inventatorului genial, specializat în ingineria electrică, și care a făcut minuni în companiile lui Edison pe vremea când acesta din urmă electrifica suburbiile pariziene, apoi în cele din America, tot ale lui Edison, sau ale sale proprii, adunând pe acest traseu în jur de 300 de invenții patentate și numeroase altele rămase fără patent. De numele său se leagă ideea motorului termomagnetic, a unor motoare cu inducție bazate pe curentul alternativ, transmiterea energiei electrice la distanță (fără fir, bineînțeles), controlul prin radio al vehiculelor, în fine, numeroase alte „năzdrăvănii” tehnice pe care istoricii domeniului abia prididesc să le consemneze și să le descrie. Pentru amatorii de curiozități, ar mai fi de notat că omul avea aproape doi metri înălțime și s-a menținut prin decenii la doar 64 kg, că memoria prodigioasă îi permitea să înregistreze cărți întregi, cuvânt de cuvânt, că nu-și făcea desene și calcule, ci le compunea în minte, de unde le materializa direct în proiectele tehnice născocite de el. Dormea două ore pe noapte și muncea pe brânci cea mai mare parte din zi, dar aici ne vom vedea obligați să aducem corecții celebrei cugetări conform căreia invențiile conțin doi la sută inspirație și restul transpirație, în sensul că la Tesla inspirația este totuși mult mai frecventă și mai consistentă, dar munca tenace rămâne demnă de uimire și de admirat. Nu e de mirare că o figură de experimentator care își are partea sa de excentricitate a constituit obiect de interes pentru diverși scriitori, autori de bandă desenată, dramaturgi, muzicieni, scenariști și regizori de film. Evident, absorbția în cultura populară denaturează portretul omului, reducându-l la o schemă convenabilă aventurilor lejere, încât Tesla devine uneori prototip al savantului născocitor de invenții diabolice, ori participant la confruntări palpitante în compania lui Superman.

 

Autor serios și de expresie fundamental gravă, Eugen Cadaru preia din biografia persoanei reale lucruri dovedite și atestate istoriografic, ceea ce arată că scopul evocării sale literare nu este acela de-a bagateliza. Dimpotrivă, din hotelul newyorkez unde își trăiește zilele premergătoare sfârșitului, personajul Nikola Tesla va încerca o retrospectivă lucidă a propriei vieți devotate talentului său special. Până aici suntem în tiparul biografic consacrat, care lasă puțin loc pentru invenție. Noutatea vine în momentul când aflăm cui îi este adresată această epistolă testamentară. Cadaru introduce în jocul său ficțional o altă figură de inventator genial, pe românul Nicolae Karpen, Nicolae Vasilescu Karpen pe numele său de academician, cu merite tot în domenii de avangardă pentru epoca în care lucrau ambii născocitori de tehnică insolită: termodinamica, electrochimia, telefonia la distanță (cu fir și fără fir, prin intermediul curenților de înaltă frecvență). Invenția sa cea mai spectaculoasă este „pila K”, menită să interfereze domeniul fantezist numit perpetuum-mobile, și pentru care pledează faptul, declarat verificabil și verificat, că, de la construirea sa în 1950, dispozitivul amintit ar funcționa neîntrerupt până astăzi, la Muzeul Tehnicii din București. Pentru a-și credibiliza „misterioasa scrisoare”, Cadaru insistă pe originea comună a celor doi, Nikola Tesla descinzând din neamul istro-român, iar craioveanul Karpen din trunchiul principal al românilor nord-dunăreni. Pe legătura aceasta de sânge etnic („Dragă frate”, i se adresează personajul Tesla personajului Karpen) începe să se dezvolte în povestire dimensiunea utopică a subiectului. Ca o culme a impresionantului său șir de invenții, Nikola Tesla ar fi descoperit taina cea mare a Universului („Lumea înconjurătoare, dragă frate, este un teseract”), taină datorită căreia s-ar putea transgresa spațiul limitat unde trăim, navigând prin nenumărate alte dimensiuni. Accesul la energia universală și la comunicarea telepatică întregește panoplia utopică a invențiilor pe care și le revendică personajul în interesul unei societăți mai bune decât cea a invidiei și mercantilismului din prezent, el trăind convingerea că roadele creației sale tehnice vor folosi păcii eterne și înțelegerii universale din viitor.

În mod neașteptat, relația de superioară prietenie dintre Tesla și Nicolae Karpen reapare în romanul Cișmigienii, ucronie care adună sub cerul unei Românii ferite de povara ocupației sovietice de după cel de-al doilea război mondial câteva figuri emblematice pentru cultura noastră majoră: Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu. Desprinși de mizeriile impuse de exil și de închisorile comuniste, toți aceștia își vor putea permite, într-un generos an 1971, să privească senin orizontul magic al patriei ideale, de care capriciile istoriei reale ne-au privat.