Lucrare distinsă cu premiul special, la Concursul Național de Proză Scurtă Helion 2016.

În șaizeci de ani, stratul protector al piciorului blocului turn se fisurase și, deși la suprafață nu mai văzuse nimeni marea de ani de zile, în adânc pânza de apă freatică de la care se aprovizionau reușea să-și croiască drum prin fisuri și să inunde măcar un nivel în fiecare primăvară.

Anul acesta, Clas începuse inspecția ceva mai devreme. Își petrecuse toată dimineața verificând pereții exteriori și, ca de obicei, în partea de vest găsi urme de infiltrații. Într-o lună sau două, în funcție de cât de lungă avea să fie iarna, pe acolo avea să picure apa, și nu o apă bună de băut, pentru că se afla prea aproape de suprafață.

Își notă pe plan zonele a căror structură fusese afectată împreună cu cât aveau să-i coste lucrările de consolidare raportate la ore de muncă și materiale. Oamenii aveau să mârâie că nu merita să se investească atât de mult în etajele superioare, care oricum nu erau locuite, dar până la urmă aveau să asculte ordinele. Nu puteau risca să se prăbușească turnul exterior, așa cum pățiseră cei din nord.

Verifică starea bateriilor de la lampa de umăr și se pregăti să coboare câteva niveluri în căutarea unei mese acceptabile. Fiind în delegație, se putea opri la orice cantină de pe drum. Accesul la lifturi se făcea doar cu dispensă specială și și atunci era nevoit să aștepte până se adunau suficienți călători, ca să justifice consumul de energie, iar Clas nu ținea să-și consume toate avantajele cât timp era încă tânăr și în putere. Singura soluție rămâneau scările.

La nivelul douăzeci și cinci aveau mereu mese bogate datorită culturilor de legume adăpostite acolo. Spunându-și că ceva mișcare în plus n-avea cum să-i strice, Clas o luă în jos pe scară. Două minute mai târziu își blestemă lăcomia, când dădu cu ochii de Emz chiar pe platforma din fața intrării. Femeia îi răspunse la salut cu o privire înghețată și dispăru pe coridor.

Dacă n-ar fi fost luat pe nepregătite, ar fi oftat. Totul fusese în regulă până făcuse greșeala să se culce cu ea. Nu fusese atât de ostilă în noaptea pe care o petrecuseră împreună cu câteva luni în urmă. Fusese chiar bine din câte își amintea, dar adevărul era că băuseră destul de mult. După aceea îl rugase să o ia cu el într-o expediție, ca să vadă cum era afară, iar după ce el refuzase categoric, nevrând s-o expună pericolului, îl tratase de parcă profitase de ea.

Clătinând din cap, mai coborî un nivel, amărât că ratase un prânz cu legume proaspete. I-ar fi stat mâncarea în gât numai să o știe pe Emz pe același nivel cu el, gata oricând să intre în sala de mese și să-i arunce una dintre privirile alea nimicitoare, care făceau să i se încordeze stomacul și nu de foame.

— Clas, bine că te-am găsit!

Vocea lui Rudy îl trezi din visare. Fața de obicei zâmbitoare a agentului de pază era încruntată, neprevestind nimic bun. Văzându-l că urca în grabă spre el, îl așteptă pe o platformă intermediară.

— Am interceptat un mesaj, spuse Rudy pe un ton conspirativ.

Sprâncenele lui Clas se arcuiră mirate.

— De fapt, nu știm exact dacă este un mesaj, își frecă Rudy cu o mână ceafa, dar este o tentativă de comunicare.

— De unde?

Rudy ridică din umeri.

— La patru au avut niște probleme cu sistemul electric și au dezvelit pereții până la metal ca să vadă ce nu merge. Unul dintre electricieni a descoperit ceva ciudat. Una dintre conductele care se prelungesc în sus vibrează.

— Vibrează?

— Da, a pus din întâmplare mâna pe ea și a simțit un foarte slab tam-tam-tam.

— Cine știe ce s-o fi întâmplat afară peste iarnă, spuse Clas. Camerele video au fost îngropate în zăpadă, iar inspecția la sol este programată abia peste două săptămâni.

— Nu e ceva de natură mecanică. Omul a lovit și el în conductă și a primit răspuns. S-a schimbat ritmul vibrațiilor. Acum imită numărul de lovituri și durata pauzelor cu o precizie de speriat. Dacă tăcem, se reia tam-tam-tam-ul obișnuit. De aia am zis că nu e chiar un mesaj, sau dacă e, ai noștri n-au reușit să-l descifreze, dar e clar o încercare de a ne atrage atenția.

— Turnul de Est ce zice? Ei au camerele video ceva mai sus ca noi.

— N-au observat nimic neobișnuit. Nordul e tot la pământ, n-a mai crescut deloc de la prăbușire, iar Vestul se rotește ca de obicei.

Clas făcu un pas înapoi, ca să se dea la o parte din calea trecătorilor, și se rezemă de perete cu brațele încrucișate și bărbia coborâtă în piept.

— Consiliul ce părere are? întrebă, căzut pe gânduri.

— Au votat și au ajuns la concluzia că nu deschid ușa pentru atâta lucru… dar dacă s-ar oferi un voluntar… Vocea lui Rudy scăzu și mai mult în intensitate. Și dacă nu ar face valuri… Consiliul ar trece cu vederea o deschidere scurtă a ușii.

— Și te-ai gândit la mine, spuse Clas.

— Tu ai mai fost afară. Nu te deranjează spațiile deschise și oricum ai o inspecție programată în curând.

Da, numai că în două săptămâni s-ar mai fi încălzit. Costumele de protecție nu fuseseră proiectate să asigure și confortul termic. Clas își stăpâni o grimasă. Dar însemna o ieșire care nu necesita un teanc de aprobări și trebuia să admită că i se cam făcuse dor de spațiile largi. Nu mai ieșise din toamnă.

— Mergem doar noi doi? îl întrebă.

— Nu vrem să alertăm lumea. Îți deschid eu ușa.

Adică Rudy stătea la căldură și îl lăsa pe el să ducă tot greul. Lăsă să-i scape un oftat.

— Să mergem atunci.

Mai bine să plece cât mai repede, dacă tot se duceau. Cine știe ce-avea să găsească afară și cât dura explorarea. Nu voia să-l apuce noaptea acolo.

Reveniră la scări, urcând treptele cu pași egali, fără grabă, cu mersul celor obișnuiți să-și dozeze rezervele de energie.

Emz ieșise din nou pe platformă și, deși nu scoase un cuvânt, Clas îi simți privirea întunecată arzându-l în spate mult timp după ce o depășiseră. După direcția urmată și având în vedere că nu era singur, ci însoțit de Rudy, nu era greu de ghicit unde se duceau. Bănuia că femeia îi invidia, dar el se bucura că nu văzuse pustietatea de afară și mai putea încă să spere la peisajele idilice din cărțile cu povești.

Ajunși la ultimul nivel, Clas îmbrăcă un costum de protecție peste hainele de lucru. Materialul ușor, subțire, foșni în jurul lui, când luă casca și și-o puse pe cap. Nu erau costumele greoaie de ieșit cu adevărat în exterior. Deocamdată se aventura doar în interiorul coloanei care ieșea din pământ și se înălța cale de mai multe sute de metri, protejând structura de rezistență a fostului bloc turn.

— Ținem legătura, îi vorbi Rudy în cască, iar Clas ridică degetul mare și se strecură în încăperea ce ținea loc de ecluză.

O ușă se închise în urma lui și, abia după mai bine de un minut, o alta i se deschise înainte. Aerul rece îi scăzu rapid temperatura costumului, făcându-l să se simtă neplăcut de expus. Știind însă că era o senzație falsă, ieși pe platforma ce se întindea în față. Era o zi însorită de sfârșit de februarie, dar pe lângă lumina orbitoare, soarele nu reușea să dea niciun pic de căldură, în ciuda pereților masivi, transparenți, care ar fi trebuit să producă un efect de seră mulțumitor.

Clas dădu o tură pe marginea platformei, atent la împrejurimi și la ce se întâmpla jos. Se afla la câțiva metri de nivelul solului. Momentan, nu vedea resturile turnului prăbușit, din cauza stratului gros de zăpadă ce acoperea solul. Cândva, acolo fusese capătul unui promontoriu înconjurat din două părți de plajă și una de apă. Acum, marea dispăruse, fiind înlocuită de pământ arid vara, care nu rodea niciodată. Dar multe se schimbaseră comparativ cu cărțile de istorie. Uneori era tentat să creadă că chiar totul.

Pereții din sticlă ranforsată cu nenumărate straturi protectoare îi permiteau să vadă până departe. Singurele construcții care se ridicau în pustiu erau cele trei turnuri dispuse în colțurile unui pătrat, parte a stâlpilor de susținere a unei clădiri mult mai mari. Cu multe decenii în urmă, aceasta se înălța periodic cu câte un etaj, pornind de la bază și urmând să ajungă cea mai înaltă clădire din lume. Nu mai apucase, pentru că între timp lumea se sfârșise.

Clas nu-și bătea capul cu detalii. Se născuse în piciorul de susținere dinspre sud al turnului, la o adâncime de o mie de metri sub pământ, printre supraviețuitorii ce se refugiaseră acolo imediat după cataclism, și nu văzuse lumina zilei în primii douăzeci și cinci de ani de viață. Motorul de la bază continua să înalțe periodic pilonul central, conform setărilor inițiale. Le luase doar douăzeci de ani să pună la punct tehnologia de creare și prelucrare a zidului transparent înconjurător. Chiar și așa, el era unul dintre puținii supraviețuitori care nu sufereau de agrofobie. Avea noroc, altfel nu i s-ar fi permis să iasă, iar lui îi plăcea, în ciuda riscurilor la care se expunea de fiecare dată.

La est, celălalt pilon se ridica asemeni unei monstruozități din metal. Cei de acolo nu reușiseră să creeze zidul de protecție din plastbeton și, deși pilonul încă se mai înălța, ocupanții bazei rareori ieșeau la lumină. Era totuși mai bine decât situația celor de la nord, blocați sub tonele de metal prăbușit.

Își întoarse privirea spre vest. Despre ăsta chiar nu știa ce să creadă. Pierduseră legătura cu ocupanții de vreo zece ani și părerea generală era că nu mai trăia nimeni înăuntru. Avuseseră însă timp să adopte tehnologia de protecție, iar pilonul în loc să se înalțe, se rotea și luase forma unui arbore ramificat, plin de conducte transparente din plastbeton, plecate în toate direcțiile și care se îngustau spre capete până nu mai permiteau unui om să se strecoare prin ele.

Clas clătină din cap și murmură în cască:

— E pustiu la sol. Mă duc să arunc o privire de sus.

— Bine. Ai grijă, îi spuse Rudy. Nu risca inutil.

Fiind inginer structurist ca formare, Clas studie infrastructura pe măsură ce urca pe scara dintre platforme. Nu exista o delimitare clară între nivele, dar la fiecare zece metri un strat orizontal din plastbeton, gros de jumătate de metru, separa tubul ridicat în jurul pilonului. La ultima inspecție din toamnă, parcursese șapte incinte și le găsise pe toate izolate. Avea ceva de urcat și nu se aștepta să găsească cine știe ce, dar, pentru orice eventualitate, trebuia să verifice.

De fiecare dată când scările duceau spre vest, se uita cu interes spre încrengătura de conducte ce se desprindeau din turnul vecin. Deoarece era singurul turn rotitor, brațele se întindeau spre ei și păreau să ajungă în fiecare an tot mai aproape. Ar fi putut jura că acestea creșteau de la îmbinări, deși nu își imagina ce tehnologie ar fi făcut posibil acest lucru, mai ales dacă nu rămăsese nimeni să o întrețină și să o alimenteze.

Abia după ce trecu de a treia placă orizontală auzi zgomotul. Mai întâi un tam-tam-tam înfundat, apoi tot mai puternic pe măsură ce ajungea mai sus și se apropia de Turnul de Vest. Nu mică îi fu mirarea când descoperi că una dintre coloane crescuse suficient de mult ca la ultima rotație să intre în coliziune nu peretele turnului chiar sub placa orizontală. Presiunea fusese neobișnuit de mare, drept dovadă stând fisurile din perete și capătul de coloană ajuns înăuntru.

Clas îngheță, gândindu-se la tot ce putea intra pe acolo. N-avea de unde să știe cât de bine era izolat turnul de vest, deși la prima vedere toate conductele păreau să fie independente. Și totuși, ceva se mișca în gaura aia. Blestemă vizorul căștii care îl împiedeca să vadă mai bine. Tot ce putea spune era că părea mic, agitat și acoperit cu o blană roșcată. Un animal.

— Am găsit ceva, dar nu e ce crezi, murmură și se apropie încet de perete.

Creatura ținea în lăbuțe o piatră și lovea ritmic într-o tijă de metal agățată de tavan. Din când în când se oprea să asculte, apoi dădea nemulțumită din cap și lovea din nou. Când îl văzu, încremeni și scăpă piatra din lăbuțe. Aceasta se lovi de pasarelă cu un pocnet sec.

Clas nu îndrăzni să se miște. Se uitară unul la altul plini de curiozitate de parcă nu mai văzuseră o creatură asemănătoare vreodată, ceea ce era adevărat. Animale nu supraviețuiseră în lungii ani de solitudine sub pământ. Afară nici atât. De unde venise animalul din conductă oare? Să fi ieșit din turnul de vest? Dacă era obișnuit cu oamenii, poate mai erau și alți supraviețuitori. Ridică încet o mână să vadă dacă se sperie, dorindu-și să nu fi purtat costumul acela care îi ascundea trăsăturile, lăsând la vedere doar silueta umană.

Animalul își lungi gâtul și privi cu atenție la vizorul căștii fără să se impacienteze. Apoi dădu o dată din cap și fugi înapoi în sus în conductă. Clas rămase singur și la fel de nelămurit. Așteptă câteva minute, dar gheomotocul de blană dispăruse în coloana centrală, care nu era transparentă, și nu dădea semne că s-ar întoarce.

— Cred că l-am pierdut, anunță într-un târziu. Dar știu de la ce provenea zgomotul.

— Atunci vino înapoi, zise Rudy. Ai stat destul acolo.

Clas dădu din cap, deși nu era nimeni de față să îl vadă. Tocmai se răsucea pe picioare, când un altfel de zgomot, asemănător unor zgârieturi de gheare pe plastic, se făcu auzit. Până să se întoarcă, nu unul ci două boturi ascuțite apărură în cadrul spărturii. Capetele se agitară o secundă, apoi unul dintre animale îl împinse pe celălalt la o parte, atât cât le permitea spațiul îngust, și scoase ambele lăbuțe prin deschidere, întinzându-i ceva. Gheomotocul roșcat care îi atârna moale în labe părea un pui.

Întinse mâna, dar cu toată statura lui înaltă, nu ajungea. Era prea departe. De sus nu putea veni din cauza plăcii orizontale care se termina imediat deasupra spărturii, blocând o parte din conductă. Deschiderea rămasă era prea mică, altfel animalul ar fi putut sări prin ea. Nu era chiar atât de departe. Dar tot nu ajungea, iar animalul continua să fluture puiul tot mai insistent.

Parcă auzindu-l pe Rudy spunându-i că era o idee proastă, Clas se urcă pe balustradă. Se agăță cu mâinile de o bară și așteptă să vadă dacă rezista la greutatea lui. O cădere de acolo l-ar fi făcut praf zece metri mai jos. Când fu convins că rezistă, se deplasă cu grijă spre capătul balustradei care se lipea de peretele transparent. Își sprijini mâna stângă de perete, iar pe dreapta o ridică spre gaură cu palma deschisă în sus. Animalul mirosi aerul în direcția mănușii, se uită la fața lui care se vedea neclar prin vizor și îi așeză puiul în palmă.

Puiul se strânse ghem, tremurând, dar nu încercă să fugă. Scoase un chițăit trist și continuă să tremure. Era neașteptat de ușor. Probabil bolnav. Clas își retrase mâna și îl privi mai de aproape. Trup lung, subțire, învelit în blană roșcată, o coadă lungă acoperită de o blană mai închisă la culoare. Capul rotund îl ținea ascuns între lăbuțele cu gheare lungi, dar apucase să vadă un botic ascuțit și o pereche de urechi rotunjite asemănătoare părinților. Oare ce era? Pisică? Veveriță? Sau ce?

Reuși să revină pe pasarelă fără să-și rupă nimic și, aruncând o privire la animalele care îl urmăreau prin spărtură, o luă încet pe scară în jos tot așteptându-se ca acestea să protesteze. Când nu o făcură, spuse:

— Vin. Am o surpriză.

Pe măsură ce cobora, puiul tremura tot mai tare așa că îl acoperi cu mâna cealaltă, ținându-l în căușul palmelor. Mănușile erau mai groase decât restul costumului, fiind folosite la manipularea obiectelor. Puțină căldură trecea prin ele. Apropie puiul de piept și îl ținu acolo tot restul drumului, simțindu-l liniștindu-se.

Acum avea însă altă dilemă. La întoarcere, procesul de sterilizare înainte de a intra în adânc era destul de astringent până și pentru un adult în putere. Se temea că puiul a cărui sănătate era deja precară n-avea să supraviețuiască. La intrarea în ecluză, deschise un buzunar de la costum și introduse puiul înăuntru. Așteptă până în ultima clipă ca să închidă buzunarul. Sterilizarea dura doar două minute, exista suficient aer acolo pentru ca puiul să nu se sufoce.

Acesta nu era de acord. De îndată ce Clas îl închise, puiul începu să se agite, zgâriind cu ghearele ca să iasă. Partea din interior a costumului cedă prima, iar Clas strânse din dinți, simțind animalul strecurându-se înăuntru și agățându-i-se de haine.

Clas trăgea de costum să-l deschidă, când Rudy băgă capul pe ușă:

— Ei, ce era?

Capul înconjurat de bucle castanii al lui Emz se îți de după umărul lui și, deși nu spuse nimic, aceeași întrebare se citea în ochii ei.

În loc de răspuns, Clas se debarasă de mănușă și băgă mâna în costum. Un botic umed se ivi de după guler și privi curios afară.

— Ce e ăla? se holbă Rudy.

— Nu știu, poate ne spune Emz, zise Clas și ieși din ecluză.

Scoase încet mâna din costum să nu sperie puiul. Ghearele acestuia i se agățaseră de degete și blana moale îi gâdilă palma. Femeia îl ocoli pe Rudy și se apropie de Clas. Atenția îi era concentrată asupra gheomotocului de blană. Ochișorii negrii clipiră către ea.

— Unde l-ai găsit? întrebă Rudy.

— Pe o conductă din turnul de vest care a perforat peretele, spuse Clas. Părinții lui mai sunt încă acolo. N-au încăput prin spărtură ca să iasă.

Ochi lui Emz se ridicară rapid:

— Sunt mai mulți?

— Cel puțin încă doi, dar ar putea să fie și mai mulți. La început era doar unul, dar când m-a văzut, a plecat și s-a întors cu ceilalți doi.

— Nu le e frică de oameni, observă ea.

— Nu. Au insistat să iau puiul. Cred că e bolnav.

Emz îndrăzni să-l atingă cu un deget și puiul se răsuci ca să îl gâdile pe burtică. Femeia zâmbi.

— E subnutrit, dar seamănă cu o mangustă. Cred că e o specie de suricate, deși nu-mi explic cum a ajuns aici. N-ar trebui să se găsească la latitudinea asta.

— Poate vreunul dintre locatarii din turn avea o pereche și cumva au supraviețuit, spuse Clas.

— Hmm, nu erau prea căutați pe post de animale de companie, dar presupun că n-ar fi imposibil…

— Poți să ai grijă de el? Mă duc înapoi. Poate reușesc să-i aduc și părinții.

Emz i-l luă din mână, iar puiul i se culcuși în palme. Femeia avea întotdeauna mâinile calde.

— Cum vrei să-i aduci? întrebă Rudy.

— Tai o gaură în perete.

— Vrei să lărgești fisura? Ai înnebunit?! Ar trebui să o închidem.

— Nu. O lărgesc doar în interiorul conductei. Are legătură directă cu trunchiul turnului și n-am văzut alte perforații. Orice intră pe acolo a ajuns deja la noi, iar ei nu par să aibă probleme cu aerul de acolo, arătă el spre pui.

— Consiliului n-o să-i placă.

— Dă-mi patruzeci de minute, spuse Clas. După-aia n-ai decât să-i informezi.

— Patruzeci? E prea mult, clătină din cap Rudy.

— Am de tăiat și o parte din podea ca să ajung la conductă și mai e amplasată și aiurea. E greu de ajuns la ea… deși, își îngustă ochii, uitându-se la Emz, cineva mai subțire ar ajunge mai ușor.

Sprâncenele lui Clas se arcuiră a provocare. Emz se uită la puiul din palmele ei, care se oprise din tremurat, apoi își ridică privirea la Clas.

— Pentru bietele animale… desigur…, spuse ca și cum nu-i făcea nicio favoare. Ține-l, îi întinse puiul lui Rudy. Ai grijă să-i fie cald și cheamă pe una dintre fetele de pe plantație să-i aducă ceva de ronțăit.

Rudy îi aruncă o privire rugătoare lui Clas, dar cum acesta nu îi veni în ajutor, acceptă cu oarece scârbă îndatorirea.

— Sigur vă descurcați singuri acolo? întrebă cu o ultimă urmă de speranță în glas.

— Sigur. Te anunțăm la întoarcere să ne deschizi.

Oftatul lui Rudy se stinse, când se uită la puiul care era din nou alert și îl ținea strâns de degetul arătător. O porni spre coridor, scoțând un alt oftat mult mai resemnat.

Clas își privi propriile degete. Deși nu îi crestase pielea, urmele lăsate de ghearele puiului erau încă vizibile și, după cum îl ustura partea stângă a abdomenului, în zona buzunarului, bănuia că avea și acolo niște zgârieturi.

— Vino, îi făcu semn din cap lui Emz să-l urmeze.

Găsiră tăietoarele de plastbeton depozitate într-o încăpere alăturată, luară două pentru orice eventualitate și se întoarseră la ecluză, unde Emz îmbrăcă un costum asemănător cu al lui. N-avu nevoie de niciun fel de indicații, ceea ce îi dădu de înțeles că se pregătea de mult pentru o asemenea ocazie.

— Pregătită? întrebă și rânji în spatele vizorului, când femeia dădu cu hotărâre din cap. Avea să-i treacă entuziasmul de îndată ce ieșeau afară. Ține ochii închiși la început, o sfătui.

Desigur că nu îl ascultă. Își dădu seama după felul în care i se înmuiară genunchii de îndată ce păși pe platformă. Fu tentat să îi ofere brațul ca să se sprijine de el, dar Emz nu ar fi apreciat niciun fel de ajutor, așa că o așteptă să se obișnuiască cu imensitatea spațiului. Își amintea senzația de lovitură în moalele capului pe care o simțise la prima lui ieșire. Pe atunci fusese mai tânăr ca ea și se acomodase mai ușor.

— Gata? Avem de urcat, arătă spre platforma de deasupra lor.

Emz îi făcu semn să o ia înainte. Clas se conformă, având grijă să se uite după ea la intervale regulate. Din când în când, o auzea pufnind sau gemând în cască, dar reușea să țină pasul cu el fără să se plângă. Bine că vizorul căștii nu-i lăsa la vedere zâmbetul. Întotdeauna știuse că se putea conta pe ea.

La ultimul nivel cercetat, merse până la capătul pasarelei și, luând de jos piatra scăpată de mangustă, lovi cu ea de câteva ori în peretele exterior.

— Aici e? întrebă încet Emz ca și cum s-ar fi temut că ar fi putut să o audă și altcineva în afara persoanelor conectate la sistemul de comunicații al costumelor.

Clas îi arătă capătul de conductă care perforase peretele.

— Cum ai ajuns până acolo?

— M-am urcat pe balustradă. Confruntat cu privirea plină de reproșuri a cărei țintă mai fusese în trecut, ridică din umeri. Era singura soluție.

Emz clătină din cap și mormăi ceva despre bărbați care își asumă riscuri idioate. Era asta o confirmare a faptului că ținea la el? Zgomotul produs de mai multe perechi de lăbuțe alergând prin conductă îi deturnă temporar gândurile de la femeie.

— Hei, zise și le făcu semn cu mâna.

Animalul aflat cel mai la margine își trase capul înapoi din deschizătură și flutură o lăbuță.

— De necrezut, murmură Emz.

— Să mergem deasupra, spuse Clas. Să înțeleg că ăsta nu este un comportament normal pentru manguste? întrebă în timp ce urcau scările.

— Nu e un comportament normal pentru niciun fel de animale, pufni ea. Doar dacă nu le-a dresat cineva. Dar cine să le dreseze?

Asta era întrebarea. Cum ajunseseră atât de inteligente și unde erau oamenii?

În loc să piardă timpul cu întrebări fără răspuns, Clas porni tăietorul de plastbeton și decupă în podea o porțiune cât să încapă umerii lui Emz prin ea. După noaptea petrecută în brațele lui, își amintea perfect dimensiunile ei. Bucata de pardoseală se prăbuși cu un zgomot înfundat și un jet de aer cald țâșni în sus spre ei. Ar fi vrut să nu piardă plastbetonul, dar nu avusese de unde să-l apuce. Eh, asta era, aveau să se descurce cumva.

— OK, coboară prin gaură cu tăietorul și lărgește orificiul din perete în fața conductei, o instrui Clas. Nu te teme, te țin eu să nu cazi.

Emz se întinse paralel cu peretele, privind în afară, și își strecură trunchiul prin deschizătură. Cu o mână sprijinită pe picioarele ei, pentru că aluneca deja, Clas îi întinse tăietorul. Apoi o prinse ferm cu ambele mâini de șolduri și, cum din poziția aceea nu vedea bine ce se întâmpla dedesubt, preferă să se uite afară la activitatea din conductă. Mangustele se înghesuiseră înapoi, fugind din calea mașinii de tăiat, dar în amestecătura de corpuri îmblănite tot reuși să identifice câteva zeci de indivizi.

— Gata, anunță Emz. Am tăiat cât am putut fără să stric mai rău peretele. Dă-mi o mână să mă ridic. Am înțepenit.

Până să termine de vorbit, două manguste se cățăraseră deja pe ea și ieșiseră sus.

— Hei, da’ ce sunt eu, scară? se plânse Emz.

Încercând să nu râdă, Clas o trase înapoi. Emz se ridică în genunchi și își răsuci trunchiul în partea opusă. Cele zece minute petrecute atârnând cu capul în jos îi puseseră mușchii la încercare, dar Clas știa cât de puternică era.

Lângă ei, mangustele se așezaseră cuminți pe lăbuțele din spate și așteptau. Una dintre ele întinse botul spre mașina de tăiat, dar cealaltă o trase de blană să se potolească.

— Bine, am înțeles, spuse Clas, deși se îndoia că și ele îl înțelegeau pe el.

Luă mașina de tăiat și secționă o porțiune lungă și îngustă din peretele de protecție de sub balustrada scărilor. Fiind făcut din plasă metalică, era numai bun de cățărat pe el. Introduse bucata dreptunghiulară prin deschidere, un capăt sprijinindu-l în interiorul conductei, iar pe celălalt îl propti de marginea podelei. Unghiul obținut avea o deschidere suficient de largă pentru a permite mangustelor să iasă una câte una, ceea ce și făcură.

— Cam câți indivizi crezi că formează o familie… sau cum s-o chema? întrebă într-o doară, când văzu că șirul lor nu se mai termină.

— În condiții normale? Între douăzeci și treizeci, cred… poate mai mult, dacă au suficientă hrană, spuse Emz. Aici însă…, termină cu o ridicare din umeri.

— Ai idee cu ce se hrănesc?

— În mod normal sunt carnivore… dar nu cred că își permit să facă nazuri la câte sunt.

— De asta mi-e teamă, oftă Clas. Cum o să protejăm recoltele?

— Vrei să-i aduci la noi? Pe toți?

— De ce crezi că sunt atât de disperate să vină încoace? Ceva s-a întâmplat la ele și sunt nevoite să plece. Altfel ar fi venit mai devreme. Uite câte sunt.

— Sau poate că abia acum au reușit să iasă.

— Poate…

Ceva îl trăgea de cracul pantalonului, așa că își coborî privirea. Nu reușea încă să-i deosebească, dar bănui că mangusta care îl ținea cu o lăbuță de costum era una dintre cele care îi dăduseră puiul. Cealaltă, mai îndrăzneață, i se cățără agățându-se de costum până ajunse pe umăr. Acolo, îi ciocăni ușor în vizorul căștii să îi atragă atenția și arătă spre scări.

— Cred că vor să îi ducem la pui, îi spuse lui Emz.

— Consiliul n-o să fie de acord.

— Vrei să-i lăsăm să înghețe afară? Se face frig peste noapte.

Ca la un semnal, toate mangustele începură să tremure și se ghemuiră una în alta.

— Nici nu știu unde i-am putea ține, spuse Emz. N-avem un loc suficient de mare în care să n-aibă ce strica.

— Unul dintre etajele de sus ar fi bun. Tot nu prea sunt folosite.

— Și cu ce-i hrănim?

— Nu știu. La o adică îi putem mânca, glumi Clas.

O lovitură îi zgudui casca. Mangusta de pe umăr se uita urât la el.

— Nu le place ideea. Hai să mergem până nu înghețăm de tot și mai vedem după-aia.

Mangustele o luară înainte, coborând scările în șiruri perfect ordonate. Altele încă mai ieșeau din conductă.

— Of, în ce belele mă bagi, oftă Emz și se luă după ele.

— Ai vrut să ieși, nu? îi aminti Clas.

— N-am apucat să văd mai nimic…

— Lasă, data viitoare, îi făcu un fel de promisiune. După ce o văzuse cum se descurcă afară în condiții de stres, poate că n-ar mai fi spus din start nu, dacă îl ruga din nou. Poate.

Emz îi luă promisiunea de bună și încetă să protesteze. Mangustele îi așteptau în fața intrării și le făcură loc să treacă la sosire.

— Rudy, oprește sistemul de sterilizare și deschide ecluza, ceru Clas. Aducem mai multe exemplare vii și n-avem cum să le băgăm înăuntru fără să le asfixiem.

— Ai înnebunit?! Nu pot să vă las să intrați fără sterilizare. Cine știe ce aduceți cu voi, vociferă Rudy în cască.

— Dacă era ceva de adus, e deja înăuntru. Ce face puiul?

— S-a mai înviorat. I-am dat să roadă un morcov.

— Vezi? Nu cred că au nimic. Celelalte respiră și ele liber și par în regulă.

— Dar tot nu pot…

Mangusta îi bătu din nou în vizor lui Clas și mimă un tremurat puternic cu tot cu clănțănit din dinți.

— Rudy, deschide până nu ne transformăm în sloiuri de gheață. Cât timp a trecut?

— Patruzeci de minute.

— Poftim. Consiliul poate să afle în orice moment și atunci chiar rămânem blocați afară până se hotărăsc cum să procedeze. Și știi și tu cât durează să ia o decizie.

— Da, da, bombăni Rudy. Bine, intrați…

Ușa exterioară se deschise cu un fâsâit. Clas păși înăuntru și le făcu semn să intre. Mai întâi precaute și mirosind aerul în toate direcțiile, mangustele înaintară fără grabă, explorând noul teritoriul. Când nu mai rămăsese nicio coadă afară, Emz intră și ea și închise ușa. La picioarele lor, podeaua era acoperită cu un covor mișcător, roșcat cu dungi.

— Rudy, îmi scot costumul, anunță Clas. Ai face bine să nu dai drumul la gaz.

Cu puțin noroc, gazul nu l-ar fi ucis, dar tot s-ar fi ales cu o intoxicație de toată frumusețea. Pentru manguste, mult mai mici și mai fragile, nu garanta.

— Clas, nu… Emz întinse o mână să îl oprească, dar el nu o ascultă și își scoase casca.

Mangustele se uitară fascinate la părul lui de un blond murdar, care într-o anumită lumină căpăta reflexii aurii. Buclele scurte ale lui Emz, mai apropiate la culoare de blana animalelor, nu făcură pe moment nicio impresie.

Mai trecură câteva secunde până ce, în sfârșit, se deschise ușa din peretele opus și Rudy căscă ochii mari la vederea armatei de patrupede:

— Oh… nu cred că avem destui morcovi.

Puiul îi sări din brațe și alergă la părinții lui, care îl linseră pe toate părțile.

Murmure mirate veniră de la oamenii adunați în încăperea alăturată. Curioase, mangustele merseră să facă cunoștință. Însoțitorii lor se debarasară de costume înainte de a le urma.

— Ce drăguțe sunt, tocmai spunea cineva.

Mangustele se agitau în jurul lor, li se agățau de haine și se cocoțau pe orice suprafață orizontală aflată deasupra nivelului podelei. Încăperea fiind mai largă, dispăruse impresia de cuib pufos, dar tot erau îngrozitor de multe.

— Ce durată de viață ziceai că au? o întrebă Clas pe Emz cu jumătate de gură.

— Vreo zece ani, îi răspunse ea pe același ton.

În mulțimea de of-uri și ah-uri, țiuitul transmițătorului de la centura lui Rudy abia se auzi. Acesta îl duse la ureche, ascultă și se albi la față.

— Ne-au izolat aici, anunță cu o voce siderată. I-au informat tâmpiții din Turnul de Est și ai noștri au decis că e mai sigur să ne țină separați până ne lămurim ce e cu ele.

Vestea fu primită cu un interes moderat. Mangustele erau mult mai interesante și nu le displăcea să fie în centrul atenției, dimpotrivă.

Emz făcu un pas mai aproape de Clas.

— Știai că or să ne izoleze.

Clas nu răspunse. Fusese un risc calculat, doar n-avea să lase toate mangustele să moară.

Emz chicoti și își lipi umărul de al lui.

— Știi, pe vremuri, când bărbații curtau o femeie, îi ofereau flori…

Trase cu coada ochiului la ea și văzu că zâmbește. Îl iertase.