Cum să fabrici un semizeu
Florin Purluca
Editura: Tritonic
ISBN: 978-606-749-196-8, Format: 13×20 cm, 150 pag, Aparitie: 2016, Noiembrie
Înaintea debutului în volum, pe autorul Florin Purluca îl recomandau deja un număr de premii obținute la diverse competiții literare interne (printre care și câteva premii Helion) și două povestiri publicate în engleză, în reviste internaționale. Așa stând lucrurile, debutul lui în volum era un pas firesc, unul îndelung exersat și pregătit în prealabil cum trebuie.
Este deci și normal că în momentul în care am început lectura mini-romanului „Cum să fabrici un semizeu”, eram deja familiarizat cu scriitura lui Florin Purluca. Deși nu citisem nicio lucrare mai întinsă, trecusem printr-un număr de povestiri, fiecare cu altă temă, abordând genuri diferite, legate doar prin atenția pe care autorul o acordă detaliilor și printr-un anume stil de construcție a frazei, stil care, pe mine cel puțin, m-a dus cu gândul la plăcerea scrisului în sine, plăcerea creației, transmisă cititorului, sau receptorului actului artistic, în cea mai pură formă a sa. În nici un moment povestitorul nu încearcă să epateze, ci doar să povestească, pe cât de simplu și eficient posibil.
Această plăcere de a scrie a fost primul lucru pe care l-am remarcat și în romanul de față, încă de la primele pagini, în care personajul narator începe să explice de ce detestă criogenia. Apoi am remarcat naturalețea povestirii, cursivitatea frazelor denotând o mână deja formată, iar în cele din urmă am regăsit și acea atenție pentru detalii – mai ales de natură anatomică, pentru că Florin Purluca are cunoștințe în domeniu – care i-a scos în față și prozele scurte.
În câteva cuvinte, avem de-a face cu un mercenar care e tocmit să organizeze defensiva unei lumi exotice, lume despre care știe doar că are o gravitație de trei ori mai mare decât cea terestră și că e foarte bogată. Odată cu acest personaj, cititorul pătrunde în tainele planetei, află modalitățile prin care anatomia omului a fost adaptată condițiilor, respectiv modificările pe care aceste adaptări le-au produs fizicului uman, află sursa prosperității acelei lumi și, nu în ultimul rând, filosofia ei de viață. Pentru că, deși avem în față un SF militar, accentul poveștii nu cade pe strategie, dimpotrivă, aș putea spune că aceasta e tratată minimal, ci pe un soi de „Zen-vegetalism”, o armonie care transcede regnurile. Și aici rezidă, de fapt, cea mai interesantă idee a romanului, în modul prin care Florin Purluca alege să umanizeze viața vegetală și să o pună să interacționeze cu omul. Ba duce lucrurile chiar și mai departe, intrând în studiul psihologiei plantelor.
Mi-a plăcut modul în care lumea este imaginată funcțional, tușele religioase și filosofice, picanteriile mecanice și extinderile imaginate în biologie.
Am însă și o serie de nemulțumiri legate de acest roman. Începând chiar cu introducerea, care mi s-a părut prea lungă și expozitivă, și continuând cu povestirea în sine, care, deși fluentă, repetă obsesiv unele idei – cum ar fi aceea că singurul motor motivațional al eroului erau banii, că nu avea suficient timp la dispoziție sau că situația militară a planetei pe care se înhămase să o ajute în fața unor inamici mult mai puternici era disperată – ceea ce are efectul de a îngreuna lectura. Personal, găsesc chiar o contradicție aici, nu cred că un mercenar animat doar de motivații financiare ar alege să poarte o luptă căreia nu-i dă sorți de izbândă. Logica rece s-ar opune.
Un alt aspect care defavorizează lectura este și modul în care textul e structurat, iar aici găsesc trei componente majore: lipsa împărțirii pe capitole, dezechilibrul dintre dialog și narațiune (narațiune care deseori îmbracă forma unui monolog) și absența variației perspectivei sau a momentului. Deși avem o carte de doar 150 de pagini, cadrul unic și static ajunge să devină puțin obositor. Mai ales deoarece componenta militară propriuzisă, mai bine zis confruntarea armată, a cărei anticipație îl face pe cititor să întoarcă pagină după pagină, e introdusă în scenă foarte târziu. Dacă ar fi avut cam jumătate din lungimiea sa actuală, „Cum să fabrici un semizeu” cred că și-ar fi găsit proporțiile ideale, deoarece surplusul repetitiv s-ar fi autoeliminat.
În fine, soluția găsită pentru a încheia ostilitățile mi s-a părut una satisfăcătoare, deși destul de apropiată uneia clasice în SF (nu spun care, sau a cărui scriitor, deoarece nu vreau să dau un spoiler) însă de efect și funcțională. Dar ceea ce salvează întregul este chiar finalul cărții, discuția dintre mercenar și angajatoarea sa. Am savurat schimbul lor de replici, încărcătura de sentimente și concepte cu înțelesuri multiple, apoi am închis cartea cu convingerea că timpul investit a meritat.
