Arhitecții Speranței de Alexandru Lamba
Editura Tritonic 2017
Colecţia Sci-Fi
204 pag.
ISBN 978-606-749-225-5

Alexandru Lamba mi-a plăcut tot mai mult cu fiecare povestire citită. Îmi oferea acel SF pe care-l îndrăgesc şi-l consider tot ceea ce poate oferi mai bun literatura. Uneori, îl îmbrăca în armura tehnologizată a hard-SF-ului, iar aici am apreciat că latura ştiinţifică a fost mereu bine documentată. Alteori, a strecurat un umor fin, agreabil, menit să dea savoare textului, nu să-l banalizeze.

Romanul său de debut, Sub steaua infraroşie, m-a impresionat. Încă îl consider un volum ce se ridică la înălţimea a ceea ce se scrie de calitate afară, chiar şi cu micile sale scăpări. Se înţelege, prin urmare, de ce am aşteptat cu mare interes cea de-a doua carte. Sigur, aş fi putut trage cu ochiul, deoarece o primă ediţie a Arhitecţilor speranţei fusese serializată anterior în revista Nautilus. Am preferat, totuşi, să-l las pe autor să revizuiască textul, oferindu-mi spre lectură cea mai bună versiune.

N-am avut motive să regret.

Dacă în primul său roman Alexandru Lamba analizează problematica relativistă a călătoriilor spaţiale, aici se apleacă asupra călătoriei în timp. O temă extrem de ofertantă, dar şi delicată, prin prisma tratării paradoxurilor temporale. Ştiind că-şi face temele în ceea ce priveşte latura ştiinţifică, am fost curios să văd cum va aplica acest lucru în cazul de faţă.

Volumul debutează derutant pentru cititor, pus în faţa a trei personaje amnezice. Treptat, povestea începe să se devoaleze, strecurând continuu indicii aparent nesemnificative, dar cruciale pentru tabloul de final. Deşi aparent orice informaţie poate deveni spoiler, ingeniozitatea autorului a făcut ca niciun detaliu să nu ofere revelaţia finală până nu este pus în contextul general. Am citit unele păreri cum că informaţia de pe coperta a patra reprezintă un spoiler major. Nu mi se pare. Am citit-o înainte să încep cartea, am recitit-o pe la mijlocul volumului, am revenit asupra ei la final. În ceea ce mă priveşte, nu mi-a dat niciun indiciu. Însă, când am aflat rezolvarea, a căpătat un cu totul alt sens.

Alexandru Lamba prezintă o Agenţie a viitorului care se ocupă de călătorii temporale. Cu minuţiozitatea-i caracteristică, autorul aduce în discuţie concepte de genul buzunarelor temporale, construind o întreagă structură logică pentru a elimina paradoxuri ca întâlnirea cu sine în trecut, ori alterarea evenimentelor.

Poul Anderson a inventat o patrulă a timpului pentru a rezolva eventualele imixtiuni în curgerea firească a istoriei. Lamba se bazează doar pe arhitecţii Agenţiei, care au grijă să urmărească ce şi cum acţionează fiecare – deşi într-un fel destul de lax, mai mult prin observaţii şi pedepse nu foarte dure, de parcă lumea n-ar sta pe un butoi cu pulbere declanşabil de cea mai mică eroare comisă în timp. Cartea prezintă, de fapt, proteste de stradă ale populaţiei îngrijorate de posibilele efecte catastrofale.

Unul dintre protagonişti, Greg, nu se mulţumeşte cu indicaţiile şi sfaturile blânde ale prietenului său Carl, aflat mai sus în ierarhia Agenţiei. Martor al atacului nuclear de la Hiroshima, se îndrăgosteşte de una dintre victime şi se decide s-o salveze, considerând că, din moment ce ea n-avea niciun viitor, gestul său n-are cum să influenţeze cursul istoriei. Şi totuşi, iniţiativa sa contravine regulilor de bază după care operează Agenţia. Cine are dreptate: el, sau versaţii Maeştri Arhitecţi, care au văzut multe la viaţa lor?

Autorul operează cu dibăcie cu sistemul construit cu migală de-a lungul cărţii, atent să nu se contrazică, să ofere mici cârlige, dar să nu devoaleze prea mult din planul de ansamblu, insistând asupra laturii morale a problemei cu empatia binecunoscută din Sub steaua infraroşie.

Dacă este ceva ce i-aş reproşa romanului, asta ţine strict de gusturile mele. Prefer cărţile care au mai multă umplutură, o poveste, descrieri mai ample. Alexandru Lamba este mai concis, păstrând doar cadrele strict necesare acţiunii, fără a cădea însă în extrema unei exprimări lapidare, telegrafice, în care o propoziţie să ţină locul unei pagini întregi. Totuşi, acest minus – legat, repet, de preferinţele mele – este compensat cu vârf şi îndesat de conţinutul cărţii şi, mai ales, de finalul cărţii. Pentru că, unui text de calitate, autorul îi oferă şi o rezolvare pe măsură. Nu voi spune prea multe, pentru a nu strica surpriza, ci mă voi mărgini să amintesc de cărţile la care am rămas, uneori, cu gândul că aş fi dorit să mai urmeze ceva, sau, dimpotrivă, că puteau să se încheie mai repede. Autorul acestei cărţi rezolvă problema într-un mod ingenios.

Dacă până acum Alexandru Lamba constituise pentru mine promisiunea unui autor bun, odată cu Arhitecţii speranţei devine un scriitor căruia îi voi aştepta cu nerăbdare orice nouă carte şi-l voi recomanda oricui se află în căutarea unui SF românesc de calitate. Şi asta nu doar pentru că e capabil să abordeze teme diverse, ci şi pentru că o face, de fiecare dată, cu talent şi multă atenţie la detalii.

Alexandru Lamba a publicat două romane la editura Tritonic. Ele pot fi cumpărate de pe site-ul editurii: