„Într-o vreme în care radioul și televiziunea, cinematograful și benzile desenate se întrec în a împuțina în întreaga lume numărul «consumatorilor de carte», două genuri literare par să-și mențină vitalitatea și să solicite în continuare atenția publicului: literatura polițistă și cea de anticipație.” Astfel începe prefața scrisă de Vladimir Colin la ediția din 1992 a romanului Seniorii războiului de Gérard Klein (ed. Nemira), ediție pe care a și tradus-o. Iar dacă prefața vă face să zâmbiți nostalgic, amintindu-vă sau doar făcându-vă să vă imaginați contextul acelor vremuri în care afirmația aceasta și cele care urmează păreau că sunt oarecum susținute faptic, așteptați să vedeți romanul! Pentru că acesta aparține unor vremuri încă și mai vechi, încă și mai puțin inteligibile pentru noi, cei de la granița dintre deceniul al doilea și al treilea al secolului XXI.
Este oricum un demers foarte interesant acela de a (re)citi acum romane SF vechi, cum e acesta, apărut prima oară în 1970, dar considerate încă opere de referință ale genului, însă și mai interesant e dacă lectura respectivă e intercalată, sau chiar se desfășoară în paralel, cu altele care au ca obiect cărți SF nou apărute. Pentru că diferența de abordare este absolut uriașă, drumul literar pe care SF-ul l-a parcurs în această jumătate de secol părându-mi-se foarte lung.
În linii mari, romanul evoluează pe două căi: Prima, cea tehnică, să-i spunem, încearcă să găsească un mecanism funcțional și coerent pentru problema călătoriilor în timp, iar a doua, cea umanistă, se lansează într-o analiză interminabilă a războiului ca fenomen, a moralității și necesității lui. Iar dacă prima direcție e abordată oarecum interesant, printr-o acțiune digerabilă, cea de-a doua aduce niște pasaje interminabile și plicticoase de introspecție a personajului principal, legate de o prezumtivă situație atemporală, pasaje care nu cred că-l puteau captiva nici măcar pe cititorul vremurilor în care a fost scris romanul.
Ca personaj central îl avem pe Georges Corson, un militar specializat în dresajul „monștrilor”, ființe înspăimântătoare, capabile de salturi în timp, prins în conflictul galactic dintre Puterile Solare, adică ai noștri, și principii Uriei, adică ai lor, o specie de extratereștri-păsări. Acțiunea începe când misiunea lui Corson de a trimite un monstru să facă zob Uria, planeta inamică, eșuează, iar el se trezește pe planetă, alături de teribilul animal, însă într-un mediu cu totul diferit de cum ar fi trebuit să fie. Urmează apoi o cursă în lung și-n lat în spațiu și înainte și înapoi în timp, traversând perioade de prosperitate și perioade de devastare până la ciudatul Aergistal, concept deasupra timpului și spațiului, unde un război etern și universal are loc.
Deși episodic mai apar personaje, chiar și unele extraterestre, ele sunt extrem de puțin aprofundate, singurul lor rol fiind acela de a umple goluri funcționale. La acest capitol, nici Corson nu stă, de altfel, prea bine. Tot în registru minimalist e zugrăvită și lumea, puținele descrieri eșuând lamentabil în încercări naive de genul „cu orice preț”. Orașul utopic Dyoto, cu cetățenii săi dându-se pe derdeluș tâmp și fără scop mi se pare cel mai bun exemplu. Dar nici planeta-mausoleu, nici însuși Aergistalul nu stau prea bine la plauzibilitate.
La capitolul acțiune, romanul nu stă rău. Există un oarecare ritm, se întâmplă lucruri, perioadele de introspecție nu sunt dominante. Însă, deși călătoria în timp e foarte atent legiferată, să spunem, autorul găsește necesar să încalce mai toate regulile autoimpuse și amintite, chiar de bun simț, asumându-și deschis paradoxurile (fără a le numi astfel) și lăsând chestiunile în aer, pentru o eventuală investigație următoare. De parcă ar fi urmărit să-și enunțe el însuși scăpările, pentru a nu fi acuzat de superficialitate în tratare. Nici soluția multi-viitorului nu m-a încântat prea tare, existența cunoașterii posibilităților excluse, în șiruri imposibil de realizat, părându-mi-se o contradicție logică. Însă, având Aergistalul și Seniorii Războiului precum niște concepte omni-încăpătoare și asupra-toate-veghetoare, totul este iertat, îmi imaginez.
Despre reflexiile personajului asupra războiului, prefer să nu discut.
Dacă recomand cartea? De bună seamă că da. Însă nu atât pentru plăcerea lecturii, cât pentru valoarea ei istorică, pentru termenul de comparație pe care-l aduce cu sine. Pentru că, orice s-ar scrie de acum înainte, ea va rămâne jalon.
În fine, cartea se încheie rotund, dacă în deschidere avea prefața traducătorului Vladimir Colin, la finalul ediției din 1992 găsim o scurtă notă a lui Gérard Klein despre Vladimir Colin, autorul. În acea notă găsim și sugestia înființării „Premiilor Colin”, premii care astăzi există.
