Figură marcantă a fandomului timişorean, Constantin Cozmiuc s-a născut la 20 ianuarie 1952, în orașul de pe Bega. Absolvent al Facultăţii de Inginerie Chimică de la Institutul Politehnic „Traian Vuia” din localitatea natală, a lucrat ca inginer chimist în oraşul Făgăraş, iar din 1980 îl găsim pe funcția de cercetător ştiinţific la Centrul de Chimie, devenit ulterior Institut de Chimie al Academiei Române, filiala Timişoara. Pasionat de lecturile din CPSF încă din copilărie, a debutat însă abia în 1983, cu povestirea (în colaborare) Păpuşarii, publicată de fanzinul Paradox. A făcut parte din cenaclul „H.G. Wells”, iar mai târziu din ARSFan. Fără a fi foarte productiv, a prezentat cu o relativă constanţă povestiri memorabile la concursurile manifestărilor naţionale de SF, multe premiate şi publicate apoi de Paradox, Helion, Almanahul Anticipaţia şi Orizont magazin. După schimbarea de regim politic din 1990, a fost extrem de activ în presa bănăţeană, colaborând la publicaţiile nou apărute: Timişoara, Renaşterea bănăţeană (unde a susţinut o pagină intitulată „Zona Crepusculară”), Gazeta de Vest, Strada, Jurnalul de Timiş, Vest Matinal (cu un supliment săptamânal de patru pagini pe teme de paranormal şi SF), Orient Latin. A fost el însuşi director al revistelor Mozaic şi Timişoara – mon amour, falimentate în scurt timp. Mai multe antologii ale genului (Cronici microelectronice, Întoarcere pe planeta albastră, La orizont această constelaţie şi Timpul este umbra noastră) conţin lucrări ale autorului, ultima culegere citată împrumutându-şi titlul chiar de la povestirea sa. 
Între premiile naţionale obţinute de Cozmiuc figurează: premiul II la RomCon 1984 pentru Colţii tăioşi ai speranţei, premiul special al juriului la RomCon 1985 pentru Aşteaptă-mă în visul de mâine, premiul pentru nuvelă la RomCon 1986 pentru Maidanul cu extratereştri, premiul revistei Ştiinţă şi tehnică* (1987) şi premiul special al juriului la RomCon 1987 pentru Timpul este umbra noastră, premiul RomCon 1988 pentru Şopronul cu neuristori, precum şi premiul RomCon 1989 pentru Fragil ca stânca, puternic ca nisipul. O povestire mai nouă, la nivelul celor premiate anterior, este Riga criptocomunistă şi lapona Şmenel, probabil ultima producţie de SF a autorului, publicată în revista electronică Pro-Scris nr. 1 din 2003. În timpul vieţii i-a apărut, la Editura Tehnică, romanul Revoltă în Cosmos, scris în colaborare cu profesorul Wil(l)iam Marin. A murit în urma unui accident la 23 octombrie 2007, în Timişoara, lăsând în urmă proiecte pentru două volume: Maidanul cu extratereştri (povestiri şi nuvele, dintre care multe pomenite deja aici) şi Paşaport pentru Zona Crepusculară (o culegere de texte despre paranormal). Am putea spune că ultima sa anticipaţie a fost, fără să devină conştient de iminenţa ei, propria moarte, întrucât textul pregătit şi prezentat de el la Sesiunea Helion cu puţin timp înainte de nefericita întâmplare se intitula „Cea mai bună dintre lumi” este „aici” sau „dincolo”? – interogaţie dilematică la care s-a grăbit să-şi răspundă cu propria existență.
Pentru atmosfera specifică în care se prezentau „public”, în anii 1980, povestirile lui Contantin Cozmiuc, avem o relatare „la cald” a lui György Györfi-Deák, în articolul său Societatea Viitorilor de Ținut Minte:
„An de an, concursurile de la cea mai importantă întâlnire naţională îl aveau ca laureat pe Coco, la o categorie sau alta. Unii n-au putut suporta ideea. […] Ieşenii au suportat cu greu faptul că în 1986 au fost învinşi pe terenul propriu. Revista Opinia studenţească a publicat un articol evident răuvoitor, unde autorul era pus la zid pentru că în Maidanul cu extraterestri a scris «detalia» (citez: «imaginea nu se poate detalia nici cu cele mai drastice tratamente»), în loc de «detaila», cum i se părea autorului diatribei că ar fi fost corect.
Am profitat de toată această animozitate în primăvara anului 1987, când cenaclul «H.G. Wells» de la Casa Studenţilor din Timişoara a fost invitat să viziteze cenaclul «Solaris» de la instituţia similară din Bucureşti. Cum tocmai ne pregăteam să tipărim un nou număr al Paradox-ului, am socotit că este un bun prilej să verificăm ţinuta unora dintre prozele propuse pentru publicare. Întrucât Traian Urdea îşi uitase textul acasă, l-am rugat să lectureze în public, atunci când i-a venit rândul, povestirea lui Coco, Aşteptându-l pe Khron, însă fără să divulgăm numele autorului. Am folosit intenţionat o formulă ambiguă: «Acum îl rugăm pe Traian Urdea să ne citească un text». Am afirmat cu vreun cuvânt că textul era al său?
Principalul vizat era Cristian «Terminator» Popescu, un alt vehement contestatar al succeselor literare obţinute de colegul nostru; ne propusesem să provocăm una dintre bine-cunoscutele sale ieşiri impulsive, presărate din belşug cu expresii colorate, ca apoi să râdem în voie de ea. Din păcate, CTP-ul a părăsit sala de şedinţă înainte ca lectorul să termine de povestit năstruşnicele aventuri ale pilotului intergalactic. Traian era un hippy bonom, un Hagrid avant-la-lettre, un munte de om, bărbos şi pletos, fan, prieten şi uneori coleg cu rockerii de la «Celelalte cuvinte» – părea cu totul şi cu totul inofensiv, ca să zicem aşa – era în ton cu atmosfera protectoare şi tandră de intimitate familială, creată de dialogul năstruşnic dintre tatăl nonconformist şi fetiţa sa deosebit de inteligentă. Suspansul a fost prelungit de regula de fier, respectată cu sfinţenie în Timişoara, conform căreia autorul a spus ceea ce a avut de zis în textul prezentat şi are dreptul să ia cuvântul abia după ce toţi ceilalţi cenaclişti au terminat ce-au avut de comentat.
În general, vorbitorii au vorbit elogios despre această mică bijuterie sufletistă, publicată ulterior în magazinul Helion 1987. Când, în sfârşit, a venit timpul să vorbească, Traian Urdea a precizat cu modestie că laudele nu i se cuvin, deoarece el venise fără să-şi aducă un text propriu, povestirea este a lui Constantin Cozmiuc, căruia îi va transmite cu plăcere toate opiniile auzite. Pentru o clipă, s-a făcut linişte, apoi a urmat erupţia. «Am ştiut!» – s-a ridicat primul Cristian Lăzărescu, pe atunci student la fizică, în prezent regizor de film. «Cum se putea ca nava lui Khron să se răsucească brusc şi să aterizeze pe spate!?! Numai Cozmiuc putea să scrie o tâmpenie ca asta!» Alţii s-au grăbit să-i ţină isonul, noroc că era ultima dintre lucrările prezentate şi instructorul de la «Grigore Preoteasa» s-a grăbit să tragă concluziile.”
Romanul cu care s-a întâmplat să debuteze editorial Cozmiuc, și care pare oarecum nedumeritor în contextul listei sale bibliografice, este rodul unei colaborări mai mult sau mai puțin accidentale cu William Marin, profesor universitar de istorie, german de origine, dar având stagiu în comunismul ilegalist. Cu iluziile politice spulberate, profesorul ajunsese să comunice studenților săi informații suspecte de disidență, precum cele despre domnia benefică a regilor României, despre uciderea lui Lucrețiu Pătrășcanu și Ștefan Foriș de către propriii lor tovarăși de cauză, despre revoluția maghiară din 1956 și diverse alte subiecte tabuizate. Cum originalul cadru didactic publicase și un fragment de roman științifico-fantastic în revista Banater Zeitung, gestul i-a fost observat imediat, iar una dintre consecințe a fost ivitația de a citi un alt fragment la cenaclul „H.G. Wells”. Odată terminat în prima sa formă, despre care tot Györfi-Deák ne asigură că „punea accentul pe acțiune, conspirație și aventură”, mizând totodată pe gadgeturi tehnice „cu un aspect prăfuit”, ori „condamnate dintru început să nu-și îndeplinească rosturile (precum stația de emisie galactică ascunsă în Carpați – în lipsa unui satelit plasat pe o orbită circumterestră, ea n-ar fi putut să emită pretutindeni în Cosmos)”, romanul, cu banalul titlu inițial de Taina robotului, a fost predat Editurii Tehnice, unde director era în epocă viitorul președinte Ion Iliescu. Se pare că Alexandru Mironov i-a sugerat autorului colaborarea cu Cozmiuc pentru îmbunătățirea calităților textului, ceea ce avea să conducă la o relație amicală și la rescrierea în colaborare a unei mari părți din lucrare. Cu toate acestea, romanul s-a lovit în mai multe rânduri de piedicile cenzurii (o variantă a sa, cu titlul schimbat în Infogalact, a fost și ea respinsă), lucru de care pare să nu fie străin faptul că William Marin își depunea între timp cererea de emigrare în Izrael; țară unde ulterior s-a și stabilit, nu înainte însă de a aranja multiplicarea clandestină a romanului în 20 de exemplare, distribuite unor cunoștințe de încredere. Sub semnătura ambilor autori și cu titlul încă o dată schimbat, Rebeliune în Cosmos, romanul s-a publicat abia după Revoluție (1993), când interesantele evoluții ale lui Constantin Cozmiuc făceau așteptată, de fapt, o mult mai convingătoare culegere a propriilor povestiri.
Textele acestea, cu o amprentă personală remarcabilă, operează – cum bine observa Cornel Robu în antologia sa din 1991 – la „un nivel al reprezentării de tip «realist», nemijlocit accesibil percepției, pe care o poate uneori și acapara, dublat însă de un nivel al proiecției în non-reprezentabil, ușor de sesizat și acesta, dar mai puțin ușor de definit”. Mai direct spus, și cu o nuanță aproape polemică în contextul tendinței generale din anii ’80, așa cum o face Voicu Bugariu în Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului din 13 septembrie 1986, referindu-se la povestirea Aşteaptă-mă în visul de mâine: „Este reconfortant să citeşti, după un noian de texte ale căror personaje poartă nume anglo-saxone şi acţionează în cele mai exotice medii sociale, o povestire derulată în România”. Reprezentarea „de tip realist” este permanentă la autor și vizează, prin limbajul personajelor, prin construcția lor și a scenelor care le antrenează într-o mișcare epică și nu de puține ori umoristică, pitorescul regional (bănățean), ceea ce dă savoare și, totodată, face inconfundabile aceste povestiri, fie că vorbim de Maidanul cu extratereștri, Șopronul cu neuristori, Așteaptă-mă în visul de mâine, Timpul este umbra noastră, sau de mai recentele Riga cryptocomunistă și lapona Șmenel și Poetul la masa de smarald, care, aceasta din urmă, prin forța lucrurilor, a devenit testamentul său literar. Majoritatea titlurilor citate au legătură cu tema timpului, abil manipulată și temeinic implantată în realități ce-i sunt familiare celui ce le-a imaginat, fiindu-ne familiare și nouă aproape în aceeași măsură. Iar asta, fiindcă pe autor nu-l mulțumesc rezolvările în abstract, pe un teren al enunțurilor ideatice nesusținute de materia densă a unui cadru conturat temeinic „după natură” și de personaje vii, capabile de mișcare, ca și de reacții omenește motivate; capabile, de asemenea, să declanșeze efecte comice surprinzătoare prin cuvintele și gesturile lor. În această manieră aproape singulară de a implanta SF-ul în pitoresc regional, întâlnim, de pildă, figuri neaoșe de bănățeni antrenați în aventura extraterestră cu o acută impresie că sunt trași pe sfoară atunci când copiile observatorului galactic Qvisk îi obligă să bea „amorsant pentru memorie” cu gust de apă chioară, iar ei așteptau, de fapt, sticla cu rachiu. Neînțelegerile interplanetare se rezolvă în savurosul grai local și cu instrumente contondente specifice bucătăriilor semi-țărănești din Banat:
„Celor câteva clipe de tăcere le-a pus capăt Marița, intrând furtunos în bucătărie și agitând sucitorul împrumutat de la vecina, de la geamul căreia pândise terenul, să pună ea mâna pe bețivii care-i strică bărbatul.
– Bagabunzilor, becherilor ce sunteți (și aici Spectra pierdu treizeci de secunde vitale, căutând echivalentul în memoria ei și, negăsind nimic, încercă în memoria galactică; tot degeaba), de ce-l siliți pe bărbatul meu să bea? Las’ că vă-nvăț eu minte!
Fiind trei contra unu, pe bărbatu-său nu conta, el era, în mintea ei, «partea ademenită», nu mai stătu pe gânduri și începu să-i croiască pe loc cu sucitorul. Bucătăria nu era prea largă, așa se făcu că nu apucă să asude bine și cei trei se înghesuiră în spatele bătrânului, apărându-și capul, sediul informației, precum și alte centre vitale, scoțând sunete nearticulate, și asta numai din vina Spectrei, ocupată cu răsfoitul dicționarelor.
Lovindu-i peste mâini, le sparse ceasurile la toți trei și acest amănunt, după cum se va vedea, are importanța lui; unuia îi strâmbă nasul, pe altul îl pocni la fluierul piciorului drept, iar de la cel de-al treilea rămase cu un smoc de păr în mână.”
E de presupus că niște cititori de SF ultraortodox suferă văzând că înfruntarea dintre pământeni și intrușii extratereștri nu se tranșează mai spectaculos, cu pistoale-laser sau cu lama zimțată a sabiei ceramice. Amuzat, Cozmiuc ne oferă însă o rezolvare mai în ton cu lumea personajelor din nuvela Maidanul cu extratereștri, coborând totodată anticipația, dintr-un turn de fildeș înțesat cu recuzită futuristă, într-un spațiu „autohton”, care este în același timp și unul mai bântuit de sufletul uman. Un ins marcat iarăși profund de lumea sa, un „comisar Maigret de mahala”, dar implicat cu discreție și în alte momente ale acestei lumi schimbătoare, este Pavel Șiclovan din Timpul este umbra noastră. Rezolvând cazul interbelic al profesorului Moroșianu (un „profesoraș de fizică dintr-un liceu de fete”, „membru corespondent la cutia poștală a lui Einstein”), comisarul își asigură și lui, prin accesul la manipulările temporale, șansa de a surprinde infractorii chiar în clipa când își comit crimele, iar după pensionare – privilegiul unor insolite vacanțe secrete:
„Revenea întotdeauna bine dispus, vesel și răspundea în doi peri celor care încercau să-l iscodească, curioși să vadă pe unde l-au purtat pașii. Își alegea clienții, sau îi sorta, dintre cei care vor apuca să plătească polița până la capăt? Nimic mai ridicol decât o mașină a timpului în mâna unui mărunt slujbaș devotat firmei; mai curând o făcea în treacăt, în drum spre alte locuri, unde-și petrecea vacanțe nebănuite. Ori, nici asta nu-i exclus, prefera să sară treptele timpului, trăind tot din două în două zile, sau mai mult, cuprinzând astfel cu privirea o întindere de timp cu totul ieșită din comun. Să vii în prezent ca «acasă», obosit după o călătorie, sau să-l folosești doar pentru a te alimenta cu cele de trebuință…”
Un alt exemplu de îndemânare în adaptarea, fie și banalizată moral, a temei temporale la „condiții locale”, la un cadru timișorean cu deschidere „între cartierul Blașcovici și barul Banatul”, este nuvela Riga cryptocomunistă și lapona Șmenel. Aici călătoria în timp ajunge vehicul al unei prospere bișnițe temporale, cu lei schimbați pe valută în delicatele vremuri ale lui Ceaușescu, și refăcuți cu profit înmiit pe „șoseaua Stamora-Moravița” în primii ani postrevoluționari, când aproape toată zona trăia din comerțul făcut la sârbi. Ciocnindu-se de mentalitatea nouă, a capitalismului sălbatic, ideea rectificării cronoplastice a istoriei își pierde caracterul de presupusă noblețe idealistă și se scufundă operativ într-un parazitism al afacerilor lipsite de scrupule.
„Dar rămăseserăm la Lapona, care în acel moment reuși să facă liniște cu o simplă mișcare din mână:
– Are dreptate Riga! La ce ne folosește să vizităm istoria? De ce am schimba-o? Ca să nimerim dintr-un rahat în altul și să nu mai știm ce să facem? Nu, oameni buni, nu! În primul rând trebuie să ne asigurăm baza furajeră, după aia să filosofăm!
La masă se făcu tăcere, de parcă ar fi venit chelnerul cu nota de plată. Lapona îi privi de sus, ca o profesoară emerită într-o clasă de handicapați, apoi continuă, pe același ton imperativ:
– Băi, fraierilor! Faceți bișniță la sârbi și la unguri ca să trăiți cât de cât mai bine și nu vă duce mintea la o chestie extraordinar de simplă! Cât e marca acum? O mie și ceva! Cât era acum j’de ani în urmă? Cam zece lei, prin anii șaptezeci! Ce bancnotă mai circulă acum și era și atunci? Suta de lei, Bălceștii! Schimbați o sută de lei pe zece mărci în șapteș’ceva, iar cele zece mărci înseamnă acum peste zece mii de lei! Ce dracu, doar aveți și facultăți mentale, nu numai pe acte!”
Două sunt motivele care impun discutarea povestirilor și nuvelelor lui Constantin Cozmiuc cu prioritate față de alte inițiative ale autorului timișorean. Primul e acela că textele sale scurte pun în lumină un talent original, cu predilecție pentru localizarea acțiunilor în spații autohtone, cărora le exploatează pitorescul, probându-le totodată disponibilitatea pentru scenarii insolite. Autorul reușește adesea, cum observa odinioară Radu G. Țeposu, să extragă sugestii ontologice din evenimentul anecdotic, iar tehnicile cu care își construiește discursul narativ sunt mai degrabă complexe decât devotate regimului simplității. Așa cum apar aici, ele conduc la bune realizări sub aspect estetic. Cel de-al doilea motiv pleacă din însăși structura romanului I se spunea Bărbatul, întrucât formula lui Cozmiuc ține neapărat să includă în substanța acestuia nuvelele pomenite, precum și povestirea intitulată Șopronul cu neuristori. Rezultatul este un roman compozit, care ar putea să ne trimită cu gândul, dacă rămânem în genul nostru, la unele romane modulare ale lui Asimov și A.E. van Vogt. Nuvelele antrenate de Cozmiuc în substanța romanului său sunt însă prea bine individualizate ca să poată avea vreun rol esențial în desfășurarea generală, rămân așadar precum niște insule proeminente pe fondul unei materii eterogene ce rareori poate să ajungă la nivelul lor de realizare artistică.
Firește, și restul romanului conține pagini inteligent scrise, scene vii (multe dintre ele reconstituind comic o boemă cu un obsedant substrat bahic), iar în unele situații sau personaje au fost recunoscute, ca în romanele cu cheie, întâmplări și oameni din imediata vecinătate a autorului – acesta din urmă marcat, ca și personajul său George, de „un divorț și un eșec sentimental răsunător”, încât „avea tendințe misogine aproape alarmante pentru cei din anturajul său”. Frământat de iluziile iubirii imposibile și de cele ale propriei sale ancorări intelectuale într-un spațiu universal, George încearcă să fie un personaj unificator și de cataliză. În seama lui se pun diverse inserturi ironice, precum comentariile despre sinergie, neurodinamică, spațiile multidimensionale, tehnicile de proiecție astrală și despre alte subiecte insolite, toate cuprinse în frecventele „Crâmpeie din gândirea nemuritoare a lui George”. Asemenea inserturi, ca și alte jocuri de așezare a textului în pagină, au ambiția unui text postmodernist, iar nuvelele pomenite își fac loc în ansamblu tot cu statut de citate, deși reprezintă din punct de vedere literar partea cu cele mai vizibile și mai reușite desfășurări epice din volum.
