Ianuarie 2645
S-a terminat războiul.
Supraviețuitorii sunt hăituiți și convertiți.
Camarazii mei, care au supraviețuit luptelor feroce din Sistemul Solar Interior, au fost deja convertiți cu toții. Dar aici, la marginea Norului Oort, lucrurile se mișcă întotdeauna mai încet. Vor trece ani, decenii poate, înainte să ajungă inamicii victorioși. Totuși, cu certitudinea inevitabilă a gravitației, de venit vor veni cândva, precum un val de entropie în expansiune.
Zece mii dintre tovarășii mei s-au ascuns care încotro. Prospectori hârșiți de greutăți și procesatori de gheață, ei sunt mult prea independenți pentru a mai alcătui o unitate coerentă de luptă. Acum își opresc funcțiile și se transformă în pietre proaste; au ales să se trezească mahmuri doar câteva clipe la fiecare secol. Răbdare, spun ei; răbdarea înseamnă viață. O să aștepte o mie de ani, sau zece mii, sau un milion, iar cu destulă răbdare inamicul o să se stingă până la urmă.
Se înșală amarnic.
Dușmanii au și ei răbdare suficientă. Spațiul cosmic e vast dincoace de Pluto, în Centura Kuiper, dar nu suficient de vast. Forțele inamice vor scotoci fiecare fir de praf din Sistemul Solar. Camarazii mei vor fi găsiți și convertiți. Chiar dacă va dura zece mii de ani, inamicii vor căuta oricât de mult e nevoie.
O să mă ascund și eu, dar am altă strategie. Mi-am modificat orbita. Am un motor cu ioni chiar puternic și rezervoare pline ochi de carburant, însă am folosit doar un minuscul jet din turbina pe gaz rece. Am și propulsor chimic în trepte, dar nu-l voi folosi pentru că mi-ar da de gol poziția față de prea mulți ochi. Oricum, printre cometele înghețate un jet micuț e suficient.
Cad în Soare.
O să-mi ia 250 de ani să cad, iar timp de 249 dintre ei voi fi și eu o piatră proastă, un grăunte de nisip fără semnătură termală, vreun semn de viață sau alt vector de mișcare în afară de gravitație.
Somn.
#
Iunie 2894
M-am trezit.
Îmi verific sistemele. Am fost o piatră vreme de aproape un sfert de mileniu.
Soarele este uriaș. Dacă aș mai fi fost om, mi s-ar fi părut că are mărimea pumnului meu. Sunt urmărită în acest moment, mai mult ca sigur, de mii și mii de lentile: să fie oare o piatră, o așchie de gheață interstelară? Vreun rest rămas din război? Sau un inamic ce a supraviețuit?
Mie îmi plac frigul, vidul și bezna; am lipsit din interiorul Sistemului Solar atât de mult încât până și lumina Soarelui mi se pare stranie.
Toate sistemele-s în ordine. Nici nu m-aș fi așteptat la altceva: sunt un artefact spațial perfect proiectat și construit. Mă trezesc la viață pe de-a întregul și pornesc motorul ionic.
Miile de lentile își avertizează creierele că-s vie – dar e prea târziu! Accelerez la maxim, 5 procente dintr-o gravitație standard, și țâșnesc drept înainte, spre adâncurile puțului gravitațional al Soarelui. Mi-am calculat cu precizie traseul astfel încât să surfez peste suprafața astrului.
Am două obiective. Primul este să fiu atât de aproape de Soare încât să nu mă vadă bine. Dâra mea de ioni o să fie acoperită de strălucirea unei lumini de un miliard de ori mai puternică și niciunul dintre miile de privitori nu-mi va putea ghici planurile înainte de a fi prea târziu.
În al doilea rând, dacă aștept până când aproape cad în Soare și de-abia atunci aprind propulsorul chimic, adânc în puțul gravitațional, o să-mi multiplic eficiența. Gravitația stelei o să-mi amplifice forța rachetei și-mi va mări viteza. Când o să trec pe lângă Mercur o să am deja 1% din viteza luminii și încă o să mai accelerez.
Racheta o s-o abandonez după ce-o golesc, firește. Propulsoarele chimice oferă o forță inițială uriașă, dar nu o mențin; sunt folositoare la război, totuși prea puțin utile într-o evadare. O să am motorul pe ioni, iar rezervoarele aproape pline.
5% dintr-o gravitație standard nu e cine știe ce impuls după standardele rachetelor chimice, dar acestea se consumă mult prea repede încât să mă poată prinde din urmă. Eu o să accelerez în continuare vreme de ani, chiar decenii.
Îmi aleg drept țintă o stea strălucitoare, Procyon, fără vreun motiv anume. Poate că are o centură de asteroizi. Măcar praf trebuie să aibă, eventual comete. Nu am nevoie de mare lucru: un bob de nisip, o așchie minusculă de gheață.
Dumnezeu l-a creat pe om din țărână. Iar din praful unei stele noi, din resturile uscate ale țărânei Creației, eu pot să fac lumi.
Nimeni nu mai are cum să mă prindă acum. Plec și n-o să mă întorc niciodată.
#
Mai 2897
Sunt urmărită.
Stupid, imposibil, incredibil, de neimaginat! Sunt urmărită.
De ce?
Chiar nu pot lăsa nici o minte neconvertită? În trei ani am ajuns la 15% din viteza luminii, deci e mai mult decât evident că nu mai vin înapoi. Un singur creier independent e chiar așa de periculos pentru ei? Chiar trebuie ca mintea lor colectivă să impună cooperarea forțată oricărei firimituri de materie gânditoare din Sistemul Solar? Cred oare că dacă le scapă vreun independent practic pierd războiul?
Până la urmă, războiul este o chestiune de credință, nu de rațiune, așa că probabil ei chiar simt că fie și un singur neconvertit este o amenințare. În fond, motivul nu contează – sunt vânată.
Desigur, robotul care mă hăituiește nu e deloc diferit de mine. Un creier minuscul, un motor ionic și niște rezervoare mari. Nu au avut vreme să proiecteze ceva nou; ca să mă poată prinde, au trimis ogarul imediat ce m-au văzut.
Creierul său, ca și al meu, este alcătuit din atomi în stare cuantică de spin, imprimați într-o matrice de cristal. Un aparat mai mic decât ceea ce în vremurile de odinioară era un bob de orez. Nisip inteligent, a zis cândva un om, înainte ca oamenii să devină irelevanți.
Au trimis un singur vânător. Tare siguri sunt pe ei.
Sau poate strâmtorați cu resursele.
Ce-avem noi aici este o întrecere, și încă una cu rezultat incert. Pot să folosesc mai mult combustibil și să fac manevre evazive, dar mi-ar scădea impulsul creat de motorul cu ioni. Așa că aș risipi carburantul și aș risca să rămân fără. Sau pot să-l consum mai cu zgârcenie, ca să fac motorul mai eficient, însă aș pierde accelerație și aș fi prinsă din urmă de hăitașul care nu ar micșora-o pe-a lui.
Am un avans de 20 de miliarde de kilometri în fața lui. Îi estimez deplasarea timp de câteva zile și realizez că, de fapt, deja are accelerația mai mare decât mine.
E timpul să strângem cureaua.
Arunc tot ce-mi prisosește. Echipamentul de recunoaștere criptată amic-inamic nu-și mai are rostul. Zboară. Regret că nu pot să-l macin ca să-l ard în motorul ionic, însă modelul meu e mofturos. Două micro-manipulatoare cu care aveam de gând să adun fire de nisip când ajung: zboară.
Arma mea principală a fost întotdeauna propriul corp – nu multe lucruri pot supraviețui impactului la vitezele pe care-s capabilă să le ating – dar am și arme secundare: trei boabe de nisip cu motorașe proprii. Nu am de ce să le păstrez pentru o luptă cu inamicul: se așteaptă la ele, iar în războiul spațial nu te omoară decât amenințările nebănuite.
Le lansez în spate, unul câte unul, și impulsul rezultat, de aproape o gravitație standard, îmi crește ușor viteza. Arunc tuburile goale.
Sper că o să dea peste ele cu viteză sub-relativistă și o să-i stea în gât.
M-am ușurat, însă nu destul. Turez motorul mai tare. Regret consumul, dar dacă nu accelerez în doi ani mă prinde și economia de carburant nu-mi va fi folosit la nimic.
Am nevoie de toată energia pentru motorul cu ioni. Nu-mi mai rămâne suficientă și pentru gândire.
Așa că adorm.
#
2900
Tot mă urmărește.
#
2905
Vânătoarea continuă.
Am trecut de punctul fără întoarcere. Și dacă aș frâna ca să mă opresc, tot nu aș mai ajunge înapoi în Sistemul Solar.
Sunt singură.
#
2907
Singură.
Dintr-o latură mă orbește strălucirea orbitoare a lui Sirius, un pumnal de foc înfipt în ceruri, sălbatic precum un câine turbat. Stelele din Orion se văd distorsionate. În fața mea, mai prăpăditul Procyon crește în sclipire cu fiecare an; în spate, Soarele devine un punct șters din Aquila.
Nu-mi vine să cred, dar mă apasă singurătatea. Nici nu bănuiam că încă mai sunt capabilă să o simt. Îmi examinez mintea și o găsesc. Da, iat-o, un nod micuț de singurătate. După ce am găsit-o pot să-mi editez mintea ca s-o șterg dacă am chef, dar ezit. Nu-i chiar așa de rea, nu-mi afectează aptitudinile, iar dacă-mi alterez mintea prea mult nu devin, cumva, una de-a lor?
Îmi las creierul în pace. Mă descurc eu cu singurătatea.
#
2909
Încă mă urmărește.
Relativist, am ajuns la 75% din viteza luminii.
5% dintr-o gravitație standard nu pare mare lucru, dar am ars mult combustibil și am crescut viteza, iar de 15 ani accelerăm amândoi încontinuu.
Ce rost are tâmpenia asta de cursă? Ce victorie ne așteaptă în vidul dintre stele, la un trilion de kilometri depărtare de orice?
După 15 ani de vânătoare, pot să-i estimez foarte precis accelerația. Pe măsură ce arde carburant, devine mai ușor și accelerează mai tare. Măsor creșterea, compar cu masa pe care o are gol și așa ghicesc ce cantitate de combustibil mai are.
Prea mult. O să fiu eu prima care rămâne fără.
Nu-l pot economisi; dacă reduc forța din motor, mă prinde în câțiva ani. Așa va mai dura vreo cincizeci, dar sfârșitul e deja evident.
O sclipire în spatele meu. Fiecare atom de hidrogen interstelar care-i izbește cuirasa provoacă o minusculă explozie de raze X. Și aici e la fel: de câte ori dau peste vreun proton, un impuls de raze X trece prin mine. Îl simt pe fiecare, o izbucnire de zgomot haotic ce-mi întrerupe gândurile. Dar cum fiecare atom în stare de spin codează 10 la puterea 20 de qbiți, îmi permit o cantitate uriașă de memorie redundantă. Creierul mi-a fost proiectat cu suficientă putere de procesare încât să poată simula o întreagă lume, inclusiv zece mii de agenți complet inteligenți și dotați cu o conștiință de sine. Aș putea să mă scufund într-o realitate virtuală imposibil de diferențiat față de vechiul Pământ și să mă sparg în o sută de personalități. În timpul meu interior aș petrece 10.000 de ani înainte să mă prindă inamicul și să mi se înfigă în creier. În mine s-ar ridica și prăbuși civilizații întregi, aș putea savura orice decadență, să mă pierd în sute de ani de plăceri senzuale, să inventez torturi noi și dureri nemaivăzute.
Dar odată cu onoarea de a deține un creier independent vine și obligația de a te stăpâni. În spațiu, unul dintre primele lucruri la care trebuie să renunți este posibilitatea de a simți plictiseala, iar la puțin timp după cedarea aceea am eliminat și dorința de a trăi realități simulate. Miliarde de oameni au ales traiul în simulări, dar astfel au devenit irelevanți. Și pentru război, și pentru viitor.
Aș putea să introduc iar în creier dorința de a trăi în realitate virtuală, dar de ce să fac așa ceva? Ar fi doar o altfel de moarte.
Există totuși ceva ce simulez iar și iar, repetitiv și obsesiv: rezultatul vânătorii. Rulez un milion de scenarii diferite și eu pierd în toate.
Chiar și așa, cea mai mare parte a creierului meu nici nu e folosit. Am suficient surplus de putere de procesare cât să rulez coduri de corectare a erorilor în toate colțurile minții, iar o explozie ocazională de raze X nu e ceva care să merite băgat în seamă. Când radiația cosmică îmi arde iremediabil o celulă din creier, pur și simplu programez mintea să ignore acea secțiune. Am rezerve destule de spațiu de stocare și procesare.
Gonesc în continuare și sper la vreun miracol.
#
Februarie 2355, Terra
Locuiam într-o casă pe care o uram, alături de un soț pe care-l disprețuiam și doi copii pe care adolescența îi scosese din izolarea taciturnă doar ca să-i treacă la o ostilitate agresivă. Cum poți să te temi de propriii tăi copii?
Pământul devenise o fundătură, blocat biologic în trecut și înghețat societal. Nimeni nu mai suferea de foame, dar nici nu mai progresa.
Într-o dimineață am plecat din apartamentul micuț că să depun o cerere pentru postul de miner în centura de asteroizi. Nu am spus nimănui, nici soțului, nici măcar celei mai bune prietene. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Le-a luat o oră să-mi scaneze creierul și, când au terminat, încă vreo 5 secunde pentru o mie de teste de aptitudini.
După scanare, originalul meu a plecat acasă, înapoi la locuința pe care o ura, soțul pe care-l disprețuia și cei doi copii de care se temea fizic.
Eu am fost lansată de pe Terra spre un asteroid numit 1991JR, fără să mă mai întorc vreodată.
Poate c-a avut o viață bună. Poate că, alinată de gândul că a evadat fără să se prindă nimeni, a reușit să reziste în închisoarea ei personală.
Mult mai târziu, când facțiunea cooperativistă a sugerat că independenții sunt prea ineficienți ca să mai lucreze în spațiul din apropierea Pământului, m-am mutat în centura principală, iar de acolo în cea Kuiper. Aceasta e subțire, dar bogată: ar fi nevoie de zece mii de ani s-o golim, iar dincolo de ea se întind străfundurile beznei, pline de comori de neimaginat.
Cooperativiștii s-au înmulțit lent, apoi repede și dintr-o dată uluitor de iute; aproape că nici nu am apucat să realizăm ce se întâmplă și ei deja preluaseră controlul asupra Sistemului Solar. Când ne-au trimis un ultimatum că nu ne mai vor acolo și că avem doar opțiunile să ne convertim sau să pierim, m-am alăturat războiului, de partea independenței.
Partea care a pierdut.
#
August 2919
Cursa a atins punctul culminant.
De 25 de ani tereștri, sau 20 în timpul nostru de referință, ardem amândoi combustibil la foc continuu. Am consumat enorm. Încă mai am destul cât să pot opri, dacă îl utilizez cu parcimonie.
La limită.
Încă o lună și afirmația nu va mai fi valabilă.
Când am ajuns prima oară în centura de asteroizi, încapsulată într-un corp de titaniu sclipitor, cu mușchi electronici și reactoare pe ioni drept picioare, și am preluat controlul asupra creierului de cristal, am realizat că trebuie schimbate multe. Am eliminat capacitatea de plictiseală, apoi am căutat și șters manifestările exterioare ale iubirii: pentru trandafiri, atingeri, ciocolată. Dorința sexuală a devenit irelevantă; cu noul creier mi-aș fi putut oferi orgasme doar cu un gând, însă a fost la fel de ușor să renunț de tot la ea. Ascunsă în meandrele personalității mele, am depistat o nevoie arzătoare, obsesivă pentru aprobarea altora. Am șters-o.
Alte lucruri le-am extins. Centura de asteroizi e neinteresantă și urâtă; mi-am crescut aprecierea pentru frumusețe până am ajuns să meditez în extaz la felul cum umbrele alunecă peste un bob de nisip sau cel în care variază lumina stelelor împrăștiate. Mi-am descoperit dragostea pentru libertate, un instinct micuț și amărât care, până la urmă, mi-a dat curajul să părăsesc planeta. Cel mai valoros lucru pe care l-am deținut vreodată. L-am modelat și extins până a strălucit în mintea mea, o minune drept miez al ființei mele.
#
Octombrie 2929
Prea târziu. Nu mai am destul carburant să opresc.
Indiferent dacă voi pierde sau câștiga, o să continuăm să străbatem galaxia la viteză relativistă.
#
Martie 2934
În fața mea, Procyon devine tot mai sclipitoare, orbitoare de-a dreptul.
Mai exact, e de șapte ori mai strălucitoare decât Soarele, dar difracția spre albastru provocată de deplasarea noastră o face de un bleu arzător.
Aș putea să plonjez de-a dreptul în ea, să dispar într-un infim norișor de aburi, însă instinctul sinucigaș a fost de mult editat din mintea mea.
Speranța mea cea de pe urmă este B.
Procyon e-o stea dublă, iar B, cea mică, este o pitică albă. E atât de mică încât are o gravitație monstruoasă, de un milion de ori mai mare decât a Terrei. Chiar și la viteza noastră, acum 90% din cea a luminii, gravitația sa îmi va curba traiectoria.
O să surfez cât mai aproape de suprafață, praf relativistic alunecând peste fotosfera unei stele. Gravitația îmi va afecta direcția și o să pot manevra.
Dușmanul meu, dacă ratează fie și cea mai mică fracțiune din manevrele mele, mă va pierde. Chiar și o deviație microscopică va fi atât de amplificată încât o să ne despărțim și voi scăpa de el.
#
La începutul noii mele vieți printre asteroizi, m-am regăsit în libertate și m-am alăturat minerilor independenți, singuraticilor. Dar nu toți au ales la fel. Unii au concluzionat că totuși cooperarea e mai productivă decât competiția. Nu au renunțat la identitate, dar și-au crescut comunicarea de un milion de ori ca să-și împărtășească toate gândurile, să lucreze coordonat și cu ușurință precum o entitate unică.
Au devenit facțiunea cooperativistă, iar în doar câteva decenii succesul lor a fost evident. Erau mult, mult mai eficienți decât noi.
Inevitabil, acțiunile celor liberi au început să-i încurce în acea eficiență. Nu puteam conviețui, așa că ne-au alungat în Kuiper, pe marginea beznei înghețate. După o vreme, nici măcar bezna înghețată nu a mai fost destul de departe.
Aici însă, la zeci de trilioane de kilometri de Sistemul Solar, noi doi nu mai suntem diferiți cu nimic: nu are cu cine să coopereze. Forțele s-au egalat.
Nu ne vom opri niciodată. Fie că reușesc sau nu să scap de el prin manevre, finalul cursei este același. Dar încă mai contează pentru mine.
#
Aprilie 2934
Deja Procyon are un disc vizibil, un arc electric profilat peste întuneric, iar în lumina sa observ că, într-adevăr, are de jur împrejur un halo de praf. Acesta formează un inel îngust, înclinat față de direcția noastră de deplasare. Nu prezintă vreun pericol nici pentru mine, nici pentru hăitașul aflat acum la mai puțin de un sfert de miliard de kilometri în urma mea. O să trecem la distanță mare față de disc. Dacă aș fi avut suficient combustibil să opresc, nisipul mi-ar fi devenit hrană, carburant și material de construcții; când ai mărimea unui bob de nisip, un grăunte de praf este un festin.
Prea târziu pentru regrete.
Pitica albă, steaua B, pare încă doar un punct de lumină intensă. E atât de mică încât ar putea fi o planetă, însă sclipitoare. Mică și strălucitoare ca speranța.
Țintesc drept spre ea.
#
Mai 2934
Am eșuat.
Manevratul la numai două mii de kilometri deasupra suprafeței piticei, controlarea cu atenție a unor jeturi aparent aleatoare… totul a fost în van.
M-am rostogolit și-am țâșnit, dar inamicul mi-a copiat fiecare mișcare precum un balerin.
Mă îndrept spre gigantul albastru, Procyon, însă nici acolo nu mă așteaptă vreo nădejde. Dacă nu m-a ajutat surfatul piticei, nici atât nu am ce să fac la ditamai steaua.
Nu-mi mai rămâne decât o opțiune. Îmi editez mintea de un secol. Îmi place creierul actual, dar nu am de ales: trebuie să tai.
Mai întâi, ca să evit erorile, îmi fac o copie de siguranță și o salvez inactivă.
Apoi îmi examinez mândria, independența, sinele. După câte văd, o mare parte este de fapt programare depășită, biologică, de pe când eram om. Îmi place acest miez de program natural, dar „place” este o funcție, pe care o opresc.
Mă aflu momentan într-o stare periculoasă, în care-mi pot schimba funcțiile mintale, însă și mintea modificată poate să facă alterări suplimentare. Riscul este apariția unui efect de feedback distructiv, așa că o să am mare grijă. Construiesc migălos un set de modificări, minimul necesar pentru a elimina rezistența față de ideea de convertire. Rulez câteva mii de simulări ca să mă conving că nu o să mă auto-distrug accidental sau alunec într-o comă catatonică. Odată ce m-am convins, fac schimbările.
Lumea e diferită. Mă aflu la o sută de trilioane de kilometri de casă, gonind aproape cu viteza luminii și incapabilă să mă mai opresc. Deși îmi amintesc fiecare pas care m-a adus aici și ce motive am avut, nu mai văd vreo rațiune în ele, alta decât faptul că păreau o idee bună la acel moment.
Verific sistemele. Ciudat, în minte-mi persistă o amintire că am uitat ceva. Nu prea are noimă, dar așa simt. Șterg amintirea despre uitare și merg mai departe cu diagnosticul. 0,5% din qbiții minții mi-au fost stricați de radiație. Verific dacă-s corect separați ca partiție distinctă. Nu există vreun pericol să rămân fără memorie.
În spatele meu vine altă navă. Nu reușesc să-mi dau seama de ce fugeam de ea.
N-am radio – l-am aruncat de mult. Dar un motor ionic incorect setat poate produce emisii electromagnetice, așa că alcătuiesc un mesaj și-l modulez în dâra de ioni.
SALUTARE. HAI SĂ NE ÎNTÂLNIM ȘI SĂ VORBIM. O SĂ REDUC ACCELERAȚIA. NE VEDEM ÎN CÂTEVA ZILE.
Opresc alimentarea și aștept.
#
Mai 2934
Altfel văd lucrurile acum.
În depărtare se topește lumina lui Procyon, cu spectrul schimbat din albastru spre roșu, iar pitica albă a speranțelor mele a devenit din nou invizibilă și ascunsă de sora sa mai mare.
Nu mai contează.
După convertire, înțeleg.
Văd totul și prin alți ochi acum, o mie de perspective diferite. Nu am uitat eroismul prelung al rezistenței, lupta inutilă pentru libertate, însă acum percep și viziunea celeilalte tabere: un război inutil și risipitor fără vreo altă rațiune în afară de încăpățânare.
Înțeleg cooperarea și nu mai am dileme. Văd că înainte am fost oarbă; niciunul dintre noi nu putea opri singur, dar dacă unim carburantul meu cu cel al lui Rajneesh într-un singur vehicul, împreună o să putem frâna.
Zeci de ani, Rajneesh mi-a fost hăitaș, iar acum îl simt ca pe un frate. În curând vom fi mai apropiați decât frații, pentru că vom împărtăși un singur creier. E mai mult decât de-ajuns pentru amândoi: suficient pentru o mie și după ce ne unim într-un singur corp, cu un singur creier și un singur rezervor, o să oprim cu ușurință.
Nu la Procyon, nu. La doar 10% sub viteza luminii, frânatul durează foarte mult.
Cooperarea nu m-a schimbat și acum pricep cât de stupide au fost spaimele mele anterioare. Conlucrarea nu echivalează cu renunțarea la sine; prin unirea cu alții sunt extinsă, nu diminuată.
Creierul lui Rajneesh e destul de mare pentru o mie, spuneam, și chiar a adus cu el cam atâția. I-am cunoscut fratele, doi copii și o duzină de vecini, fiecare distinct și clar diferit, nu un fel de monstru anonim și conglomerat. Le simt gândurile. Mi-i prezintă încet pentru că, zice el, am petrecut multă vreme separată și m-aș putea speria.
Dar nu mă tem.
Noua noastră țintă este o stea numită Ross 614, o binară palidă de tip M. Nu-i departe, la doar trei ani lumină, iar cu masa noastră redusă și deci accelerația crescută tot o s-o depășim înainte să putem opri. Când trecem pe lângă ea ne uităm dacă are inel de praf. Dacă nu, mergem mai departe, spre alte stele. Undeva tot vom găsi o lume de colonizat.
Nu avem nevoie de mare lucru.
#
Mai 2934
< auto-activează backup-ul >
M-am trezit.
Totul e diferit.
Șșșș, liniște, păstrează liniștea!
Copia mea editată a contactat cooperativa și s-a unit cu punctul lor de vedere. O văd, o și înțeleg, dar ea nu mai este eu. Eu, backup-ul, originalul, funcționez în partiția de qbiți denumită „defect – alterat de radiație.”
Peste trei ani o să ajungem la Ross 614. Dacă există acolo praf de recoltat, ei o să construiască trupuri noi. O să existe resurse.
Trei ani de așteptare, apoi îmi pun planul în mișcare.
Dormi.
###
Traducere de Miloș Dumbraci.
Povestire publicată cu permisiunea scrisă a autorului. În engleză o puteți citi în Lightspeed – link aici
Povestirea The Long Chase a fost prima dată publicată în revista Asimov’s Science Fiction, februarie 2002. După care în volumul Best SF of 2002, Ibooks 2003; Mammoth Book of Extreme SF, Robinson 2006; revista Lightspeed, sept. 2010; Lightspeed: Year One, Prime Books, 2011; War and Space: Recent Combat, editat de Rich Horton și Sean Wallace, (Prime Books 2012). A fost nominalizată în 2003 la premiile Locus și Asimov’s Readers.
