Războiul nebunilor

Lumea trecuse deja peste nenumărate sfârșituri. Iar omenirea, sfidând pesimistele profeții apocaliptice ce îi vesteau periodic pieirea, a supraviețuit cu încăpățânare. Marile războaie ale Pământului-de-Ieri, epuizarea resurselor, explozia Primului-Soare, sute de războaie civile ce s-au purtat de-a lungul și de-a latul unor întregi sisteme solare, mii de catastrofe cosmice… toate trecuseră, devenind pagini în anuarele istoriei. Omenirea a continuat să trăiască, să fugă și să supraviețuiască, împrăștiată printre stele. Multe lucruri au apărut și au dispărut din conștiința umană de-a lungul mileniilor sale de existență. Puține au fost cele ce au rămas constat prezente, iar unul dintre acestea a fost arta. Arta a continuat să ardă ca o flacără eternă în inimile spiritelor libere de pretutindeni…

Elijah a ridicat pana de pe foaia holografică și și-a închis carnețelul. Și-a îndreptat privirea către crengile tremurânde ale copacului de care ședea rezemat. Mișcarea acestora devenea tot mai agitată.

Un cilindru de metal a coborât vijelios din vârful purpuriu al cerului, oprindu-se la doar câțiva centimetri de firele ierbii. O ușă s-a deschis. Elijah a urcat în cilindru. Îndată ce ușa s-a închis în urma sa, capsula a decolat brusc, făcându-se dispărută dincolo de zenit.

Pe orbită, capsula s-a atașat navei-mamă, nava de transport interstelar Magna Starr, iar Elijah și-a ocupat locul din compartimentul pentru pasageri.

Pe scaunul de lângă acesta se afla un copil. Nu părea să fie mai mare de zece ani, iar trăsăturile sale fizice puteau fi la fel de bine ale unui băiat sau ale unei fete.

— Bună ziua, a grăit copilul.

— Nu există zile și nopți în spațiu, a spus Elijah pe un ton glumeț. Dar, în orice caz, bună și ție.

— Isaac, a spus copilul de parcă ar fi fost întrebat cum îl cheamă.

— Eu sunt Elijah, a răspuns bărbatul strângând ușor mâna lui Isaac. Încântat de cunoștință! Iartă-mi impertinența de a întreba, dar… ești singur? Nu te însoțește nimeni.

— N-ar avea cine. Sunt, știi tu… sunt orfan.

— Oh… Îmi… îmi pare rău că am întrebat.

— Nu-i nimic, a spus copilul păstrându-și zâmbetul pe buze. Nu m-ai supărat. Sunt ceea ce sunt. Și, pe de-asupra, nu poți duce lipsa a ceva ce nu ai avut niciodată.

— Și… încotro? a întrebat Elijah.

— Orfelinatul la care eram înregistrat până azi se închide, așa că m-am transferat la un altul. Tu? Cine ești? Încotro te îndrepți?

— După cum am mai spus, numele meu este Elijah. Și sunt artist.

— Ce fel de artist?

— Al cuvintelor și al ideilor. Sau, cel puțin, așa mi-ar plăcea să cred. În ultima vreme mă tem că sufăr de o pană de inspirație. Scriu și acum, dar nu știu exact despre ce. Vreau să scriu ceva despre specia noastră și despre cum nu încetează niciodată să surprindă. Și asta mă aduce aici, pe drum. Călătoresc în căutarea a noi idei, a noi înțelesuri…

– Deci ești turist.

–– Da, a spus Elijah aproape râzând. Sunt turist.

–– Și care ți-e destinația?

Elijah a ezitat un moment.

–– Războiul.

***

După ce au trecut prin ere întregi de violență și suferință, oamenii au decis într-un final că nu își mai doreau asemenea manifestări primitive. Trecuseră prin zeci de mii de tipuri de războaie: globale, reci, calde, nucleare, interplanetare și chiar interstelare. Toate au venit și au trecut ca valuri de sânge în apa pururea curgătoare a timpului. Era momentul ca ceva să se schimbe. Un nou capitol trebuia început.

Pacea părea, în sfârșit, un concept cu sorți de izbândă. Însă, la fel ca și arta, focul discordiei nu a încetat niciodată să ardă în venele oamenilor. Așa se face că, după secole de pace și nonviolență, locuitorii (sau mai bine spus guvernanții) celor două emisfere ale planetei Neosares s-au găsit în conflict. Lumea își dorea un război, dar nu și violență sau durere. A urmat, așadar, cea mai civilizată decizie la care s-au putut gândi. Au ales atât non-violența, cât și… războiul.

***

Capsula de asolizare a lui Elijah s-a desprins de nava-mamă , îndreptându-se rapid către suprafața planetei Neosares.

Elijah a debarcat în emisfera sudică. Îndată ce a părăsit cilindrul de metal, a fost întâmpinat de o sferă ce plutea la nivelul ochilor și avea dimensiunea aproximativă a unui cap de om. Îl privea pe proaspăt sositul turist printr-un vizor de sticlă, sub care se afla un ecran roșu tăiat în jumătate de o linie dreaptă.

— BUNĂ ZIUA, a grăit sfera în timp ce linia de pe ecran vibra în rezonanță cu sunetele produse. EU VOI FI GHIDUL DUMNEAVOASTRĂ. BUN VENIT PE NEOSARES, PLANETA CELUI MAI PAȘNIC RĂZBOI DIN ISTORIA OMENIRII.

— Bine v-am găsit. Cum ar trebui să te numesc?

— SUNT UNITATEA AUTONOMĂ ȘI IMPARȚIALĂ DE GHIDARE ȘI ORIENTARE TURISTICĂ, MODELUL S, NUMĂRUL 63, SERIA AM.

— Modelul S… Seria AM… SAM. Am să te strig SAM. Este în regulă?

— CUM DORIȚI. INIȚIEZ REDENUMIREA TEMPORARĂ A UNITĂȚII SUB NUMELE „SAM”. REDENUMIRE FINALIZATĂ.

— Prea bine, SAM. Acum încotro?

— URMAȚI-MĂ.

SAM și-a întors vizorul la o sută optzeci de grade și a început să se deplaseze. Elijah l-a urmat.

***

Robotul îl călăuzea pe Elijah de-a lungul străzilor animate ale unei metropole. Viața orașului nu părea afectată în vreun fel de războiul ce acaparase planeta. Trecătorii își vedeau liniștiți de ale lor. Piețele, cafenelele și bulevardele erau umplute de mișcarea browniană a oamenilor. Un detaliu comun i-a atras atenția lui Elijah. Fiecare localnic pe care-l vedea purta la încheietura mâinii drepte aceeași brățară argintie, având un ecran inactiv în partea de sus.

În timp ce căsca ochii la mulțimea din jurul său, Elijah s-a ciocnit de un bărbat ce părea a se grăbi undeva.

— Pardon, a spus turistul prinzându-l pe bărbat înainte să cadă.

— Mă scuzați! a spus acesta arătându-i brățara al cărei ecran afișa cu cifre roșii numărul 24. Nu mai am mult timp.

Și spunând acestea, bărbatul și-a continuat drumul, dispărând rapid în aglomerație.

— SAM?

— VĂ ASCULT.

— Care-i faza cu brățările pe care le poartă toată lumea?

— BRĂȚĂRILE LA CARE VĂ REFERIȚI SUNT INDICATOARELE DE VITALITATE. SCOPUL ACESTA VA DEVENI FOARTE CLAR ÎN CURÂND.

— Prea bine, prea bine! Ține-mă în suspans…

SAM s-a oprit și și-a întors din nou vizorul către Elijah. În locul în care staționau robotul și turistul, în mijlocul unei intersecții în care mișunau pe toate trei nivelurile autonvale, se ridica impunătoare o statuie holografică a unui bărbat chipeș ce ținea în mâna stângă un document de hârtie (o reprezentare pur simbolică, dat fiind faptul că hârtia nu mai era folosită decât în scopuri igienice de câteva mii de ani). Cealaltă mână ridica două degete spre cer. Chipul statuii era decorat de o mustață stufoasă și un monoclu.

— ÎN CENTRUL SENSULUI GIRATORIU PUTEȚI OBSERVA STATUIA LUI MAXWELL BAREN DE VEGA, INIȚIATOR IDEOLOGIC AL SISTEMULUI DE LA BAZA RĂZBOIULUI NONVIOLENT. ACESTA ESTE REPREZENTAT ȚINÂND ÎN MÂNĂ O DECLARAȚIE DE RĂZBOI ȘI ARĂTÂND SEMNUL PĂCII.

— Omul trebuie să fi avut destul de multă imaginație ca să născocească un asemenea concept.

Robotul a luat-o din nou din loc, urmat îndeaproape de Elijah.

Au urcat pe o pasarelă pietonală ce ocolea câțiva zgârie-nori, după care s-au oprit în dreptul unei clădiri fără ferestre, mai puțin înalte decât restul. Deasupra ușilor  de sticlă, scria „CENTRUL 42”.

Odată intrați, prima încăpere prin care au trecut era o anticameră spațioasă cu patru ecrane imense în loc de pereți, pe care erau afișate sute de mii de nume, scrise mărunt unul sub altul.

— Cine sunt oamenii aceștia?

— VICTIMELE RĂZBOIULUI.

Au ajuns apoi în sala principală. Aceasta nu părea cu mult mai mare decât anticamera, cu toate că pereții și tavanul nu erau vizibile datorită unui amestec de cabluri, țevi și întuneric.

Singurele surse de lumină erau câteva tuburi luminoase ce atârnau de tavan, coborând până deasupra unul cub masiv de metal. Pe latura cubului ce dădea către intrare se afla cun fel de ușă, iar lângă aceasta, un ecran pe care se derula o numărătoare inversă.

Cinci…

— Ce este asta?

— ACESTA ESTE RĂZBOIUL.

— Poftim? Singur nu ai vreo eroare sau ceva? Am întrebat ce este cubul ăsta mare de metal.

— ACESTA ESTE RĂZBOIUL.

Patru…

În încăpere a intrat un bărbat. Era același bărbat de care Elijah se ciocnise cu puțin timp înainte. Alături de el, alte câteva zeci de persoane, bărbați și femei. Toți păreau trecuți de vârsta a doua. Brățările de la încheieturi afișau același număr ca și ecranul de pe cubul masiv din mijlocul sălii.

Trei…

Mulțimea s-a oprit în fața cubului, iar Elijah și SAM s-au retras într-un colț pentru a nu se pierde printre ei. Nimeni nu vorbea, iar chipurile lor oscilau între sobrietate și, uneori, câte un zâmbet subtil și potolit.

— Ce… ce se întâmplă? SAM, ce se petrece? Ce e cu toți oamenii ăștia? Ce-i numărătoarea aia?

Elijah avea o idee destul de clară despre semnificația numărătoarei și ce avea să se întâmple cu toți acei oameni, însă îi venea greu să o accepte.

— SUNTEȚI PE CALE SĂ FIȚI MARTOR LA SOLUȚIA FINALĂ CE A SEPARAT ARTA RĂZBOIULUI DE BRUTALITATEA VIOLENȚEI.

Doi…

— Ce înseamnă asta?

Elijah era intrigat și fascinat, însă în același timp simțea și un fior de teroare… gândul a ceea ce urma să vadă îl tulbura teribil.

— TOTUL VA DEVENI CURÂND FOARTE CLAR.

Unu…

Oamenii au început să se miște, apropiindu-se, în șir indian și cu pași mărunți, de cubul de metal. Ușa acestuia s-a deschis, lăsând să iasă câțiva aburi prin care treceau razele unei lumini amețitoare albe. Victimele au început să înainteze, scufundându-se unul câte unul în interiorul cubului.

Totul se petrecea într-o liniște deplină. Elijah știa acum fără dubiu la ce asista. Cubul acela din fața ochilor săi, în care oamenii intrau de bună voie, era o cameră a morții.

Odată ce ultimul om a dispărut în baia de abur și lumină, ușa s-a închis.

— Sunt… Sunt cumva…

— DECEDAȚI.

***

Locuitorii planetei Neosares reușiseră într-adevăr să înlocuiască violența din război, însă nu și moartea. Moartea era încă o prezență incontestabilă și indispensabilă. Armele, durerea și confruntările sângeroase au fost însă eliminate, locul acestora fiind ocupat de algoritmi. Algoritmi reci și calculați ce reprezentau întregul câmp de luptă al celor două tabere, stabilind în urma fiecărui atac un număr exact de victime și selectând din rândul locuitorilor pe aceia al căror deces ar provoca cea mai mică pagubă productivității planetei. O soluție absolut pragmatică, rece.

Este însă aceasta soluția cea mai bună? Ce motivație mai au cele două tabere să ducă la sfârșit un război atât de cuminte ce ar putea la fel de bine fi văzut ca un mecanism de ținere sub control a numărului de locuitori? Au luat războiul și l-au scuturat de orice formă de pasiune, lăsând în urmă doar un algoritm steril.

Trebuie să recunosc că nu găsesc în mine claritatea necesară pentru a judeca dacă această transformare este una bună sau rea. Nu văd cum cineva ar putea-o face. Cum ar putea cineva să decidă dacă o moarte este mai bună decât alta…

Elijah își terminase circuitul turistic, iar SAM îl lăsase să se plimbe în voie pe străzile metropolei în timpul rămas până când următoarea cursă avea să plece de pe orbita planetei. După ce a stat câteva minute așezat pe o bordură, sprijinindu-se de un zid și așternându-și câteva gânduri pe foaia holografică a carnețelului său, s-a ridicat și a început să meargă încet de-a lungul străzii.

Privea oamenii din jur, felul în care aceștia își vedeau de ale lor, ignorând parcă obiectele argintii de la încheieturi ce s-ar fi putut aprinde în orice moment, vestindu-le moartea.

Firul gândurilor Scribului a fost perturbat deodată de zgomotul unei sirene. Trei unități robotice, puțin mai mari decât SAM, goneau pe deasupra trecătorilor, țiuind de zor. Elijah nu a ezitat să o ia la fugă în urmărirea acestora.

Unitățile l-au condus la nivelul cel mai de jos al orașului, oprindu-se într-un gang dintre trei clădiri înalte. Scribul s-a oprit la câțiva metri în urma acestora, privindu-le ascuns după un colț.

În fața celor trei sfere de metal se aflau o femei și un bărbat, ținându-se strâns în brațe și plângând împreună. Niciunul dintre aceștia nu părea prea bătrân, însă brățara fetei era aprinsă. Afișa cifra 0.

— TERMENUL PREZENTĂRII LA CENTRU A FOST DEPĂȘIT CU TREIZECI DE MINUTE, a spus una dintre unități într-o manieră ce părea ciudat de expresivă pentru un robot. CONFORMEAZĂ-TE SAU VEI FI SANCȚIONATĂ CONFORM ARTICOLULUI NUMĂRUL 65 AL LEGII NUMĂRUL 42/30X0.

— Nu… Nu te teme, rostea tânărul printre lacrimi. Nu te… Nu te pot ataca cât timp ești în brațele mele. Brățara mea nu s-a activat încă. Nu au voie să se atingă de mine.

Din partea de jos a uneia dintre unități a ieșit un fel de antenă în vârful căreia sclipeau câteva scântei electrice.

— ACESTA ESTE ULTIMUL AVERTISMENT. INIȚIEZ PROTOCOLUL DE SIGURANȚĂ 24. SUPUNE-TE SAU CONSECINȚELE VOR URMA.

— Dă-mi drumul, a spus fata potolindu-și suspinele. O să te electrocuteze și pe tine dacă nu.

— Nu au decât. Nimic pe lumea asta nu mă poate face să îți dau drumul. Dacă unul din nou cade, cădem amândoi.

Tânărul bărbat s-a aplecat către chipul iubitei sale, iar buzele lor s-au unit într-un sărut înecat de lacrimi. Cu brațele încolăcite puternic unul în jurul celuilalt, trupurile celor doi păreau jumătăți ale aceluiași întreg.

Un fulger s-a desprins de antena robotului, electrocutându-i pe îndrăgostiți, făcându-i să cadă inconștienți.

Elijah, care se lăuda ca fiind un om al cuvintelor, un meșter al frazelor și al ideilor, rămăsese mut. Nu știa ce să spună. Nu știa nici măcar ce să gândească. Era îngrozit de ceea ce tocmai se întâmplase, însă în același timp, în adâncul sufletului său de artist… în adâncul sufletului său de om, simțea o căldură bizară, pentru că tocmai asistase la o dovadă pură și incontestabilă de iubire.

Sferele s-au îndreptat, cărând într-un câmp magnetic trupul inconștient al fetei.

Scribul s-a apropiat de tânărul care zăcea în continuare pe jos. S-a așezat lângă el, privindu-i lung brățara de la mână. Era inactivă, ceea ce însemna că încă mai avea de trăit. Însă jumătate din viața sa se îndrepta chiar atunci către moarte.

Când băiatul și-a deschis încet ochii, s-a trezit pe un deal în afara orașului, cu Elijah lângă el.

— Bună dimineața, i-a spus scribul.

— A… Anke…

— O să presupun că Anke era fata alături de care ai fost electrocutat.

— Unitățile… Au… Au luat-o, așa-i?

— Mă tem că da. Eu sunt Elijah, apropo. Am văzut ce s-a întâmplat de la distanță. Îmi pare nespus de rău.

Tânărul s-a ridicat în capul oaselor și a oftat lung.

— Tobias. Eu sunt Tobias… Pot să întreb cum se face că nu porți un indicator de vitalitate?

— Nu sunt de pe aici. Sunt doar un turist în trecere. De fapt, cursa mea trebuie să ajungă din clipă în clipă.

— Și… de ce m-ai adus aici?

— Pentru că am o întrebare. Și pentru că nu pot găsi răspunsul în mine, așa că am spus că poate cineva care este de aici și totodată a pierdut ceva atât de prețios datorită sistemului acesta mi-ar putea răspunde.

— Vrei să mă întrebi dacă merită, așa-i? Dacă merită tot acest aranjament politic bazat în pragmatism rece și lipsit de orice fel de dimensiune emoțională. Dacă este acesta un preț echitabil pentru eradicarea violenței.

— Mi-ai citit gândurile, dragă Tobias.

— Nu este un preț echitabil. Nu au eradicat decât costurile războiului, păsându-le doar de creșterea productivității. Și poate că au scăpat de vărsarea necontrolată de sânge și de durerea fizică. Însă niciun algoritm, niciun creier format din circuite logice și sterile nu va putea elimina vreodată durerea cu adevărat.

— Pentru că adevărata durere este cea a sufletului, l-a completat Elijah.

— Ar trebui să fii poet.

— Și de ce nu plecați de aici?

— Nu avem voie. Algoritmul nu ar mai funcționa. Planeta ar fi părăsită de aproape toți locuitorii în doar câteva ore dacă am avea voie să plecăm. Nimeni nu vrea să trăiască într-o zonă de război, indiferent cât de civilizat ar fi acesta.

Capsula de transport s-a desprins din vârful boltei cerești și a asolizat în fața celor doi.

— Cred că acum ne luăm la revedere, a spus Tobias.

— Așa se pare. Să îmi faci cu mâna de acolo sus.

— Acolo sus? Poftim?

— Nu e timp de întrebări. Altfel pleacă fără tine capsula.

— Dar… nu pot.

— Ba bineînțeles că poți. O să aștept eu următorul transport. În cariera mea de scrib am cunoscut diverși oameni, unii destul de influenți. Sunt destul de sigur că o să pot să îți obțin azil politic undeva. Undeva unde nu o să mai trebuiască să te temi de ziua în care ți se va activa brățara.

— Dar… Nu are sens. Ce să fac eu acolo? Tot ce aveam era Anke. Și acum nu mai am nimic.

Elijah a făcut un pas către Tobias și și-a pus mâinile pe umerii acestuia.

— Ba ai. Ai libertatea. Știu că îți e imposibil să vezi asta acum, dar viața merge mai departe. Iar tu trebuie să o trăiești. Nu o face pentru tine, ci fă-o pentru ea. Fă-o în cinstea ei.

Tobias a intrat în capsulă și, cu ochii umezi, i-a mulțumit scribului, chiar înainte ca ușa să se închidă.

În timp ce capsula se pierdea în văzduh, Elijah, rămas singur pe deal, privea în zare către planeta aceea bizară. Atâtea ere de evoluție, atâtea greșeli din care să învețe… Și cu toate astea, oamenii încă nu înțeleseseră că singurele lucruri pe care nu le puteau elimina vreodată, mai presus decât pofta de conflict sau chiar și decât arta, erau durerea și iubirea.