Groapa

–Și fii atent! Mi-a zis „Toată ziua stau cu taxiul aici. Știu eu cum merge treaba.”

–Aha…

–Și i-am zis „Serios? Da’ nu aveți clienți sau de ce stați toată ziua aici?”

–Serios?

–Da, să vedeți ce față a făcut, haha.

–Da? Da’ hai să te întreb și eu ceva.

–Sigur! Vă răspund!

–Nu vrei tu să dai la lopata aia mai repede să plecăm și noi acasă? Vreau să-mi văd și eu nevasta, copiii… Maine îl aduc pe mort și trebuie să fie gata groapa.

–Da’, șefu’, să trăiți, cum să nu!

Lopețile loveau pământul gras și umed de după ploaia de azi în timp ce luna îi privea precum o mătușă bătrână își privește nepoții cocoțată într-un balcon. Stelele stăteau fixe, în formațiile lor, la mii de ani lumină distanță în timp ce cei doi gropari se afundau încet-încet în măruntaiele pâmântului.

–Diseara mă duc și eu la gagică-mea, să știți.

–Foarte bine faci, fecior! Da’ să te speli înainte, să nu mergi direct de aici, de la groapă…că știi cum mi-ai povestit data trecută.

–Știu, știu. Și acum mai am cucuiul ăla. Toată noaptea am stat cu linguroiu’ rece pe cap…

Groparii erau în pâmânt pâna la gât.

Badea Gheorghe se ocupa cu treburile pe la Biserică. Îl ajuta pe Popă, strângea banii în Biserică, mai cânta în strană atunci când știa cântările. Îi plăcea să se implice.

Aurel era nepotul său, avea 8 clase, cu greu terminate, și lucra cu ziua în sat. Îl luase unchiul său la săpat de gropi pentru morți să mai facă și el un ban. Era băiat bun, cu carte puțină.

Mortul era lelea Floare. Avea opt copii cu trei bărbați. A murit la 102 ani. A alunecat pe un găinaț când avea grijă de strănepoți. Voia să le prindă un pui. Mâine doar neamurile ei o să umple juma’ de cimitir.

Groapa era aproape gata când Aurel se pregăti să lovească ultima oară pâmântul cleios. Lopata îi vibră puternic și sângele îi țâșni din gură.

–Ți-am zis să-ți ții limba aia în gură, prostule. Să te văd eu cum o pupi tu pe mândra ta în noaptea asta.

–Lasă-mă, bade Gheo, că mă doare. În ce, Doamne Iartă-mă, am dat?!

Unde verzi-violet începură să facă lumină în groapă. Fasciculii de lumină dansau sub ochii groparilor în timp ce Aurel se apropia cu mâna de ea.

–Ce nestemată! O să fim bogați, unchiule!, strigă acesta, în timp ce degetele lui atingeau suprafața aspră a pietrei. Sângerarea i se opri.

–Nu pune mâna pe ea, poate e toxică!

–Nu e, unchiule! Uite!

Aurel ținea acum în mână pietroiul verde-violet. Era neregulat și aspru, plin de colțuri și margini strâmbe. Dacă nu erai atent, puteai să te tai în el foarte ușor.

L-au pus într-o găleată și l-au scos din groapă. Când a ajuns găleata sus, era plină pe jumătate de un lichid fără miros, dar la fel de strălucitor. Acum lumina tot cimitirul, din mijlocul acestuia.

Badea Gheorghe își păstra distanța încercând să găsească un răspuns la ce era acea rocă ciudată, dar Aurel nu avea timp de gânduri.

–Ceva curge din el, bade!

Și cu o lovitură puternică de lopată în locul în care l-a nimerit prima dată, Aurel făcu o tăietură și mai mare. Lichidul se revărsă înapoi în groapă, lăsând șiruri de lumină pe marginea acesteia. O baltă colorată trimitea o undă de lumină de pe fundul gropii în timp ce râme și gândaci urâți ieșeau și se scăldau în ea.

Zgomote de scânduri rupte și sparte urmară numaidecât. Peste tot în jurul lor lemnele pușcau și se spărgeau. Pâmântul era mâncat și dat la o parte și plăcile de beton erau lovite cu pumni și capete vii de dedesubt.

Balta dispăru în interiorul pământului și ochi verzi-violet îi încercuiau pe gropari, apropiindu-se încet.

Poveste: Mihai Mariș

Credit Art: urbandoodling