ARMADA GALACTICA

CAPITOLUL I — YMIR

Planeta nu figura în niciunul dintre cataloagele oficiale întrebuinţate de Irruna în toți anii de scavenging. Nici în cele ale Consorțiului Terran, nici în bazele de date piratate pe care le cumpărase de la staţiile de frontieră, nici măcar în colecţia de hărți parțiale și zvonuri cartografiate. Planeta era acolo, întunecată, îngheţată şi tăcută, orbitând o pitică brună care la rândul ei se rotea in jurul unei stele neutronice, undeva la marginea braţului Perseu, într-o zonă pe care rutele comerciale o ocoleau din simplă inerție economică. Poate cândva vreo sondă trecuse pe acolo, scanase grupul de planete și negăsind nimic interesant merse mai departe, fără să o indexeze. O denumiră Ymir, dar nu oficializară botezul.

Irruna Dapaah îşi lipi fruntea de suprafața rece a ferestrei de observaţie şi privi cum planeta se apropia lent în câmpul vizual — o sferă cenuşie, turtită ușor la poli, cu suprafaţa marcată de creste de hidrat de metan ce scânteiau în lumina slabă a stelei. Învelişul ei, de azot congelat în straturi groase la poli și sublimat parţial la ecuator, crea în imaginile termice un model de circulaţie atmosferică ce semăna vag cu un iris. Ca şi cum planeta s-ar fi uitat la ei, studiindu-i.

Din spate, din scaunul de navigaţie, veni vocea lui Deschamps — distorsionată uşor de cele două neuroclustere pe care le avea implantate la baza craniului, ceea ce îi dădea o rezonanţă aproape muzicală, ca şi cum ar fi cântat pe sub cuvinte.

— Telemetria confirmă diametrul de 4.930 de kilometri. Gravitaţia la suprafaţă, aproximativ 0.38 g. Temperatura medie, minus 196 Celsius. Atmosferă subţire, azot şi metan, presiune la suprafaţă sub 0.02 bari. Aucun intérêt apparent.

Kyei Deschamps era singurul om de pe Meridian Zero care vorbea uneori în franceză, ultima limbă de pe Pământ, mult modificată și ea, care rezistase de-a lungul secolelor de expansiune a omenirii printre stelele grupului local. O mai stăpâneau foarte puțini oameni, toți proveniți dintr-o navă colonie stabilită pe Luyten b. Corpul lui era slab, cu oasele profilându-se sub pielea de un ocru deschis, pigmentată în modele fractalice. Cele două neuroclustere îi dădeau capacitatea de a procesa simultan treizeci și şapte de fluxuri de date de navigaţie şi îl costaseră zece ani de muncă şi o bucată din personalitate pe care nu şi-o mai amintea clar cum arătase înainte.

Irruna se întoarse de la fereastră, își masă mâinile și se gândi ca poate n-ar fi rău să-si pregătească mănușile. Crescuse într-o colonie minieră de pe Proteus, sub umbra eternă a lui Neptun, unde apa freatică era contaminată cu metale grele la niveluri care omorau oamenii în câțiva ani. Părinţii ei o vânduseră unei clinici de modificări genetice la şase ani, pentru că alternativa era moartea prin saturnism înainte de pubertate. Clinica îi reconstruise ficatul şi rinichii cu ţesut adaptat pentru metabolizarea extremă a toxinelor. Ficatul ei ocupa aproape dublul volumului unui ficat normal. Procesa mercur, cadmiu, arsenic, plumb şi încă o listă lungă de compuşi organici la rate care rivalizau cu echipamente industriale de filtrare. Dar adaptarea venise cu un efect secundar pe care clinica nu îl anticipase complet: toxinele metabolizate nu erau în totalitate expulzate prin urină, ci stocate în glande subdermice de-a lungul coloanei vertebrale şi, la stres fiziologic extrem, puteau fi secretate prin piele ca mecanism defensiv.

Irruna transpira otravă. În condiţii normale, transpiraţia ei era inofensivă, doar uşor metalică la gust. În condiţii de panică acută sau efort extrem, conţinea concentraţii suficiente de compuşi de mercur şi arsenic pentru a provoca dermatită la contact direct şi simptome neurologice uşoare la ingestie. Cei de la clinică îi dăduseră, ca protocol, mănuşi, şi de atunci le purta în timpul intervenţiilor de urgenţă pe navă, momente în care ea devenea foarte stresată.

Meridian Zero îşi plimba umbra peste suprafaţa planetei, iar umbra era neregulată — forma unui vas cu nenumărate straturi de improvizație suprapuse. Carcasa originală fusese o fregată de transport terran din generaţia a patra, fabricată în şantierele de pe Hypares în urmă cu patruzeci şi trei de ani. Din original mai rămăsese scheletul structural portant şi plăcuţa de identificare. Restul — pereţii, sistemele de suport al vieţii, motorul, senzorii multispectrali, armamentul, modulul medical — fusese înlocuit de nenumărate ori, cu ce găsiseră prin câmpurile de gunoi ce pluteau aiurea printre planete, pe epavele găsite pe unde nu te așteptai, sau pe navele-fantomă pe care le demontaseră, tot timpul cu un deget pe trăgaci.

Felipo El-Reyes apăru din tunelul de acces spre compartimentul de propulsie, aplecându-se să nu lovească cu capul cadrul metalic — pentru că îşi adaugase o coloana cervicală suplimentară cu doi ani în urmă şi câştigase vreo şase centimetri în înălţime pe care nu mai ştia exact cum să-i gestioneze. Umerii lui erau mai laţi decât cadrul ușii şi aveau un freamăt continuu, discret, al musculaturii augmentate care menţinea presiunea constantă pe sistemele articulare. Pielea braţelor era traversată de reţele de microconductori subdermici vizibili ca dungi argintii sub lumina albă a culoarului. Mâinile îi purtau urmele ale unor mutații succesive, nu toate reușite. Cu opt degete fiecare, de lungimi şi grosimi diferite, unele cu mai multe articulaţii, toate refăcute, adăugate, fără să pară că s-a urmat un plan clar. Un deget mic stâng care nu se mai îndoia complet de şapte ani şi pe care nu-l reparase niciodată pentru că, spunea el, îl folosea ca amintire a ceea ce a fost cândva.
— Căpitane.

Avea o voce groasă şi plată, cu accentul specific al coloniilor din sistemele vechi — consonantele rostite uşor frontal, ca şi cum vorbitorul ar fi împins fiecare cuvânt în faţă cu limba, în loc să-l lase să iasă natural.

— Camera de expansiune secundară a cedat. Oboseală mecanică. Am ştiut că o să cedeze, am tot spus că o să cedeze, am notat asta în jurnal de douăzeci ori.

— Serios? Dapaah se întoarse spre el.

— Șaptesprezece. Am rotunjit pentru efect dramatic. Ideea e că a crăpat şi nu mai avem posibilitate de microimpulsuri.

Se aflau la 2 săptămâni-lumină de cea mai apropiată staţie de aprovizionare. Cu propulsia chimică de rezervă, ar fi durat vreo trei luni să ajungă acolo. Rezervele de reacţie termală ar ţine câteva manevre, îndeajuns totuși. Posibilităţile de reaprovizionare în raza actuală a senzorilor: zero.

Femeia se uită la ecranul ce arăta suprafaţa lui Ymir, la creste ei de gheaţă de metan.

— Câmpul de reziduuri orbital pe care l-am detectat la intrare, zise ea. Să-l scanăm complet. Ca pentru asta am venit, nu? După aia om vedea.

Era o colecţie haotică de fragmente distribuite pe o orbită joasă, ceea ce sugera că fuseseră produse de un eveniment relativ recent, altfel ar fi decăzut şi într-un final s-ar fi prăbușit. Deschamps calculase perioada de declin orbital în două secunde şi raportase rezultatul cu aceeaşi intonaţie pe care ar fi folosit-o pentru a comenta vremea:

— Recent, nu mai mult trei sute de ani, plus minus cincizeci.

Majoritatea fragmentelor nu puteau fi catalogate din cauza dimensiunilor prea mici pentru a fi încadrate pe categorii. Fragmentul cel mare se afla pe planetă. Îl văzuse Kyei în datele de scanare în infraroşu. Mai rece decât mediul înconjurător. Ceva acolo menţinea sau absorbea energia termică într-un mod care nu era pasiv. Ceva acolo era, în sensul cel mai tehnic al cuvântului, activ.

Trimiseră o sondă de cercetare. Echipajul se strânse în jurul ecranului central din modulul de comandă — Dappah stând, Deschamps cu mâinile încrucişate la spate, privind cu acea expresie de calcul neutru pe care o avea de obicei, El-Reyes ghemuindu-se să nu blocheze vederea celorlalţi, şi în spatele lor Yevgeni Pavlodar şi Ayanna Sekani, umăr la umăr în cadrul îngust al intrării.

Yevgeni Pavlodar era medicul navei. Titlul era tehnic. Fusese genetician la Universitatea din Kosmo Zemlia până în urmă cu şaptesprezece ani, când cercetatrea lui privind modificările epigenetice adaptative în condiţii de gravitaţie extremă stârnise un interes care nu era exact academic din partea unor entităţi corporative, pe care el nu dorise să le informeze nici măcar pe bani. Se instruise în chirurgie de urgenţă ca o necesitate. Acum era cel mai bun medic pe care Irruna îl cunoscuse. Corpul lui era nemodificat — o raritate la bordul Meridian-ului şi o alegere deliberată, pe care nu o explicase niciodată complet. Purta mereu un pulover gros chiar şi la temperaturile reglate ale navei, ca şi cum ar fi simţit constant un frig ce-l bântuia doar pe el. Privea cu o uşoară încruntare si își ajusta in permanență ochelarii pe nas.

Lângă el, Ayanna Sekani ocupa mai mult spaţiu emoţional decât fizic. Era mică şi solidă, cu o culoare a pielii care varia uşor în funcţie de lumina ambientă, dar si de starea ei emoțională — o modificare cosmetică pe care şi-o făcuse la douăzeci de ani şi care în lumina albă a ecranelor o făcea să pară de un negru aproape albastru. Ayanna nu avea un titlu specific la bord. Era, după cum se prezenta de obicei, ce era nevoie să fie. Mecanic, negociator, gestionar de sisteme, pilot de rezervă, bucătăreasă atunci când nimeni altcineva nu mai suporta mai mănânce ce a preparat Yevgeni. Modificarea Ayannei nu era vizibilă decât pe imagistică, dar se simțea. Plămânii ei fuseseră înlocuiţi în întregime, la nouăsprezece ani, cu un sistem dual: lobii superiori erau ţesut pulmonar clonat standard, dar lobii inferiori fuseseră substituiţi cu structuri dense, aproape solide, de celule modificate — derivate dintr-un ţesut creat iniţial pentru balenele adaptate la colonizarea sateliților lui Jupiter — care stocau oxigen chimic legat, la saturaţii de două sute de ori mai mari decât hemoglobina normală. În practică, asta însemna că Sekani putea să nu respire timp de aproximativ patruzeci şi cinci de minute fără niciun semn de hipoxie. Putea să supravieţuiască în vid pentru câteva minute, într-un incendiu cu aer toxic, sau într-un compartiment aflat cu mult sub zero grade Celsius. Pe o navă veche şi peticită precum Meridian, cu decompresii ocazionale şi filtre capricioase, modificarea era ideală.

Efectul secundar era că temperatura ei internă era cu aproape zece grade mai mică decât normalul. Ţesutul criogenic din lobii inferiori răcea sângele în continuu, şi restul corpului se adaptase. Așa că Ayanna era rece la atingere.

Pe ecran, sonda de suprafaţă traversa câmpia de gheaţă. Şi apoi o văzură.

Nava era pe jumătate îngropată. Impactul o înfipsese într-un unghi de aproximativ treizeci de grade în crusta de gheaţă şi rocă, şi în câteva sute de ani gheaţa o înglobase parţial — un cocon opac până la nivelul carenei inferioare, aşa că ceea ce rămânea vizibil era secţiunea dorsală şi o parte din partea din fată, insuficientă pentru a reconstitui prin extrapolare restul. Sonda orbita la douăzeci de metri altitudine, iluminând epava cu luminile de lucru.

Irruna studie imaginile fără să vorbească, pentru că în o sută treizeci şi opt de ani de viaţă şi  șaizeci de ani de scavenging îşi construise o baza de date colosală, internă, a tuturor tipurilor de nave pe care le întâlnise şi nu putea găsi pe niciunul dintre rafturile acesteia un loc pentru ce vedea acum. Forma era stranie. Navele Conglomeratului Hiperstelar aveau o logică a construcţiei, o axă dorsoventrală, prora în direcţia mişcării, echilibrată bilateral. Navele Delimitării Alpha Velorum aveau unghiuri de 120 de grade la joncţiuni din motive de rezistenţă structurală. Designul Leontin prefera curbele. Navele Gogice aveau o asimetrie intenţionată pe axa port-babord/tribord care le dădea un aspect de cochilie de melc fragmentată.

Asta nu era nimic din toate acestea.

Nava — dacă era o navă, şi probabil era o navă, cel puţin în sensul că era un obiect artificial construit pentru a circula prin spaţiu — avea o geometrie care părea să urmeze o regulă diferită de simetria bilaterală sau radială. Secţiunea vizibilă prezenta cinci compartimente principale dispuse după un model care îi amintea lui Dapaah vag de structura unui cristal, dar nu ca şi cum cineva ar fi copiat un cristal, ci ca şi cum cineva ar fi găsit un set de principii la care atât cristalul cât şi obiectul acela ajungeau pornind din locuri diferite.

— Interesant, zise Irruna.

Kyei procesa datele venite de la senzori si sondă.

— Semnătură termică activă în secţiunea centrală, raportă el în cele din urmă. Ceva acolo mai consumă energie. Câțiva miliwați, poate. Ca o lumânare care arde de trei sute de ani.

— Echipaj? întrebă Irruna.

— Nicio semnătură biologică. Nu există zone presurizate interne care să sugereze că obiectul a fost vreodată destinat să transporte ceva viu.

Yevgeni se dezlipi din cadrul ușii şi se apropie de ecran. Îşi împinse ochelarii pe nas şi studie imaginile cu încruntarea lui obişnuită.

— Ar putea sa fie automatons?

Irruna se întoarse spre mecanic.

— Cât de urgentă e situaţia cu motorul?

El-Reyes scoase un sunet care nu era exact un oftat şi nu era exact o înjurătură.

— Dacă încercăm cu fisura actuală, avem şanse că expansiunea sa forţeze carcasa şi pierdem camera complet. Fără cameră de expansiune secundară, microimpulsurile devin imposibile şi în plus propulsia de croazieră se reduce la 48% din capacitate. Deci nu. Exclus.

— Şi dacă o reparăm?

— Cu ce? N-avem materialele necesare pentru imprimantă. Camera de expansiune e dintr-un aliaj de fabricaţie Epsilon Eridani. Avem datele tehnice, dar fără folos. Am doar materialul pentru o sudură de urgenţă care ţine poate câteva cicluri, cu mult noroc şi rugăciunile cuiva în care Universul are încredere, dar eu nu sunt acea persoană.

— Poate că nava de acolo are ceva compatibil. Sau materialul de care ai nevoie sa imprimi piesa necesară.

— Căpitane. E o navă pe care n-am mai văzut-o nimeni. Construită de cine ştie cine. Activă din punct de vedere energetic, îngropată pe o planetă necunoscută. Şi vrei să dezmembrăm componentele ei pentru motor…

— Vreau să supravieţuim, zise Dapaah. Nu-i nimic nou, am mai făcut-o de zeci de ori.

Felipo se uită la mâinile lui, la degetul mic care nu se îndoia complet. Calculă ceva în sinea lui şi ajunse la o concluzie pe care o păstră pentru el.

— Bine, zise el. Nu aia era ideea, oricum nu avem de ales.
— Uite, vezi, ai început sa fii mai optimist!

Coborârea o făcură Irruna, Reyes şi Ayanna, în costumele de presiune pe care le luaseră cu patru ani în urmă dintr-un vehicul al Consorţiului Terran, găsit în derivă în sistemul Kepler-452 — costume bune, cu sisteme de filtrare dublu redundante şi senzori termici încorporați, făcute să reziste la o plonjări în stele. Suprafaţa planetei îi primi cu tăcerea specifică locurilor îndepărtate de orice civilizație şi cu hidratul de metan ce le scârţâia înfundat sub tălpile cizmelor.

Nava era mai mare decât arătase în imagini — un efect al proporţiilor, poate, sau al faptului că creierul nu calibrează corect volumele până când nu sunt raportate la propria dimensiune corporală. Carena se ridica la şapte metri înălțime, făcută dintr-un aliaj pe care Irruna nu reuşi să-l identifice la o primă scanare, cu o reflexivitate spectrală inegală, care o făcea să pară că absoarbe lumina diferit la unghiuri diferite.

— Joncţiunea de intrare, dacă intrarea e un concept pe care constructorii acestui lucru l-au considerat relevant, e in flancul stâng, zise Ayanna citind de pe senzori. Un cadru de 1.4 x 0.9 metri.

Intrară. Interiorul era la aceeaşi temperatură cu exteriorul — nicio izolare termică activă, o confirmare suplimentară că nu fusese niciodată destinat prezenţei biologice. Culoarul de intrare se lărgea progresiv spre centru, unde semnătura termică activă era mai puternică. Lămpile costumelor luminau pereții ce aveau acelaşi material ca la exterior.

— Reyes, zise ea. Tu caută compartimentul propulsiei. Ayanna, cataloghezi tot ce apuci.

Felipo porni pe un coridor lateral cu scanerele lui şi cu gândirea lui liniară şi tehnică, şi Irruna îl urmări cu privirea până când dispăru după o curbă. Rămase cu Sekani, care fotografia sistematic pereţii, şi cu liniştea care era, în felul ei, mai zgomotoasă decât zgomotul.

Găsiră compartimentul central după douăsprezece minute. Era o cameră sferică de aproximativ patru metri diametru, şi în centrul ei — suspendat în ceva care părea a fi un câmp magnetic — se afla un obiect de dimensiunea unui cap de om, cu o geometrie care repeta la scară mică geometria exterioara a navei. Emitea o lumină slabă, galben-verzuie, pulsând într-un ritm lent şi regulat. Emitea căldura pe care o detectaseră de la distanţă — nu multă, dar constantă.

— Yevgeni, transmise Irruna spre navă. Ești activ pe feed-ul meu?

— Da, văd.

— Se pare că am ajuns in secțiunea de navigație. Văd ceva ca o consolă de comenzi… Radiații?

— Nimic dăunător. Electromagnetic, niveluri neglijabile. E practic inert. Aproape.

— Pulsaţia aia are un ritm…

— Da, nu e de natură termică sau electrică. E ceva, clar. Dar nu ştiu ce.

Mecanicul apăru din spate, din culoarul opus celui pe care comandantul îl explorase.

— Am găsit, zise el. Compartimentul de propulsie.

Încăperea era suficient de mare pentru a conţine de două ori toată secţiunea de propulsie a lui Meridian Zero. O parte din pereti lipsea, efect al unei explozii. El-Reyes iluminase toată camera cu lămpile portabile. Motorul navei era, în mare parte, distrus. Structurile de rezistență erau fracturate, câteva componente lipsă, probabil pierdute în câmpul de fragmente orbital. Ce rămânea era suficient să-ţi dai seama că fusese ceva, dar nu era suficient să-ţi dai seama ce anume.

În colţul din dreapta al camerei, prins într-un cadru de fixare care rezistase impactului, se afla un modul de aproximativ 50 de centimetri pe 80, de forma unui poliedru neregulat, cu o interfaţă pe un panel lateral care parea, la prima vedere, ca folosește conectoare standard ale Conglomeratului Hiperstelar, ceea ce însemna fie că acei constructori știau de standardele în vigoare, fie că era gândită să comunice cu alte sisteme și să se adapteze.

— Dimensiunile sunt ok pentru camera de expansiune, zise Felipo. Conectoarele — patru din şase sunt directe. Pe celelalte două pot improviza o conexiune în câteva ore.

— Funcţie? întrebă Irruna.

— Păi aceeași, nu? Navigație. E o bănuială de meseriaş, bazata pe o analiză destul de superficială, din moment ce majoritatea motorului lipsește…

— Compatibilitate de montaj?

— 70%. Celelalte 30% se rezolvă cu bridge-urile şi cu nişte elemente de fixare pe care le imprimăm.

Comandantul se uită la obiect. Obiectul nu o privea la rândul lui — nu era de natura obiectelor care priveau — şi totuşi era ceva acolo, ca o privire, în stranietatea lui tăcută.

— Bun, zise ea. Încercăm, să vedem ce-o ieși.
— E parțial desprins, avem noroc. N-ar trebui să ne ia prea mult să-l desfacem.

Luară modulul şi trei alte componente pe care El-Reyes le considerase potenţial utile şi suiseră pe Meridian cu două ore întârziere faţă de planul iniţial.

Mecanicul lucră zece ore încontinuu. Yevgeni îi pregăti mâncare caldă de două ori şi o dată băutură alcoolică.

Deschamps navigă în jurul rămășițelor orbitale încercând să le scaneze pe cele mai mari.

— Nava aia zbura in treaba ei, zise el, a încetinit sau ceva s-a întâmplat, a avut o defecțiune, sau poate un impact cu vreun meteorit, şi a avut loc o explozie în partea ventrală, destul de mare ca să o forțeze să asolizeze de urgență. Lucru care nu i-a prea reușit…

El- Reyes veni în modulul de comandă ștergând-se ostentativ de unsoare pe mâini.

— E montat, zise el. Conexunile ţin… sper. Interfaţa de comunicare funcționează parţial — văd parametrii de funcţionare ai componentei dar nu ştiu ce înseamnă valorile afişate. E ca şi cum ai instala ceva şi indicatorul de pe el e în altă limbă. Dar măcar am idee despre ce este vorba.

— Putem face un ciclu de test? întrebă Dapaah.

— Putem testa testul. De fapt, zise el, corectându-se, putem porni motorul şi vedea ce se întâmplă.

— E acelaşi lucru.

— Nu e acelaşi lucru.

Irruna se aşeză în scaunul de comandă.

— Kyei, calculează un ciclu minor. Câteva mii de kilometri.

— Calculat, zise acesta, imediat, ca şi cum anticipase cererea.

— Reyes?

— Ştii că nu garantez nimic.

— Niciunul dintre noi nu a garantat nimic în ultimii unsprezece ani. De ce acum?

Felipo ridică din umeri.

— Motorul e pornit, zise el in timp ce accesa interfața neurală.

Motorul lui Meridian Zero porni. Şi în camera de expansiune secundară, poliedrul neregulat al navei fără catalog, al navei fără echipaj, al navei ce dormise îngheţată trei sute de ani pe o planetă pe care nimeni nu o vizitase vreodată, se activă cu totul lipsit de ceremonie, exact ca o lumânare la care cineva a apropiat, în sfârşit, un chibrit.

Irruna simţi impulsul în sinapsele hibride din lobul temporal — nu ca pe o mişcare, ci ca o clipire a logicii spaţiale, un moment în care acolo devenea altceva şi universul se recalibra în jur. Era familiar. Era exact ce cunoştea.

Şi totuși era complet altceva. Zborul durase mult mai mult decât ar fi trebuit.

— Deschamps, zise ea. Unde suntem?

Navigatorul nu răspunse imediat. Nu avea de ce să tacă, pentru că cel puţin două treimi din capacitatea lui de procesare era în permanenţă angajată în calcule de poziţie şi navigaţie. Că el tăcea acum însemna că ceva dăduse un rezultat pe care îl repeta pentru verificare.

— Deschamps!

— Recalculez, zise el.

Comandantul se uită pe fereastra de navigaţie. Stelele erau mult prea dese. Cu un ordin de mărime mai mare decât orice văzuse în toţi anii de navigaţie, inclusiv în apropierea roiurilor stelare.

— Recalculez, zise Deschamps, şi de data aceasta în vocea lui era acel supraton muzical pe care îl producea când neuroclustere lucrau simultan la capacitate maximă.

Yevgeni apăru în uşa modulului de comandă. Ayanna era deja acolo.

Toţi priveau pe fereastră.

— Deschamps, repetă Irruna, cu vocea unui om care ştie deja că nu-i va plăcea răspunsul şi totuși îl cere.

— Coordonatele confirmă, zise Deschamps.

Tăcu.

— Ce confirmă? întrebă Felipo prin interfon.

— Că nu mai suntem în braţul Perseu. Nu mai suntem în spațiul Conglomeratului…

Se instală o liniște cum rar mai fusese pe navă.

— Conform triangulării pe baza pulsarilor de referinţă şi a densităţii câmpului stelar, ne aflăm la aproximativ 26.000 de ani-lumină depărtare de casă, la aproape 300 de ani-lumină de Sagittarius A-star, gaura neagră centrală a galaxiei.

Afară, stelele ardeau îndesate ca nisipul, ca o infinitate de lumânări orbitoare, şi Meridian Zero plutea printre ele ca un grăunte de cenuşă.

CAPITOLUL II — COR GALACTICA

Primul lucru pe care îl făcu Dapaah, după ce Kyei termină de vorbit, fu să verifice senzorul de poziție independent — sistemul care funcţiona pe o cu totul altă arhitectură decât cel principal. Senzorul de backup confirma acelaşi lucru pe care îl confirmase mecanicul. Acelaşi câmp de pulsari de referinţă. Aceeaşi densitate stelară. Aceleaşi coordonate, exprimate într-o cu totul altă notaţie, dar producând acelaşi răspuns.

— Toată lumea să se aşeze, zise ea.

Yevgeni era deja aşezat pe pragul tunelului de acces, cu genunchii trași la piept şi privind prin fereastra de navigaţie. Ayanna stătea în picioare lângă panoul de senzori. Felipo se sprijinea de peretele din dreapta cu o mână.

— Reyes.

— Sunt suficient de aşezat, zise el, fără să se mişte.

Irruna lăsă să treacă. Erau unsprezece ani de dinamici bine calibrate şi nu era momentul să le recalibreze.

— OK. Sa reluăm. Se întoarse spre navigator. Explică-mi procesul. Pas cu pas.

Acesta îşi puse încet palmele pe suprafaţa mesei de navigaţie.

— Zborul a durat 290 de secunde. Când ne-am stabilizat s-a pornit procedura de triangulare automată. Procedura identifică pulsarii de referinţă din câmpul vizual şi calculează poziţia prin compararea perioadelor de pulsaţie cu catalogul de referinţă. Au fost identificați şase pulsari cunoscuți. Poziţia rezultată pune Meridian-ul la 298 de ani-lumină de Sagittarius A-star, cu o eroare de plus minus 4 ani-lumină.

— Şi ai recalculat.

— De două ori.

Yevgeni îşi frecă ochii sub ochelari.

— Înseamnă că am parcurs 26.000 de ani-lumină în 290 de secunde, zise el, cu vocea unui om care verifică o ecuaţie pe care nu a scris-o el şi pe care nu o agreează, dar pe care nu o poate respinge.

— Da. Dădu din cap francezul.

— Asta e imposibil.

— Şi totuşi.

— Şi totuşi.

— Modulul, zise Yevgeni. Nu?

— Da, mai mult ca sigur. Confirmă Irruna.

El-Reyes se desprinse de perete şi traversă modulul de comandă până la fereastra de navigaţie. Se uită afară. Stelele erau acolo, dense şi indiferente, în toate direcţiile, o viziune care în brațul Perseu ar fi arătat cu totul altfel. Vorbi fără să se întoarcă.

— Am pus o piesă dintr-o navă necunoscută în motorul nostru şi s-a produs un salt de 26.000 de ani-lumină în loc de câteva mii de kilometri, si acum suntem la 300 de ani-lumină de gaura neagră centrală a galaxiei.

— Şi motorul funcţionează? întrebă medicul.

— Funcţionează, zise Felipo. Piesa funcţionează. Toate sistemele sunt nominale. Consumul de energie al componentei a crescut cu 150% şi a revenit la nivelul de bază după câteva minute. În timpul saltului, ca să-i zic așa, nu am observat absolut nimic anormal, înțelegeți? E anormal că n-am văzut nimic anormal. Am… sărit un sfert de galaxie totuși, în… Câte? Cinci minute? Și motorul s-a comportat ca de obicei.

— Asta înseamnă că modulul a făcut toata treaba, nu?
— Nu chiar, sau poate ca da. Ce știu sigur este ca motorul de microimpulsuri a fost activ, a funcționat. Doar ca aparent în loc de cicluri a produs altceva…

— Putem să ne întoarcem? Dapaah se întoarse spre navigator.

Deschamps tăcu o secundă.

— Teoretic. Dacă programez coordonatele de origine şi componenta produce acelaşi tip de salt. Nu ştiu dacă îl produce sau dacă ce s-a întâmplat a fost un efect unic, un artefact al primei activări. Nu am suficiente date.

— Deci poate că putem.

— Sau poate ajungem în centrul nucleului galactic. Nu avem control asupra modului, aparent.

Ayanna, care ascultase tot fără să intervină, se întoarse de la panoul de senzori.

— Înainte să discutăm despre întoarcere, zise ea, poate ar trebui să discutăm despre unde suntem efectiv. Fiindcă senzori noştri funcţionează şi eu tocmai i-am pornit pe toţi. Și sunt lucruri care nu știu cum pot fi interpretate.

Radiaţia fu primul lucru.

Scutul de radiaţii al lui Meridian Zero fusese conceput pentru exploatarea câmpurilor de deșeuri din apropierea stelelor de tipuri A şi B — stele fierbinţi, cu vânturi solare active, cu câmpuri magnetice perturbate. Fusese dimensionat generos, pentru că scavenging-ul în apropierea stelelor active era o sursă de piese bune şi riscurile meritau o marjă de siguranţă mai mare. Yevgeni îl verificase şi îl recalibrase de câteva ori în ultimii ani şi era mândru de el în modul discret în care era mândru de orice lucru pe care îl întreţinea bine.

Scutul era la 61% din capacitate şi în scădere.

— Mediul este suprasaturat în X şi gamma, raportă Ayanna. Sursele sunt difuze, nu punctuale, adică sunt apropiate. Gaz interstelar ionizat la câteva milioane de grade Kelvin, câmpuri magnetice de intensitate ridicată, vânturi stelare de la cel puţin patruzeci de mii de surse identificabile în imediata noastră vecinătate. Ne aflăm în zona centrală a nucleului galactic. Densitatea stelară în raza de 10 parseci de Sagittarius A-star este enormă.

— Câte stele înseamnă asta, mai exact? întrebă Yevgeni.

— La noi, o stea la fiecare câţiva ani-lumină. Aici, zece milioane de stele în acelaşi volum în care la noi e una singură!

Pavlodar îşi coborî privirea spre palme.

— Cât timp avem la scutul actual?

— La intensitatea curentă a radiaţiei ambientale, la capacitate maximă scutul ar rezista aproximativ 14 zile. La nivelul de acum, o să țină opt zile înainte să ajungă sub pragul de protecţie biologică. Cu condiția sa nu crească nivelul radiațiilor, clar.

Căpitanul ascultase tot. O parte din gândire mergea pe firul logistic al situaţiei, o altă parte analiza datele de senzor pe care le citea simultan de pe ecranul secundar al panoului de comandă, o a treia parte ţinea evidenţa stărilor celor patru oameni din jurul ei. Luă din buzunar mânușile şi le trase pe mâini.

El-Reyes era calm. Calmul lui Reyes era specific: o reducere a expresivităţii feţei şi o creştere a atenţiei motorii, ca şi cum corpul lui ar fi decis că emoţia e un lux şi o plătea mai târziu, dacă era cazul. Yevgeni era îngrijorat în felul lui caracteristic — o îngrijorare care se traducea în analiză, ca şi cum dacă înţelegea suficient de bine un pericol, pericolul devenea mai puţin personal. Ayanna era în starea ei de lucru — toate firele de gândire active, toate procesând, toate producând continuu.

Kyei naviga. Asta era starea lui de bază în orice situaţie.

— Deschamps, zise comandantul. Care-i direcţia către centrul galactic. Vreau să ştiu ce informații putem culege.

Sagittarius A-star nu se vedea. Gaura neagră în sine nu emitea nimic detectabil de la acea distanţă cu instrumentele lor — o absenţă de patru milioane de mase solare, o tăcere de o densitate imposibilă, înconjurată de tot ce cădea spre ea şi se transforma în lumină în cădere. Ceea ce se vedea era inelul de acreţie, discul de gaz şi praf supraîncălzit ce emitea în infraroşu şi radio şi X. Emitea continuu şi variabil, cu fulgerări periodice în care luminozitatea creştea de câteva sute de ori peste normal în câteva minute şi revenea la fel de brusc.

Dar nu asta le atrase atenția, ci structurile.

Ayanna le arătă si celorlalţi, pentru că ea urmărea datele de senzor pe trei ecrane simultan şi pentru că gândirea ei era calibrată să recunoască pattern-uri înainte de a le putea numi.

— Anomalii termice si fractalice multiple, zise ea.

Nimeni nu spuse nimic.

— Nu sunt naturale, zise ea. Distribuţia nu e aleatorie. Sunt organizate spaţial. Intervalele regulate. Geometric.

— Cât de departe? întrebă Irruna.

— Cele mai apropiate, la 180 de ani-lumină de noi. Cele mai îndepărtate, la 270 de ani-lumină.

Kyei se întoarse de la fereastră şi se apropie de ecran. Ceea ce vedeau în datele de la senzori — traduse în culori false pe ecranul central, pentru că ochiul uman nu procesa infraroşul şi X-ul — erau obiecte mari. Enorme, la o scară pe care omenirea nu o întâlnise până atunci. Aveau, în datele termice, semnături care indicau fluxuri de energie direcţionate spre ele.

El-Reyes se trase într-o parte și își activa propriul feed de date.

— De ce nu le vedem în spectrul vizibil?

— Câmpul electromagnetic din jurul nostru este fenomenal de puternic, distorsionează orice vine de mai departe de câteva zeci de ani lumină. Răspunse Ayanna. Vedem parţial când privim pe fereastră. Plus ca obiectele acelea emit majoritar în infraroșu. Adica exact în spectrul în care emisiile stelelor și al discului de acreție a găurii negre este… orbitor, nu se poate face distincție clară. De aceea folosesc scanerele fractalice. Dar și ele întâmpină probleme de distorsiune, așa că o să le ia ceva timp până să discearnă formele.

— Câte sunt? întrebă Irruna.

Sekani verifică datele.

— Cele pe care le pot identifica fiind anomalii, în momentul ăsta, sunt 83. Dar imaginile au o rezoluţie limitată la distanţa asta şi probabil că subestimez masiv. Sunt în vecinătatea lui Sgr A*, 20-30 de ani lumină depărtare. Extrapolând configurația lor, rezultă că sunt aşezate într-o formă poliedrică ce înconjoară de fapt gaura neagră centrală. Un chiliohekato-pentaconta-gon.
— Un ce? Yevgeni se așeza pe un scaun și privea fascinat ecranele.
— Un poliedru cu 2.300 de vârfuri, 1150 de fețe.
— Construite… de cine?

— Condiţiile locale nu sunt favorabile vieţii, cel puţin nu vieţii cum o cunoaştem, zise Sekani, cu pielea colorând-se încet in verde. Radiaţia este extremă. Câmpurile gravitaţionale perturbă orbitele pe perioade de timp scurte. Iadul e un loc de joacă extrem de sigur pe lângă ce-i aici. Dar dacă cineva a reuşit să evolueze și să supraviețuiască acolo… e… fenomenal și înfricoșător în același timp. Evoluţia în condiţiie alea, atât de extreme, nu produce organisme fragile.
— Si totuși nu pot să existe. Medicul își îndreptă spatele și gesticulă spre exterior.

— Poftim?

— Ceea ce descrii. Civilizaţia care construieşte acele obiecte. Nu poate să existe. Nu în zona asta a galaxiei. Biologic, e imposibil.

Ayanna puse controlerul jos. Era gestul ei pentru spune-mi mai mult.

— Yevgeni, ai în faţa ochilor optzeci de obiecte care spun contrariul.

— Ştiu. Şi tocmai de asta vreau să spun ce urmează să spun, pentru că datele şi biologia sunt în contradicţie, şi atunci când două lucruri adevărate se contrazic, asta înseamnă că lipseşte un al treilea. Nu?

Felipo, de la panoul de propulsie, ridică privirea. Irruna își luă privirile de la propriile mâini.

— Bine, zise Irruna. Spune-mi de ce nu pot să existe. Pot să-mi închipui, dar prefer să-mi explici tu.
Pavlodar își prinse un genunchi în mâini și închise ochii.

— Viaţa, aşa cum o cunoaştem, are nevoie de trei lucruri. Chimie stabilă pe perioade lungi. Radiaţie ambientală sub un anumit prag. Şi timp. Foarte mult timp. Pe Pământ, de la primele molecule replicante până la primul organism multicelular au trecut aproximativ două miliarde de ani. De la multicelular până la inteligenţă tehnologică, alte două miliarde. În total, aproape patru miliarde de ani de stabilitate relativă.

— Şi nucleul galactic nu are stabilitate, zise Ayanna.

— Nucleul galactic nu are stabilitate sub nicio definiţie a cuvântului. Densitatea stelară de acolo — tu însăţi ai spus — e de zece milioane de ori mai mare decât în vecinătatea Soarelui. Medicul accesă baza de date din serverul navei, pentru a-şi completa informațiile pe care le avea deja. După o secundă continuă: asta înseamnă că o stea trece prin apropierea altei stele, la distanţe care destabilizează orbitele planetare, de câteva ori la fiecare milion de ani, şi chiar mai des. Orice sistem planetar pe care îl încropeşti acolo e aruncat în haos înainte ca chimia prebiotică să aibă timp să înceapă.

— Continuă.

— Radiaţia. Supernove. În parsecul central al galaxiei, rata de supernove e de aproximativ o mie de ori mai mare decât în apropierea noastră. O supernovă la zece ani-lumină sterilizează complet o planetă — rupe stratul de ozon, iradiază suprafaţa, distruge chimia organică la nivelul oceanelor. Asta se întâmplă la fiecare câteva sute de mii de ani acolo. Nu la câteva sute de milioane. Sute de mii. Înainte ca viaţa să fi ajuns măcar la organisme cu nucleu.

El-Reyes fluieră încet.

— Şi nu am ajuns la partea rea, zise Semyon. Sagittarius A-star nu e inactivă. Cu câteva milioane de ani în urmă, a avut o perioadă de acreţie intensă. Bulele Fermi — structurile enorme de plasmă care se extind zece mii de ani-lumină deasupra şi dedesubtul planului galactic — sunt dovada. Nucleul a avut explozii de activitate care au iluminat în raze gamma întreaga regiune centrală cu o intensitate care a sterilizat tot. Periodic. O dată la câteva milioane de ani.

— Deci?

— Deci nu ai fereastra de stabilitate. Nu o ai. Ca să ai civilizaţie tehnologică, ai nevoie ca evoluţia chimică, biologică şi culturală să se desfăşoare timp de miliarde de ani, în care planeta ta nu e sterilizată, nu e aruncată din sistemul ei, nu e scăldată în raze gamma dure in mod aleatoriu. Zona în care sunt acele obiecte — douăzeci de ani-lumină de o gaură neagră supermasivă — e cel mai ostil mediu pentru viaţă din tot volumul galactic. Literalmente. Nu există zonă mai rea.

Tăcere.

— Şi totuşi, zise Ayanna. Aici avem structurile.

— Da, zise medicul. Exact. Obiectele sunt acolo. Deci unul din trei lucruri e adevărat.

Deschidea câte un deget.

— Unu: datele noastre sunt greşite. Dar nu cred. Tu le-ai cules, deci sunt corecte.

— Mulţumesc.

— Doi: nu au evoluat aici. Au venit aici. Au evoluat altundeva, într-o zonă liniştită a galaxiei, în miliarde de ani, ca şi noi. Şi apoi, când au fost suficient de avansaţi, au venit aici. Au colonizat nucleul. Pentru că aici este energie. O gaură neagră supermasivă e cea mai densă sursă de energie din galaxie. Dacă ştii cum să o extragi — şi cred că ei ştiu — atunci nucleul nu e iad. Nucleul e o mină inepuizabilă.

Dapaah se aşeză. Nu îşi dăduse seama până atunci că stătea în picioare.

— Şi trei?

Yevgeni ezită.

— Trei e mai rău. Pentru e că daca au evoluat aici… atunci evoluţia lor nu a fost biologică. Cel puţin, nu în sute de milioane de ani, că ar fi fost distruși de zeci de ori. Ceea ce vedem nu e o civilizaţie așa cum o catalogam noi. E ceva care nu mai are nevoie de chimie stabilă, de apă lichidă, de stratul de ozon şi toate celelalte. Ceva care operează pe principii pentru care radiaţia dură a nucleului galactic nu e problemă, ci resursă. Trebuie sa fie… cum să zic, nu extrem de rezistenți, ci efectiv indestructibili! S-au dezvoltat de la stadiul unicelular in zeci de mii de ani, nu miliarde. O evoluție… nu există cuvânt pentru ea, e dincolo de fenomenal, de extraordinar, sau mai știu eu ce.

— OK. Bun, zise Irruna. Care din cele trei crezi tu ca este?

— Ce cred? Experiența mea de genetician îmi strigă din spatele frunții că este imposibil, dar tot ea îmi spune calm şi relaxat că nu-i imposibil, ci doar extrem de improbabil. Și văzând acele obiecte șansele tocmai au crescut vertiginos până aproape de certitudine.

Afară, stelele nucleului ardeau dens, în suprapunerea lor imposibilă, şi printre ele — la sute de de ani-lumină, lucruri pentru care știința umană nu avea cuvinte îşi continuau existenta.

Structurile, în datele termice, apăreau ca puncte de căldură ridicate, distribuite în spaţiul din jurul nucleului galactic, concentrate cu precădere pe o anumită regiune — o zonă care, dacă o suprapuneai pe harta gravitaţională a regiunii, corespundea cu orbite stabile pe termen lung în câmpul perturbat al Sgr A*. Cineva ştia unde să construiască. Cineva calculase.

Irruna observă şi altceva.

— Deschamps. Anomalia termică din stânga-sus a ecranului. Cea mai mare.

Navigatorul o mări.

Era diferită de celelalte. Era extinsă pe mai mulţi ani-lumină, cu o structură internă complexă pe care rezoluţia senzorilor lor o sugera fără să o definească. Emitea în benzile X şi gamma la intensitate ridicată. Şi din ea, în câteva direcţii identificabile, plecau structuri mai mici — sau poate nu mai mici, poate mai îndepărtate — care se prelungeau spre Sgr A-star ca nişte fire întinse spre un centru de greutate. Arata oarecum cu o stea de mare cu mai multe brațe si mai subțiri.

Kyei procesă şaizeci de secunde complete. Era o eternitate pentru el.

— Dacă ar trebui să descriu semnătura termică şi dinamica emisiei în termeni care să nu fie speculaţie, zise el în cele din urmă, aş spune că e un convertor de tip Penrose. Extrage energia rotațională a găurii negre. Eficiență peste optzeci la sută. Ceva care ia energie din Sgr A-star şi o transformă în altceva

— Altceva ce? întrebă Yevgeni.

— Asta nu pot deduce din semnătura termică singură.

Ayanna se întoarse spre Irruna.

— Ştiu că nu e momentul ideal, zise ea, dar scutul nostru de radiaţii e la 58% şi scade. Suntem la 300 de ani-lumină de cel mai ostil mediu din galaxie. Şi nu ştim dacă putem face un salt înapoi.

— Ştiu, zise Irruna.

— Propun să facem un inventar rapid, în ordinea urgenţelor.

— Da.

— Urgenta unu: dacă putem face salt şi dacă da, unde. Urgenta doi: dacă nu putem, cât timp avem şi ce putem face în acel timp. Urgenta trei: ce e acolo şi dacă prezintă un pericol activ pentru noi.

— Urgenta trei ar putea să fie urgenta unu, zise Felipo.

— De ce?

— Fiindcă dacă ce e acolo e periculos şi activ, s-ar putea să nu avem timpul necesar pentru urgenţele unu şi doi.

Ayanna îl privi.

— Bun punct, zise ea, cu tonul cuiva care recunoaşte o greşeală logică şi şi-o asumă fără dramă. Reordonez. Urgenţa unu: suntem urmăriţi şi/ sau detectaţi? Urgenţa doi, saltul şi trei, timpul pe care îl mai avem la dispoziție până să ne frigem. Și opţiuni, dacă saltul nu e posibil. Pană una alta pot să vă spun că semnătura noastră electronică şi termică e neglijabilă în comparaţie cu mediul ambiant. Suntem, practic, zgomot de fond. Dacă există ceva acolo care monitorizează mediul, şansele să ne fi detectat sunt mici.

— Mici, nu nule, zise El-Reyes.

— Niciodată nule.

— Şi dacă ne-a detectat deja?

— Atunci conversaţia asta e probabil irelevantă, interveni Kyei, cu seninătatea ce-l caracteriza, care nu era detaşare sau ignorare, ci pur şi simplu prioritizare a calculului util în faţa anxietăţii inutile.

Irruna se întoarse la scaunul de comandă.

— Deschamps, programează salt de test. Încearca o distanţă minimă, 50 de milioane de kilometri, în direcţia opusă lui Sgr A*. Dacă modulul face saltul corect, programezi imediat coordonatele de origine pentru saltul de întoarcere. Dacă nu, evaluăm.

— Am spus că nu avem control. Ne-a adus unde a vrut ea, aparent. Dar adevărul este ca doar am conectat-o și i-am dat drumul. Dacă aș reuși sa convertesc datele de ieșire poate aș obține un control parțial.

— Atunci nu mai sta.

— Deja mă duceam încolo, zise Felipo şi dispăru în tunelul de acces.

— Yevgeni. Nivelurile de radiaţie la care suntem acum. Ce efecte biologice pe termen scurt?

Medicul consultă rapid scanerele.

— La expunerea actuală, cu scutul la 58%, primim aproximativ 12 mSievert pe oră. Limita de siguranţă pe termen lung e de 50 mSievert pe an. Asta înseamnă că în opt ore de expunere continuă depăşim ce ar trebui să fie doza pe doi ani. Efecte pe termen scurt — nimic dramatic în primele douăzeci şi patru de ore. Efecte pe termen mediu, dacă rămânem o săptămână — risc semnificativ de afectare a ţesuturilor cu replicare rapidă, măduvă osoasă, mucoase, epiteliu intestinal. Pe termen lung…

— E suficient, zise Irruna. Mulţumesc.

Pavlodar dădu din cap şi se întoarse spre ecranele sale.

Căpitanul rămase cu privirea pe structurile de pe ecran, pe anomaliile termice ordonate în geometria lor care nu era naturală, pe firele de căldură ce plecau spre Sgr A-star şi pe zona mare şi difuză care emitea în X şi gamma şi pe care Deschamps o numise convertor.

Din camera de propulsie veni vocea lui Felipo, amplificată de interfon.

— Căpitane. Componenta. Are o activitate nouă.

— Ce fel de activitate?

O pauza de câteva secunde.

— Emite ceva. Un semnal. Periodic. N-a emis nimic înainte de salt.

Irruna nu răspunse imediat.

— Emite…?

— Habar n-am ce. Am verificat de două ori.

Irruna se uită la ecranul central. La structurile de la 180 de ani-lumină și își imagina și restul de aproape 2300. Dacă ceva de acolo asculta — şi dacă viteza luminii era o constantă imuabilă, şi era, şi dacă semnalul pleca acum, atunci în 180 de ani ceva de acolo ar fi ştiut că Meridian Zero a fost aici.

180 de ani era mult timp.

— Reyes, zise ea. Poţi să-l opreşti?

Urmă o pauză mai lungă.

— Pot să încerc să deconectez componenta. Dar dacă o deconectez, nu ştim dacă o mai putem reconecta şi asta înseamnă că nu mai putem face salt imediat.

Irruna închise ochii o secundă.

— Las-o.

— Eşti sigură?

— Semnalul pleacă deja de câteva minute. Dacă-l oprim acum nu se mai schimbă nimic.

El-Reyes nu răspunse imediat.

— Bine, zise el în cele din urmă.

Deschamps, la masa de navigaţie, lucra la calculele de salt fără să fi comentat nimic din ultimele minute. Asta era fie disciplina lui de navigaţie, fie un semn că şi el ajunsese la aceeaşi concluzie pe care Irruna nu o formulase încă şi preferase să rămână în calcul, unde lucrurile aveau cel puţin răspunsuri precise.

Ayanna se aşeză pe scaunul de lângă panoul de senzori şi porni un jurnal de observaţie scris cu un stilou într-un caiet. Titlul pe care îl scrise era laconic şi complet: Nucleu galactic. Ziua 1.

— Ce scrii? întrebă Yevgeni, uitând-se de pe locul lui.

— Tot ce vedem, zise Ayanna. Totul, în ordine, cu timestamp. Fiindcă dacă ne întoarcem, trebuie să spunem tuturor. Şi dacă nu ne întoarcem — zise ea, şi se opri o secundă, şi reluă — şi dacă nu ne întoarcem, tot e mai bine decât să fi trecut pe aici fără să înregistrăm nimic. Oricum, trebuie să transmitem toate datele astea spre Conglomeratul Hiperspațial descoperirile noastre.

Yevgeni o privi.

— Optimistă ca de obicei, zise el, cu ironie blânda.

Ayanna nu răspunse. Continua să scrie.

CAPITOLUL III — MAȘINĂRIILE

Jurnalul Ayannei ajunse la pagina cincisprezece în două ore. Nu pentru că se întâmplaseră multe lucruri care să necesite documentare — Meridian Zero stătea pe loc, cu motorul în aşteptare, cu scutul de radiaţii consumând din rezervele lui cu ritmicitatea unui organism care respiră şi nu se poate opri din respirat — ci pentru că Ayanna documentase fiecare observaţie în trei straturi: ce văzuseră senzorii, ce implicau datele brute, şi ce întrebări rămâneau deschise. Al treilea strat era cel mai lung. De la pagina unsprezece, lista întrebărilor ocupa jumătate din spaţiu şi continua pe următoarele.

Deschamps dormise o oră, ceea ce era maximul pe care şi-l permise, şi se întorsese la masa de navigaţie cu o cafea rece. Saltul de test era programat. Coordonatele erau calculate. Aştepta ordinul.

Irruna stătea la panoul de senzori principal şi studia datele pe care Ayanna le acumulase, cu atenţia pe care o acorda de obicei câmpurilor de deşeuri neexplorate — atenţia unui om care ştie că toare acele rămăşițe sunt în mare parte inutilizabile, dar printre ele se afla adevăratele comori şi că tocmai din acest motiv trebuie să fie atent la excepţii.

Excepţiile erau pretutindeni.

— Deschamps, zise ea fără să ridice privirea de pe ecran. Obiectul pe care Sekani l-a denumit referinţa C-7. Cel pe care l-ai catalogat ca sursă de emisie X puternică la 180 de ani-lumină, care face parte din grupul ipotetic al celor 2300…

— Da.

— Are vreo mişcare proprie detectabilă?

— Da. Viteza de deplasare estimată prin compararea poziţiei la prima observaţie cu poziţia actuală, ţinând cont de întârzierea luminii… o secundă. Da. Se deplasează cu aproximativ 0.003 grade unghiulare pe oră, ceea ce la distanţa estimată înseamnă o viteză liniară de câteva mii de kilometri pe secundă.

— E mare.

— E foarte mare. Stelele din nucleul galactic se mişcă rapid din cauza câmpului gravitaţional al Sgr A-star — vitezele tipice sunt de ordinul sute de kilometri pe secundă pentru stelele din parsecul central. Dar C-7 nu urmează o orbită kepleriană standard.

— Adică nu orbitează Sgr A-star.

— Traiectoria lui nu corespunde cu nicio orbita stabilă pe care s-o pot calcula în câmpul gravitaţional al regiunii. Fie am date insuficiente, fie obiectul e propulsat activ.

Ayanna deschise fişierul şi mări. Datele actualizate ale senzorilor fractalici arătau că obiectul C-7 avea o formaţiune elongată, cu un raport lungime-lăţime de aproximativ 8 la 1, temperatura aparentă de suprafaţă în benzile observate semnificativ mai ridicată la un capăt decât la celălalt. La capătul fierbinte, emisie X concentrată şi puternică. La capătul rece, în faţă, o emisie termică ce se răsfirafira în spaţiu ca un fum de ţigară în vânt.

— Hmmm, făcu Reyes.

Stătea în cadrul uşii cu o cană în mână, ieşit din camera de propulsie unde petrecuse ultimele trei ore monitorizând componenta şi notând propriile observaţii.

— Ce?

— E ciudat. Se deplasează, asta-i clar, dar nu înțeleg cum. Înca nu ştim cât e de mare, nu?

Ayanna suprapuse o scală de referinţă pe imaginea lui C-7, calibrată pe distanţa estimată şi pe rezoluţia senzorilor.

Obiectul avea aproximativ 80.000 de kilometri lungime. Toţi calculară în paralel şi toţi ajunseră la acelaşi rezultat în intervale diferite. Felipo fu primul, pentru că trăia în sisteme de propulsie şi dimensiunile se traduceau automat în implicaţii mecanice.

— Un obiect de 80.000 de kilometri care se deplasează cu câteva mii de kilometri pe secundă.

— El și toate celelalte, zise Ayanna. Am mai identificat peste o sută de obiecte, în vecinătate, cu caracteristici similare. Toate orientate în direcţii diferite. Unele în constructie, incomplete, statice, dar au aceleași caracteristici.

— În construcție? La ce distanță sunt acelea? Întrebă Irruna.
— Cele de la patru sute de ani lumina sunt în construcție… Aaa, am înțeles! Deci construcția acestor obiece a început acum 400 de ani. Daca ar fi că să se fi început în același timp, iar noi vedem cum sunt în construcție, dar ele sunt deja gata…
— Exact, avem de-a face cu o civilizație care e în stare să construiască concomitent mii de obiecte spațiale de 80.000 de kilometri lungime, jur-împrejurul unei gauri negre supermasive, la 20 de ani lumina depărtare de ea…Bun. Mai departe.

— Partea cea mai interesanta: traiectoriile lor extrapolate converg spre exterior. Spre discul galactic.

Afară, prin fereastra de navigaţie, stelele ardeau la densitatea lor imposibilă şi printre ele, la distanţe pe care ochiul nu le putea judeca, mii de obiecte de 80.000 de kilometri se deplasau cu câteva mii de kilometri pe secundă în direcţii pe care nimeni de la bordul Meridian Zero nu le putea califica drept altceva decât… amenințătoare.

Yevgeni îşi puse cana jos, pe masa de lângă el, cu o grijă exagerată care era un semn că mâinile lui căutau o ocupaţie.

— Vrei să spui, zise el, că acele obiecte se deplasează spre… spre noi. Spre zona noastră a galaxiei.

— Spre discul galactic, în general, zise Ayanna. Discul galactic e larg. Nu se deplasează spre noi în mod specific.

— Unde sunt si celelalte civilizaţii.

— Unde sunt şi alte stele, şi gaz interstelar, şi tot felul de alte lucruri. Nu trage concluzii pe care datele nu le susţin încă.

— Concluzii pe care le trag eu, nu tu.

— Pe care le tragem amândoi, zise Ayanna, Şi pe care le lăsăm deocamdată ca ipoteze de lucru, nu ca certitudini.

Irruna se ridică şi traversă modulul de comandă spre ecranul central. Mări imaginea structurii mari şi difuze pe care Deschamps o numise convertor — zona de la 20-30 de ani-lumină de Sgr A-star, cu emisie X şi gamma ridicată, cu firele de căldură ce plecau spre gaura neagră.

— Deschamps. Structura G-1. Ce poţi deduce din dinamica emisiei?

— Semnătura de emisie X şi gamma e variabilă, nu constantă. Cicluri de aproximativ 14 ore şi jumătate. Vârf de emisie urmat de vale de aproximativ şase ore, urmat de revenire la nivel de bază. Modelul e consistent cu un proces de acumulare şi descărcare — ceva care se încarcă, atinge un prag, descarcă energia, reia.

— Câtă energie? întrebă Reyes.

— Ce descarcă G-1 la vârf, în cateva secunde, e aproximativ cat produce Soarele într-un an.

Ceilalți încercară să-și imagineze factorul de mărime.

— Cred că nu aţi înţeles adevarata implicaţie aici. Nu-i vorba de cantitatea asta imensă, fenomenală, pe care o descarcă, asta-i o fentă. Ceea ce ar tebui să vă șocheze este faptul că reușește să produca asta din doar 14 ore! Nu aveţi nici cea mai mică idee ce înseamnă…. Fizic vorbind, energia care se poate înmagazina într-un volum necesită un anumit timp, totul este legat de viteza luminii, nu? Ceea ce fac ei o depășește cu mult, în orice sistem de referinţă.

El-Reyes îşi terminase cafeaua si puse cana pe marginea mesei, într-un echilibru precar.

— Și asta ce înseamnă? întreba el.

— E o singură explicaţie. Tunelare cuantică.
— Bun. Deci dacă nu am înţeles mare lucru din ce mi-ai spus până acum, asta nici atât.

— Oh, de unde sa încep?
El-Reyes se întoarse spre el cu tot cu scaun.

— Explică-mi ca şi cum aş fi un om care repară motoare.

— Eşti un om care repară motoare.

— Exact. Deci explică-mi aşa.

Deschamps se frecă la tâmple. Neuroclusterele lui pâlpâiră o dată, scurt.

— Bine. Ai o minge. O arunci spre un zid. Mingea loveşte zidul şi se întoarce. Da?

— Da.

— Asta e fizica ta, a mea, a tuturor lucrurilor mari. Zidul e o barieră de energie. Ca să treci de ea, îţi trebuie destulă energie. Dacă nu ai, te întorci.

— Bun.

— Acum ia o particulă. Un electron. Îl arunci spre acelaşi tip de barieră — una pe care, matematic, nu ar trebui să o poată trece. De cele mai multe ori, electronul se întoarce, ca mingea. Dar uneori — rar, dar niciodată zero — electronul apare pe partea cealaltă. Fără să fi trecut prin mijloc. Nu a sărit peste. Pur şi simplu era pe partea asta, iar apoi era pe partea cealaltă.

Felipo se încruntă.

— Şi unde a fost între timp.

— Asta e întrebarea la care nimeni nu are un răspuns clar. Răspunsul scurt ar fi: nicăieri. Răspunsul lung e o ecuaţie pe care dacă o priveşti prea mult începi să te îndoieşti că eşti real.

Sekani, care nota, ridică privirea.

— Şi se întâmplă?

— Se întâmplă tot timpul. Soarele arde din cauza asta! Protonii din nucleul Soarelui, conform fizicii clasice, nu au destulă energie ca să se lovească suficient de tare încât să fuzioneze. Ar trebui să se respingă şi să se întoarcă, ca mingile. Dar nu o fac. Tunelează. Trec unul prin altul prin bariera de respingere şi fuzionează. Dacă nu ar face asta, Soarele nu ar străluci. Noi nu am exista. Tunelarea e motivul pentru care există chimie, stele, viaţă.

— Atunci de ce sună aşa exotic, zise El-Reyes.

— Pentru că pentru tine şi pentru mine, la scara la care trăim, e invizibilă. Se întâmplă la scara atomică. Noi o folosim pasiv — în microscoape cu efect de tunel, în anumite tipuri de memorii, în diodele din radiourile voastre vechi. Dar folosim fenomenul aşa cum un om ar folosi mareea ca să se spele pe picioare. Nu îl controlăm. Aici e aici! Apare când vrea, unde vrea, cu probabilitatea pe care o dictează ecuaţia.

Dapaah se aşeză pe marginea consolei.

— Şi dacă ai controla-o. Dacă ai putea decide când, unde, ce tunelează.

Kyei tăcu pentru un moment lung. Când vorbi, peste vocea lui se suprapunea acel al doilea sunet, overtone, ca o cântare a vechilor bagalzuuryni din Mongolia.

— Atunci nu ai mai fi o civilizaţie. Ai fi altceva.

— De ce?

— În fizica pe care o cunoaştem, probabilitatea ca o particulă să tuneleze depinde de trei lucruri. Masa ei. Grosimea barierei. Diferenţa de energie. Ecuaţia are forma unei exponenţiale negative, ceea ce în practică înseamnă că, pentru o minge de tenis sau o persoană sau o navă, probabilitatea să tuneleze printr-un perete e un număr atât de mic încât, dacă ai aştepta toată vârsta universului, nu ai vedea-o întâmplându-se niciodată.

— Înţeleg.

— Cuvântul cheie e probabilitate. Nu e imposibil. E improbabil. Diferenţa dintre cele două cuvinte, pentru cineva care ştie să manipuleze variabilele din ecuaţie, e diferenţa dintre o lume şi alta. Dacă poţi reduce grosimea barierei efective. Dacă poţi reduce masa efectivă a obiectului — şi da, masa poate fi manipulată în anumite contexte relativiste şi cuantice pe care noi nu le înţelegem încă. Dacă poţi modifica potenţialul barierei din exterior. Atunci în loc să aştepţi trilioane de ani îţi dă zece secunde. Sau o secundă. Sau zero.

El-Reyes fluieră.

— Şi ce poţi face cu asta.

Deschamps se uită la el.

— Orice.

— Nu, serios.

— Sunt serios. Orice. Felipo, energia pe care o extragi din materie, acum, cum o extragi? Arzi ceva. Fisionezi ceva. Cu mult noroc, fuzionezi ceva, şi chiar şi asta — noi nu am reuşit să facem fuziune durabilă decât în ultimii trei sute de ani, şi cu reactoare cât un district la început. Dacă stăpâneşti tunelarea, fuziunea devine o chestiune de a apropia doi atomi şi a le spune să treacă unul prin celălalt. Fără temperaturi de milioane de grade. Fără un câmp magnetic în care să-i ții. O cutie cât pumnul tău produce energia unei stele mici.

— Bun.

— Nu sunt încă la „bun”. Propulsia. Nu mai ai nevoie de combustibil. Împingi nava ta prin bariere de potenţial — o tunelezi dintr-un punct al spaţiului în altul. Nu e microimpulsuri, nu e ce facem noi. Noi doar încrețim puțin spaţiul. Ei trec prin el fără să îl traverseze.

El-Reyes se lăsă pe spate in scaun.
— Ahaaa, deci modulul ala ne-a tunelat pana aici, nu?

— Exact.
Irruna interveni.

— Obiectele de optzeci de mii de kilometri. Cum ajung la viteza luminii?

Deschamps îşi trecu o mână peste faţă.

— Ca să aduci un obiect de optzeci de mii de kilometri aproape de viteza luminii cu fizica pe care o cunoaştem noi, îţi trebuie mai multă energie decât există în întreaga galaxie. Nu e o exagerare. Formula lui Einstein pentru energie cinetică relativistă arata clar. Cere infinit pentru viteza luminii. Nu poţi plăti infinit.

— Dar dacă tunelezi.

— Dacă tunelezi, nu accelerezi. Nu aplici forţă. Obiectul e oprit, apoi e în mişcare, apoi e la orice viteză vrei tu, inclusiv la c, inclusiv — şi asta e partea pe care fizica noastră refuză să o comenteze — inclusiv la viteze la care conceptul de viteză nu mai are sens. Pentru că nu treci prin stările intermediare. Nu există stări intermediare, trebuie să înțelegeți conceptul ăsta, e foarte important. Există starea iniţială şi starea finală, şi ecuaţia îţi spune doar probabilitatea tranziţiei între ele.

— Dar materia. Obiectul. Ţine? Rămâne întreg?

— Dacă ştii ce faci, da. Dacă tunelezi fiecare atom al lui, coordonat, cu aceeaşi fază — da. Obiectul rămâne obiect. Doar că acum e în altă parte, sau în aceeaşi parte dar mergând cu altă viteză. Repet, se întâmplă în natură. Aparent natura nu a auzit de Einstein şi de conservarea cauzalității.

Mecanicul râse scurt, fără umor.

— Deci ceea ce descrii e o civilizaţie care, dacă vrea, poate trece prin carena navei mele ca şi cum ar fi aer. Care poate pune un obiect oriunde în univers, instantaneu. Care poate extrage energia unei stele dintr-o bucată de piatră.

— Da.

— Şi piesa aceea din propulsor ne-a adus aici ca… așa e proiectata.

— Piesa aceea din propulsor e un fragment, Reyes. Un fragment dintr-un lucru. Nu ştiu ce lucru. Dar dacă fragmentul poate modifica comportamentul camerei de expansiune la nivelul la care l-a modificat, asta nu e tehnologie. Asta e… nu am alt cuvânt. Asta e intenţie materializată în obiect. Înțelegi ce zic? A modificat pur si simplu cum funcționează motorul nostru, fără să intervină asupra lui! Și nu vorbesc de inteligență, ci de ceva total diferit.

Ayanna îşi luă controlerul înapoi. Notă, foarte încet, un rând, apoi încă unul, apoi îl puse jos din nou.

— Asadar, dacă o civilizaţie stăpâneşte tunelarea la scara asta. Ce nu poate face.

Deschamps privi tavanul si apoi spre ceilalți, pe rând.

— Nu ştiu, zise el în final. Sincer. Nu ştiu. Poate că nu poate crea ceva din nimic — legile de conservare a energiei par să reziste chiar şi în cuantică, cel puţin în forma pe care o înţelegem. Poate că nu poate întoarce timpul — deşi nu aş paria nici pe asta. Poate că nu poate şti totul despre un sistem, pentru că principiul incertitudinii pare fundamental. Dar în practică, în practică — în tot ce înseamnă a construi, a muta, a transforma, a distruge, a comunica, a exista — nu pot să îmi imaginez o limită.

— Deci pentru noi, ei sunt mult mai… superiori?

— Pentru noi, zise Deschamps, sunt Dumnezeu. Nu metaforic, funcţional. Raportul dintre ce pot ei şi ce putem noi, e raportul dintre ce putem noi şi ce poate o amibă. Poate mai mare. De fapt sigur mult mai mare.

Irruna se uită pe fereastra punţii, la cerul dens al nucleului, la stelele care erau prea multe şi prea aproape.

— Şi amiba, zise ea.

— Ce e cu ea.

— Ştie că noi existăm?

Deschamps zâmbi, pentru prima dată în câteva zile. Nu era un zâmbet plăcut.

— Nu. Amiba nu ştie. Amiba îşi vede de viaţa ei până într-o zi în care cineva decide că are nevoie de o cultură celulară şi o pune pe o lamă, sau până într-o zi în care cineva decide că bălţile în care trăieşte amiba sunt în drum şi le asfaltează.

Nimeni nu mai zise nimic pentru un timp.

Afară, la două sute de ani-lumină, unul dintre cele opt sute de obiecte îşi schimbă orientarea cu un grad şi patruzeci şi şapte de minute — o manevră care, pentru o structură de optzeci de mii de kilometri, ar fi trebuit să ceară luni şi energiile unei de stele. Dar se întâmplă în mai puţin de o secundă. Senzorii Ayannei înregistrară schimbarea fără să înregistreze acceleraţia, pentru că nu existase nicio acceleraţie de înregistrat. Obiectul fusese orientat într-un fel. Apoi, clipita urmatoare, era orientat în alt fel.

Între cele două stări, nu existase nimic de măsurat.

— Bun, zise Dapaah, să revenim, unde merge energia lui G-1 la descărcare?
Ayanna activă câteva imagini.

— Uitaţi-vă la C-7 şi la celelalte obiecte în datele din ultimele şase ore.

Puse pe ecran o animaţie simplă — o reconstrucţie în timp a mişcărilor detectate, cu C-7 şi celelalte obiecte marcate ca puncte de lumina în spaţiul din jurul G-1. Animaţia mergea cu viteză mărită şi comprimată pe şase ore reale de observaţie.

Obiectele se mişcaseră. Viteza lor de deplasare nu era constantă. Crescuse.

Crescuse cu fiecare descărcare a lui G-1.

— Sunt accelerate, zise Irruna.

— Corelarea nu e perfectă, zise Ayanna, fiindcă distanţele şi întârzierile de propagare a semnalului complică analiza. Dar tendinţa e clară. Fiecare vârf de emisie al G-1 este urmat, cu o întârziere care corespunde timpului de propagare a luminii la distanţele respective, de o creştere a vitezei acelor obiecte. Și între timp am descoperit alte obiecte de tip G-1… câteva sute…

— Mă așteptam. Deci G-1 accelerează C-urile, zise El-Reyes. Spre discul galactic. Şi noi suntem la 180 de ani-lumina de ce cel mai apropiat obiect, zise el. Şi ce vedem e ce s-a întâmplat cu 180 de ani în urmă.

— Acolo, da, zise Sekani. Grupul de obiectele catalogate de noi ca fiind C-7 sunt la distanţe mici. Imaginile lor sunt mai recente. Dar celelalte sunt mai îndepărtate si încă nu par accelerate, iar celelalte, așa cum am zis, ne apar ca fiind in construcție. Dar in mod sigur toate sunt deja in faza de accelerație de cel puțin 180 de ani. Dacă menţin acceleraţia pe care o detectăm, acum se află undeva mult mai departe spre discul galactic şi se deplasează cu o viteză semnificativ mai mare.

Irruna se întoarse şi merse la panoul ei de comandă.

— Deschamps, zise ea.

— Da.

— Tu ai urmărit semnăturile termice ale obiectelor C-7 şi celelalte cât timp?

— De la început. Din datele iniţiale ale Ayannei.

— Şi cum arată compoziţia lor? Ce emit în afara X şi jetului termic?

Kyei se întoarse la ecranele lui. Căută câteva secunde.

— Emisie radio în benzile de joasă frecvenţă, consistentă cu plasma fierbinte. Magnetism ridicat — câmpul magnetic al obiectelor e puternic, detectabil de la distanţa asta. Şi… se opri. Verifică  analiza unor date. Câmpul magnetic, zise el lent, ca şi cum ar fi citit din ceva şi nu i-ar fi convenit lectura, e de ordinul 10 la puterea 24 gauss. Comparat cu câmpul magnetic al Pământului, care e de ordinul 0.5 gauss. Comparat cu câmpul solar, care e de 1 până la 5 gauss la suprafaţă. Asta este de sute de milioane de miliarde de ori mai puternic!

— Ce obiect natural are câmp magnetic de 10 la 24 gauss? întrebă Irruna.

— Nimic in Univers. Dar ce se apropie de asta sunt magnetarii, zise el.

Liniştea care urmă era de alt fel decât liniştile anterioare. Acelea fuseseră liniştile absorbţiei — tăcerea care urmează informaţiei noi în timp ce mintea o integrează. Aceasta era liniştea recunoaşterii, care e diferită, pentru că recunoaşterea înseamnă că mintea ştia deja ceva şi că tocmai i s-a confirmat. Accesară baza de date a navei.

— Un magnetar aflat la câţiva ani-lumina de o stea obişnuită, continuă navigatorul, la activitate maximă, poate produce o descărcare de gamma şi X de suficientă intensitate pentru a ioniza atmosfera planetelor din acel sistem. Le sterilizează. Orice viaţă de pe suprafaţa planetelor respective dispare. În chinuri groaznice. Câmpul magnetic perturbă câmpul magnetic stelar şi produce cascade de radiaţii timp de sute de ani după eveniment. Acum, obiectele acelea sunt de miliarde de ori mai puternice dacat un magnetar. Adică la 100 de ani lumina omoară tot, instantaneu, iar la un an lumină aruncă de pe orbită electronii, practic dezintegrează materia la nivel atomic.

— Şi cineva a construit 2300 de bucăţi. Yevgeni avea o voce slabă, gânditoare.

— Asta-i din ce am extrapolat, interveni Ayanna. Ar putea fi mai puține, dar si mult mai multe…

Irruna convertorul care extrăgea energie din gaura neagră centrală şi o folosea să accelereze obiecte masive cu câmpuri magnetice de intensitate inimaginabilă spre discul galactic, şi se gândea că Universul este plin de surprize la care parcă n-ai vrea să fii părtaș. Se uită la fiecare dintre ei, rând pe rând.

— Ceea ce vedem e o pregătire, zise Irruna. Cineva, acolo, a construit infrastructură de recoltare a energiei din nucleul galactic. A construit poate mii de asemenea convertoare. A construit obiecte masive cu proprietăţi de magnetar şi le accelerează spre discul galactic prin tunelare cuantică. Scala de timp a proiectului, judecând din ce putem vedea — câteva sute de ani, cel puţin. Scala spaţială — câteva sute de ani-lumina. Scala energetică — dincolo de orice am clasificat vreodată drept tehnologie.

Se opri o clipă, trase aer în piept, și își verifică mănușile.
— Obiectele pe care le accelerează spre discul galactic, zise ea. Nu sunt trimise în explorare. Câmpul magnetic al unui magnetar la câţiva ani-lumina de un sistem stelar distruge tot ce există pe planetele sistemului respectiv fără să atingă sistemul fizic. E o armă curată. E o armă care defrișează toată miriștea, cum ar veni.

Priveau ecranele biologice, cifrele radiaţiei ambientale, nivelul scutului, parametrii biologici ai echipajului, si încercau instinctual sa înțeleagă adevărata scara a evenimentelor.

Ayanna scria în jurnal.

— Câte sisteme stelare au civilizaţii? Întreba ea. Câte ştim noi? Câte am contactat, câte am detectat, câte ştim că există, practic?

— Două sute opt civilizaţii confirmate sau probabile, la ultima actualizare a catalogului de contact al Conglomeratului Hiperstelar, zise Deschamps. Într-un cub cu latura de doua sute de ani lumină. Volumul galaxiei e de 8 trilioane de ani lumina, deci ar mai fi loc lejer de încă două sute de milioane de civilizații…

— Oh… Futu-i. Ayanna se opri din înregistrat. Chiar nu am făcut niciodată calculul ăsta.
Yevgeni se mișcă pe scaun neliniștit.

— Nu inteleg, ai zis că prin tunelare pot să ducă instantaneu obiecte de orice masă oriunde în Univers, nu?
Kyei se dezlipi de la pupitru si se lăsă pe spate.
— Da, dar cu anumite limite, evident. Am spus. În funcție de masă ai nevoie totuși de o anumită energie. Mă gândeam si eu exact la asta. Nu cred ca doar le accelerează, cred ca le şi încarcă. Poate ca la o anumită cantitate le tunelează.

— Exact unde au nevoie, nu? Întrebarea veni de la Yevgeni.
Nimeni nu răspunse.

La nouăzeci de minute după conversaţie, cu o precizie care era ea însăşi o formă de demonstraţie, G-1 se descarcă a douăsprezecea oară. Meridian Zero o detectă prin toate sistemele sale de senzori simultan, o flacără scurtă şi orbitoare de raze X şi gamma care ilumina datele ecranelor ca un fulger în interiorul unui tunet, şi scutul de radiaţii absorbi o parte din val şi coborî cu încă trei procente şi obiectele din catalogul Ayannei — C-7 şi celelalte — se mişcară un pic mai repede decât cu 14 ore şi jumătate înainte.

El-Reyes se ridică, se duse la panoul de propulsie şi puse mâna pe interfaţa de control al saltului.

— Deschamps, zise el. Saltul de test e programat?

— Da.

— Şi după saltul de test, coordonatele Consorțiului Terran, adica acasa?

— Da.

— Şi dacă funcţionează, facem saltul imediat, nu?

— Asta e decizia căpitanului.

Felipo se uită la Irruna.

Irruna se uita la ecran. La G-1, care se odihnea acum, acumulând energie pentru o nouă descărcare. La grupul C-7 şi la celelalte obiecte pe care mintea refuza sa e accepte scara, deplasându-se prin întunericul dintre stele, fiecare ducând în interiorul lui energia capabilă să sterilizeze sisteme solare întregi.

— Da, zise ea. Mergem acasă. Imediat. Să sperăm că vom ajunge înaintea… lor!

— Bine, zise Reyes, şi în vocea lui era ceva ce Irruna nu-l auzise de mulţi ani — o uşurare atât de mare încât nu mai putea fi ascunsă complet.

Dar Ayanna încă nota.

— Ce mai scrii acum?

— Totul. Toate datele, toate măsurătorile, tot jurnalul. Le comprim şi le încarc pe serverul navei şi pe memoria externă şi deja am început sa le trimit în pachete redundante spre zona Conglomeratului. Le copiez în toate locurile posibile. Fiindcă dacă ne întoarcem şi n-o sa ne creadă nimeni, pentru că e prea greu de crezut, sau prea înfricoşător de admis, sau dintr-un alt motiv pe care nu-l pot anticipa, atunci datele trebuie să existe undeva. Date concrete, imbatabile.
— Oh, spuse Kyei. Tot am uitat să-ti spun, legat de transmisia aia a ta…

Sekani se întoarse spre el.
— Mi-e frică de ce-o să-mi spui…

— Ce transmiți tu se pierde în cantitatea de radiații expulzate de toate corpurile cosmice de aici din zonă, plus gaura neagră centrală. E ca și cum toată populația Terrei s-ar apuca să strige cât pot de tare și tu, aflat la 10 ani lumină ai încerca să distingi ce șoptește un copilaș. Înțelegi?

— Deci e degeaba?

— Sigur. Îi va lua 26.000 de ani lumină că să ajungă în spațiul Conglomeratului. Și chiar și așa, chiar dacă transmisia va ajunge mai repede decât armele lor, nu va fi cu mult mai repede, nu? Ce mă frământă este cat timp avem până când ele se încarcă complet și le vor trimite instantaneu unde este nevoie, cum s-a exprimat bunul nostru medic. Poate fi acum sau peste o sută de ani.
Yevgeni, în colţul lui, îşi puse ochelarii jos pe masă şi îşi acoperi ochii cu palmele. Stătea aşa, cu palmele pe faţă, şi nimeni nu-l deranjă, pentru că fiecare om are dreptul la câteva secunde în care să fie singur cu ce ştie.

Afară, G-1 acumula în continuare.

CAPITOLUL IV — RECUNOAŞTERE

Saltul de test dură 0.8 secunde. Ca să fie sigur ca modulul va asculta, Felipo a introdus un filtru de redundanță, care lua orice comandă a modulului şi o transforma mereu în aceleași coordonate predeterminate.

Mecanicul verifică componenta în timp ce Meridian Zero traversa cei 50 de milioane de kilometri programaţi, cu mâna pe panoul de urgenţă şi cu ochii pe parametrii pe care nu-i înţelegea complet şi care tocmai din această cauză le dedica toată atenţia lui. Componenta se activase, consumase energie, produsese saltul. La capătul celor 0.8 secunde, Meridian-ul se afla la 50 de milioane de kilometri distanţă de poziţia anterioară, la aceeaşi distanţă de Sagittarius A-star, cu toate sistemele funcţionale şi cu scutul la 54%.

Deschamps programă coordonatele de origine.

— Gata, zise el.

— Cât durează saltul de întoarcere? întrebă Irruna.

— Dacă modulul scalează linear cu distanţa — şi nu ştiu dacă o face, nu avem date suficiente — ar trebui să dureze aproximativ acelaşi timp ca saltul de venire, logic.

— Şi dacă nu scalează linear?

— Atunci nu ştiu.

— Bine, zise Irruna. Toată lumea la posturi. Reyes, rămâi în camera de propulsie. Ayanna, senzori activi pe tot parcursul saltului, dacă există un parcurs. Nu mai avem timp. Trebuie să ne încercăm norocul.

— Înţeles.

Yevgeni era deja în compartimentul medical. Îl auzeau prin interfon cum verifica inventarul de medicamente pentru radiaţii — o procedură pe care o făcuse probabil de trei ori în ultimele şase ore, pentru că Yevgeni, când era neliniştit, făcea inventare.

Irruna se aşeză în scaunul de comandă.

— Deschamps. La ordinul tău.

Kyei nu zise nimic. Închise ochii şi porni saltul.

Şi în cele 290 de secunde care urmară, în care Meridian Zero era undeva şi nicăieri, în care motorul lor hibrid şi piesa de poliedru neregulat lucrau împreună în felul incomprehensibil al lucrurilor care nu fuseseră proiectate să lucreze împreună şi care o făceau oricum. Irruna stătea în scaunul de comandă şi privea ecranele care nu arătau nimic, pentru că în salt nu existau date de navigaţie relevante, şi gândea.

Sinapsele hibride rulau pe mai multe fire şi fiecare fir ducea în acelaşi loc, şi locul acela era o întrebare pe care o amânase de şase ore pentru că nu existase timp pentru ea şi acum, în acele secunde de liniste, era singurul timp pe care îl avea.

Întrebarea era simplă.

Nava de pe Ymir, o navă automată, fără echipaj, cu o geometrie care nu aparţinea niciunei civilizaţii cunoscute, care se prăbușise pe o planetă fără catalog la marginea brațului Perseu cu 280-320 de ani în urmă şi care rămăsese acolo în stare de funcţionare parţială timp de trei secole. Componenta din camera ei de propulsie — cea pe care o montaseră în motorul Meridian-ului şi care produsese un salt de 26.000 de ani-lumina în loc de câteva mii de kilometri — emitea un semnal după activare. Un semnal periodic.

Ce era acel semnal?

Nava de pe Ymir-7 era o navă de recunoaştere. Asta era concluzia logică şi singura concluzie susţinută de totalitatea datelor pe care le aveau. O navă de recunoaştere care cartografia brațele galactice, sistemele stelate, densităţile populaţiei stelare, posibil prezenţa civilizaţiilor tehnologice — şi care raportase probabil acele date spre origine. Spre nucleul galactic. Ca un porumbel călător, gândi Irruna, şi ideea era atât de anacronică şi atât de exactă încât aproape o amuza. O porumbel care dormise trei sute de ani şi care, la prima activare, zburase acasă. Şi ei erau călăreţii ei accidentali.

Deschise ochii.

Pe ecranele de navigaţie apăruseră date. Stelele se recompuneau în câmpul vizual cu densitatea lor obişnuită.

— Triangulare în curs, zise Deschamps.

Aşteptară.

— Confirmat, zise Deschamps. Brațul Orion. Sistemul Gliese 667, la aproximativ 23 de ani-lumină de Terra, dar in interiorul Conglomeratului Hiperspațial. Deviaţie de la coordonatele programate destul de mare, dar e bine și așa.

Nimeni nu aplaudă. Nimeni nu strigă. Doar El-Reyes, prin interfon, din camera de propulsie, scoase un sunet care nu era articulat şi care era totuşi complet inteligibil. Yevgeni ieşi din compartimentul medical şi se rezemă de tocul uşii şi îşi puse ochelarii la loc pe nas cu o mişcare de o precizie excesivă, de parcă precizia era singurul lucru pe care putea să îl controleze în momentul acela.

Se strânseseră toţi cinci şi Irruna le spuse ce gândise în timpul saltului. În ordinea logică, fără să omită nimic şi fără să adauge speculaţii pe care datele nu le susţineau.

Când termină, Felipo fu primul care vorbi.

— Piesa ştia unde să se ducă.

— Da.

— Ca un GPS cu o singură destinaţie programată.

— Aproximativ.

— Şi a emis un semnal după ce am ajuns acolo.

— Da, dar nu neapărat. Vocea Ayannei sună neașteptat.

— Ce vrei să spui?

Sekani vorbea rar şi cu precizie, cu răbdarea pe care o manifesta atunci când ştia că ce spune e important şi că graba strică înţelegerea.

— Vreau să spun că nava era unde am gasit-o de 300 de ani şi posibil a emis semnale pe tot parcursul ăsta, sau ca emis un semnal unic la eşuare şi altul la activare. Nu ştim. Dar dacă a emis la eşuare — 300 de ani în urmă — atunci semnalul de avarie va ajunge la destinație în 26.000 minus 300, adică peste 25.700 de ani. Asta daca folosește fizica normală, fac referire la viteza luminii. Dar exista saltul, tunelarea, nu? Atunci practic mesajul a ajuns la destinație aproape instantaneu…
— Mesajul care?

— Care o fi fost el, ce o fi descoperit pană la acea dată, mă gandesc.

— Şi modulul e în continuare în motorul nostru.

— Da.

— Şi emite în continuare, nu?

Toţi se uitară la Felipo. Acesta se ridică fără să spună nimic şi dispăru în tunelul de acces spre camera de propulsie. Auzeau cum umbla acolo, acompaniat de sunetele metalice ale unui meşter care ştie precis unde e fiecare lucru şi care se mişcă prin spaţiu cu economia unui om care nu iroseste gesturi.

Apoi El-Reyes se întoarse.

— E încastrata în restul motorului, n-o mai pot decupla….Cred ca e inertă. Sper. Sau de fapt nu sper. Nici nu mai știu.

— Adică? întrebă Irruna.

— Cred că în timpul saltului… Arată ca și cum s-ar fi topit și s-a mulat după forma carcasei motorului. Trebuie sa rulez niște teste, să văd ce si cum.

— Deci suntem blocaţi în sistemul Gliese 667.

— Blocaţi e mult spus. Motorul de microimpulsuri e mort si el, dar putem naviga cu propulsia chimică.

Irruna se uită la ecranul de navigaţie. Sistemul Gliese 667 era un sistem triplu — trei stele, dintre care una roşie pitică, denumita Gliese 667 C, cu planete habitabile, la 23 de ani-lumina de Terra. O locaţie perfect obişnuită, perfect familiară, catalogată de zeci de ani, cu o staţie de relee în sistem şi trafic comercial la câteva zile distanţă de zbor standard.

Erau în civilizaţie. Acasă, în sensul larg al cuvântului. Începu să se plimbe prin compartiment.

— Dacă scăpăm de modul nu mai putem fi localizaţi prin el. Asta-i clar.
— De el şi de motor, am zis că fac corp comun, preciza Felipo.
— Nu m-am senilizat Reyes, știu ce ai zis. Gândesc cu voce tare, asta-i tot.

— Dar nu mai avem dovada că ceva în nucleul galactic cineva construieşte magnetari şi îi trimite spre discul galactic, zise Ayanna, cu vocea ei de copil. Componenta e singura dovadă fizică pe care o avem. Datele de senzor pot fi fabricate. Jurnalul poate fi fabricat. O piesă de tehnologie pe care nimeni altcineva nu o poate reproduce şi pe care nicio civilizaţie cunoscută nu o reclamă ca a ei — asta e mai greu de ignorat.

Yevgeni îşi frecă ochii sub ochelari cu o oboseală care era mai veche decât ultimele şase ore.

— Vrei să o păstrăm, zise el.

— Să ne gândim o secundă, Dapaah ridica mana. Nava pe care am găsit-o pe Ymir nu ajunsese în Conglomerat, clar.
— Nu, e drept. Dar sigur a interceptat emisiunile noastre, ale tuturor civilizațiilor din Conglomerat.
— Acum trei sute de ani nu exista nimic asemănător aici, să nu uităm.
— Ai dreptate! Așa-i. Nu mi-am dat seama.
— Problema este totuși aceeași: ce a transmis când s-a activat în momentul în care am ajuns acolo, în centrul galactic? Pentru că de asta depinde practic totul, nu? Depinde supraviețuirea noastră, a tuturora. Pentru că trebuie să vă spun că mă roade: mi-e tare teamă că noi am activat modulul, și dacă până acum aia nu știau de noi, acum cu siguranță au informații suficiente…
Deschamps se activă:

— Orium ar fi, Conglomeratul ocupă un spațiu infim la scara galaxiei. Fără o informație precisă, șansele ca ei sa tuneleze un C-7 exact aici sunt extrem de mici. Cu condiția ca acea nava sa fi fost unică în zona asta. Că e posibil sa fi fost mai multe. Dar Ayanna are dreptate. Dovada fizică contează. Dacă ajungem la Terra şi spunem ce am văzut fără să avem nimic de arătat, suntem cinci scavengeri cu o poveste. Cu piesa suntem cinci scavengeri cu o poveste şi un obiect pe care nimeni nu ştie să îl explice.
Irruna se duse la pupitrul ei si extinse harta regiunii în care se aflau.

— Treaba-i clară. Navigăm spre staţia de relee de aici, din sistem, cu propulsia standard. Durează câteva zile la viteza de croazieră. În zilele astea, Ayanna finalizează documentaţia completă — tot ce am văzut, tot ce putem susţine cu date, tot ce e speculaţie marcată ca atare. Yevgeni face un raport medical complet al expunerii noastre la radiaţii. Reyes documentează componenta din punct de vedere tehnic — tot ce poate măsura sau. Şi în momentul în care ajungem la staţia de relee, trimitem tot pachetul complet pe canalele oficiale spre Consorţiul Terran şi spre toate agenţiile de contact interspecific pe care le putem accesa de acolo, în tot Conglomeratul.

CAPITOLUL V — RELEUL

Staţia de relee din sistemul Gliese era o construcţie veche de optzeci de ani, un toroid de şapte kilometri diametru pus în orbită în jurul lui Gliese 667 C, cu antenele ei principale îndreptate permanent spre interiorul Conglomeratului şi cu antenele secundare baleind restul cerului în cicluri de câte şaisprezece ore. Era una dintre cele paisprezece staţii automate de pe perimetrul nordic.

Meridian Zero se apropie de staţie, ocoli toroidul la o distanţă de trei mii de kilometri, aliniat pe vectorul de recepţie optimă, şi începu transmisia. Date de senzori brute, comprimate şi necomprimate. Jurnalul Ayannei în trei formate. Documentaţia tehnică a lui El-Reyes despre componenta din propulsor, cu măsurătorile de flux, imaginile termice, spectrele de emisie şi o secţiune întreagă intitulată Observaţii pe care nu le pot explica. Raportul medical al lui Yevgeni cu dozele de radiaţii, cu analizele de sânge ale fiecărui membru al echipajului. Calculele lui Deschamps, cu traiectoriile obiectelor C-7 proiectate în discul galactic şi cu tabelul de intersecţii probabile cu sistemele locuite din catalogul de contact al Conglomeratului. La sfârşitul tabelului, pe o coloană separată, timpii de sosire calculaţi sub două ipoteze: propagare relativistă apropiată de c, şi tunelare directă. Coloana a treia conţinea, pentru toate cele două sute opt civilizaţii cunoscute, acelaşi număr. Zero.

Transmisia dură patruzeci şi unu de minute la rata maximă a antenei. Când se termină, Irruna se uită la ecran, la bara verde plină, şi nu zise nimic.

— Şi acum? întrebă Yevgeni, într-un târziu.

— Așteptăm. Cam asta e tot ce putem face.

Datele plecaseră în rețeaua de relee a Conglomeratului, urmând să se târască de la un nod la altul cu viteza luminii, două sute de ani până să ajungă în capătul celălalt. Se aprovizionaseră de la releu şi aveau acum destul combustibil chimic pentru a ajunge la una dintre planetele locuite ale piticei roșii. Mai rămăseseră câteva zile în preajma releului, timp în care Ayanna mai transmise câteva date refăcute. Apoi porniră spre Hul-Masboa, planeta capitală a sistemului.

Irruna încerca să se relaxeze în compartimentul de navigație. Își scoase mănușile. Sub ele, palmele aveau pielea ușor argintie, lucioasă, ca după o transpirație recentă pe care n-o observase. Le șterse de pantaloni, un gest reflex, și le puse din nou.

— Reyes, zise ea prin interfon. Cât mai durează cu modulul?

Mecanicul nu răspunse imediat. Era întins pe spate sub consola de propulsie, cu jumătate de corp dispărut între panouri, cu cele opt degete ale mâinii drepte care lucrau independent, in măruntaiele motorului, la ceva ce el nu putea vedea. Glasul îi era înăbușit, împins frontal cu limba ca de obicei, ca și cum fiecare consoană ar fi avut o povară fizică pe care el o purta separat.

— Nu știu. Nu pot să-l scot, nu pot să-l mut, nu pot să-l înlocuiesc. Ce pot să fac e să-l conving să mai vorbească cu noi încă o dată. Saltul de la Ymir in centrul galaxiei l-a obosit. Saltul înapoi, până aici, l-a obosit și mai tare. Si asta pentru că noi l-am folosit cum folosește un copil un pian — apăsăm clapele, ies sunete, ne mirăm, după aia îl lovim cu pumnii și ne mirăm mai tare. Am nevoie de minim zece ore. Poate optsprezece. Și nu garantez nimic. Pe moment e inert, nu răspunde la niciun stimul, dar cred că știu ce trebuie să-i fac, doar că am nevoie de timp.

Deschamps stătea la masa de navigație și nu vorbise de când Ayanna terminase transmisia datelor. Avea în față trei ecrane, fiecare arătând o porțiune diferită a cerului din jurul lor, neuroclusterele de la baza craniului îi pâlpâiră în secvența aceea pe care o avea când prelucra ceva care nu se potrivea cu modelul.

— Irruna.

Căpitanul ridică ochii.

— Avem o anomalie de masă la cinci sute de mii de kilometri, sectorul 4-Beta. Se mișcă lent. Nu a fost acolo când am ajuns la releu. Obiectul ocultează stele de fundal pe aproximativ patru secunde de arc. La distanța asta înseamnă o dimensiune liniară de ordinul a doi kilometri pe axa lungă. Forma este neregulată, alungită, cu protuberanțe radiale. Vopseaua, sau ce-or fi pus ei pe carenă, absoarbe în vizibil, în infraroșu apropiat și în banda noastră radar. Îl văd doar pentru că ocultează fundalul stelar și pentru că deplasează praful interplanetar.

— Și viteza?

— După o paralaxă pe douăzeci de minute de observație, raportată la stele de referință… se mișcă cu o sută douăzeci de kilometri pe secundă, decelerând constant.

— Masa?

— Masa o pot doar estima. Obiectul a apărut din spatele unui asteroid mic. L-am văzut ieșind din ocultație. Asteroidul în cauză — îl aveam catalogat, are o masă bine cunoscută. Iar traiectoria asteroidului s-a schimbat. Foarte puțin — trei metri abatere — dar s-a schimbat. Obiectul nostru a trecut destul de aproape de el ca să-l perturbe gravitațional. Din perturbarea aia, pot să pun o limită inferioară pe masa obiectului. Limita inferioară e de aproximativ patru sute de mii de tone. Mai mult de atât poate să aibă. Mai puțin — nu.

Tăcere.

— Deci e mare, zise Irruna.

— E mare, da. Navigatorul se foi in scaun.

— Pe noi ne vede?

— Ne vede, vine spre noi. Direct. Vectorul de decelerație e aliniat cu poziția noastră în limita preciziei mele de măsurare — sub o sutime de grad. Asta nu-i din întâmplare. Cineva a calculat unde suntem și a venit aici.

— Modulul ăsta nenorocit i-a chemat, zise El-Reyes prin interfon. Nu înțeleg. E inert.

Dapaah se puse în scaunul ei.

— Aparent nu. Bun, cât mai avem?

— La decelerația actuală, ajung la o distanță de o mie de kilometri în două ore.

Și exact atunci, ceva pe consola lui scoase un semnal scurt, un singur ping, ca al unui ceas vechi care marchează ora.

— Ce-a fost asta? întrebă Irruna.

Kyei se uită si analiza rapid datele.

— Releul Gliese 667 tocmai a primit o transmisie de urgență…

— De la cine?

— De la stația-cargou Sigvard. Distanță — patru zile-lumină.

— Ce zice?

Deschamps citi cu voce tare, încet, traducând din protocolul comprimat:

— Anomalie gravitațională masivă în sectorul exterior. Obiect de aproximativ optzeci de mii de kilometri lungime materializat la doi miliarde de kilometri de stația noastră. Câmp magnetic — depășește orice scală de măsurare de care dispunem. Sistemele electronice cedează. Pierdem… — restul transmisiei e distorsionat.

Irruna se lăsă moale in scaun.

— Deci a început!

— Patru zile-lumină, repetă Ayanna. Patru zile lumină. Asta înseamnă că lucrul ăla s-a materializat acum patru zile. La trei zile după ca am ajuns noi aici! Și frontul lui magnetic se mișcă spre noi cu viteza luminii. Deci vine spre noi?

— Nu, zise navigatorul. Frontul magnetic e foarte aproape de noi!

Și în clipa aceea — ca și cum Universul ar fi vrut să confirme ce tocmai spusese Deschamps — busola magnetică auxiliară de pe panou se învârti o dată, complet, trei sute șaizeci de grade, și se opri aratând într-o altă direcție față de unde fusese.

— Asta a fost primul front, zise Deschamps. O adiere. Al doilea va fi mult mai puternic, iar al treilea ne va transforma în atomi!
Dapaah se fixă in scaun.

— Cât mai avem pană atunci?

— Nu stiu, nu mult. Maxim o zi.

— Reyes, ai auzit?

Mecanicul se uita la mâinile lui — toate cele șaisprezece degete, cele opt din stânga și cele opt din dreapta, fiecare cu istoria lui, cu adăugirile și nereușitele lui — și apoi la Irruna.

— Bun. Douăsprezece ore. Minim.

Mănușile Irrunei se umeziseră pe interior. Le simți. Își simți pielea palmelor, care începuse să ardă încet, cu acea arsură interioară, chimică, pe care o cunoștea de la șase ani — corpul ei începuse să excrete toxine. Stresul fiziologic. Glandele subdermice de-a lungul coloanei descărcau. În câteva minute, dacă nu se controla, transpirația ei prin gulerul cămășii avea să devină vizibilă, lucioasă, argintie, ca de mercur curgând.

Își dădu jos mănușile. Le aruncă pe jos.

— Ayanna, zise ea. Avem armament.

— Avem.

— Ce avem?

— Două lansatoare cinetice. Opt rachete. Un tun magnetic care nu l-am folosit de anul trecut. Și ce-am pus eu și Yevgeni în spatele compartimentului trei și n-am declarat la nicio inspecție de la nicio stație.

— Adică?

— Adică o încărcătură de explozibil de minerit de pe Matrona. Patruzeci de kilograme. O ținem pentru cazuri foarte rele.

Irruna se uită la ecranul senzorului pasiv, la anomalia gravitațională care creștea.

— Oh, acum e cazul foarte rău, zise ea.

CAPITOLUL VI — Unde de șoc

Când Deschamps reuși în sfârșit să prindă nava ce venea spre ei într-o reflexie laterală a unei stele de fundal, conturul ei era al unui obiect care fusese cândva proiectat de o inteligență ce nu împărtășea cu omenirea nici măcar conceptul de față și spate. Nu avea o axă longitudinală. Avea, în schimb, opt protuberanțe radiale, fiecare mai mare decât Meridian Zero în întregime, dispuse asimetric. La capătul fiecărei protuberanțe — un punct cald. Opt puncte calde. Opt duze de propulsie sau opt tunuri. Între timp se compilară și datele de la senzorii fractalici.

— Carcasa are o mulțime de urme de impact. E un obiect care a tot zburat, prin spațiu. Un păstor.

— Un păstor care își caută oaia, zise Yevgeni, care apăruse din compartimentul său și stătea, din nou, sprijinit cu spatele de cadrul ușii,

— Oaia pe care i-am furat-o noi, zise Ayanna.

Dapaah se duse la consola de armament. Era o consolă pe care o folosise de șapte ori în viața ei și de fiecare dată cu un sentiment neplăcut, pentru că armele de pe Meridian Zero nu erau arme de luptă — erau arme de scavenger, instrumente cu care alungi paraziți și tâlhari mărunți, nu cu care înfrunți o civilizație care construiește magnetari. Cele opt rachete cinetice erau, fiecare, cilindri de tungsten lansați la viteze relativiste din lansatoare magnetice cu rază scurtă. Nu aveau focos. Nu aveau cap explozibil. Aveau doar masă și viteză, și se bazau pe formula pe care o cunoștea orice copil care studiase cinematica: energia cinetică e jumătate din produsul dintre masă și viteza la pătrat. Patru kilograme de tungsten la treizeci de kilometri pe secundă produceau găuri de zece metri în orice blindaj.

— Deschamps, zise Irruna. Soluția de țintire.

— Lucrez la ea. Are propulsie inerțială ascunsă — nu o văd direct, văd doar gravitația ei. Înseamnă că o să se miște imprevizibil.

— Tu îmi dai vectorul de predicție?

— Îți dau opt. Câte unul pentru fiecare rachetă. Vor diverge într-un con. Una din ele o să nimerească.
— Nu. Facem așa. Reyes, pregateste rapid patru rachete cu explozibil. Lansăm în tandem, prima rachetă face gaură în blindaj, iar ce de-a doua va pătrunde în interior și explodează. Dacă e să nimerim.

Irruna își simți palmele arzand. Era un fenomen pe care îl experimentase de două ori în viață — o dată la șaisprezece ani, când fugise de o bandă de extractori de organe pe Hallgord, și o dată la treizeci și unu de ani, în prima ei luptă pe Meridian Zero, când un crucișător pirat îi luase la țintă. În ambele cazuri, transpirația argintie îi acoperise pielea în câteva minute, și în ambele cazuri își pierduse aproape un kilogram din greutate în cele zece minute care urmaseră. Acum se întâmpla din nou, mai repede. Glandele de-a lungul coloanei se descărcau ritmic, ca un sistem de pompe.

Un strop îi căzu de pe degetul mijlociu pe consolă. Lăsă o pată argintie, mică, lucioasă. Yevgeni o văzu și veni instantaneu cu o cârpă tehnică, fără să zică nimic, și șterse consola și păstră cârpa la distanță în spatele lui.

— Nu va apropiati de ea, zise el spre Ayanna și Deschamps. Nu vă atingeți de nimic ce a atins ea.

— Reyes, e gata? Trag, zise Irruna.
— Totu-i pregatit!

Apăsă lansarea pentru primele două rachete.

Meridian Zero tremură scurt — un tremur scurt, mecanic, ca al unei tuse. Cilindrii de tungsten ieșiră din tubul de lansare la treizeci și două de mii de kilometri pe secundă, accelerate de bobinele magnetice, consumând toată rezerva de baterie a sectorului. Lumina punții pâlpâi. Ayanna scrise în jurnal, în întunericul roșu, cu creionul mecanic: prima lansare, 14:07:22 ora bordului.

Următoarele rachete plecară pe alt vector. Apoi a cincea și a șasea. Apoi ultimele două. Patru cilindri de tungsten, alergând spre o țintă care nu se vedea decât în deformările gravitaționale ale prafului interplanetar.

— Una a lovit, zise Deschamps, după câteva secunde. Am văzut un flash de impact. Nu am văzut clar explozia din interior, dar ceva a fost. Spectroscopia arată vapori metalici și temperatură mare. I-am perforat blindajul în mod sigur. Celelalte au ratat.

Și apoi nava-mamă răspunse. Răspunsul ei nu fu o lovitură. Fu un câmp electromagnetic îngust, focalizat, direcționat, ca o lance invizibilă care nu se vedea decât prin efectele ei. Pe consolele lui Meridian Zero, ecranele căzură simultan. Releele de protecție săriră unul după altul, în cascadă. Sistemul de iluminare de avarie se stinse în întreaga jumătate din față a navei. Reactorul auxiliar — singurul care mai funcționa — intră în modul de izolare automată, deconectându-se de la rețeaua principală.

— Atac EMP focalizat, strigă El-Reyes de sub consolă. Nu trag în noi, ne dezarmează!

Și exact atunci, în timp ce Felipo urla din burta motorului și Irruna se întindea spre comutatorul scuturilor cu o palmă acoperită complet de transpirație argintie, ceva se întâmplă cu carena.

Fu un sunet pe care niciunul dintre ei nu-l mai auzise. Un geamăt, o vibrație joasă, lungă, ca a unui os mare care se rupe încet sub greutate.

O secundă mai târziu, alarma de presiune izbucni în toate compartimentele.

— Carena, zise Deschamps. Sectorul dorsal-trei. Crăpătură. Pierdem aer.

— Cât? Irruna opri alarma.

— Patru kilograme pe secundă. Crește.

— Ce s-a întâmplat?
— O secundă, că e plin de fum aici. Prin interfon se auziră gâfâielile lui Felipo, apoi după o clipă de liniște vocea sa normală reveni, printre accese de tuse. Nu sunt sigur. Ipoteza mea e: câmpul EMP focalizat a navei-mama a indus curenți paraziți în carcasa lui Meridian. Curenții au creat instantaneu o forță Lorentz în câmpul magnetic rezidual din blindajul Meridianului, rezultat al frontului magnetarului care tocmai ne-a măturat. Carena s-a mișcat brusc si sudurile vechi au cedat. Avem o crăpătură de aproximativ un metru și jumătate. E enormă. Riscăm să se rupă toată nava din cauza stresului mecanic. Când ai o crăpătură de douăzeci de centimetri, restul carcasei preia sarcina și redistribuie. Când ai o crăpătură de un metru și jumătate, concentrarea de tensiune la capetele crăpăturii crește exponențial. Avem acum, după un calcul rapid, de patruzeci de ori tensiunea nominală. Materialul cedează acolo. Crăpătura se propagă. În câteva ore, dacă nu o oprim, taie carcasa în două pe la mijloc.

— Cât avem la dispoziție? întrebă căpitanul.

— Optzeci de minute până când propagarea devine ireversibilă. Mai puțin dacă mai facem o singură manevră de rotație. Doar cu motoarele oprite și nava în derivă, optzeci de minute.

— Deci trebuie să stăm ca niște ținte? Și soluția?

— Soluția e să oprim crăpătura la capete. Lipim două plăcuțe de oțel laminat exact peste cele două extremități ale crăpăturii — nu peste tot, doar la capete — redistribuim tensiunea și oprim propagarea. Avem timp să astupăm gaura mai târziu, că restul crăpăturii rămâne deschis, dar stabil. Pierdem aerul din compartimentul tampon — care e oricum sigilat de la EMP — dar nava nu se rupe.

Din difuzoare se auzi vocea lui Pavlodar, care între timp ieșise din compartimentul de navigație:
— Hei, se pare că nu știți, dar costumele sunt inaccesibile, zise el. Camera tehnică este sigilată de sistemul de siguranță, e în decompresie. Deci nicio șansă sa intrăm acolo.

— Și sasul de urgență al punții?

— Funcțional. E pe celălalt circuit.

Tăcere. Știau cu toții ce însemna lucrul acesta.

Ayanna se ridicase deja și începuse să-si descompună costumul de bord. Rămase în lenjeria tehnică subțire, cu picioarele goale pe podeaua rece.

— Ayanna, zise Irruna. Stai.

— De câte minute e nevoie, Reyes?

— Pentru reparația efectivă, minim un sfert de oră… Drumul până acolo si înapoi, alte zece minute.

— Am mai făcut asta, acum… optzeci de ani. Deci n-ar trebui sa fie o problema.
Yevgeni apăru în cadrul ușii.

— Atunci a fost în laborator, totul a fost sub control. Chiar tu ai zis.
— Da, dar condițiile au fost aceleași, vid si aproape zero Kelvin.

— Plămânii tăi funcționează în sistem închis. Stochează oxigen sub presiune, îl eliberează în sângele arterial direct, nu prin schimb alveolar normal. La un volum maxim de încărcare ai în jur de patruzeci de minute autonomie. Dar la presiune zero, alveolele inferioare cedează. O să sângerezi din nas, din urechi, capilarele superficiale o să se spargă. Autonomia o să-ti scadă drastic. Sincer nu cred că o să ai nici 15 minute, nici pe departe de cât este nevoie. În plus pielea expusă o să sufere arsuri prin evaporare — saliva, mucoasele, lacrimile. Ochii, neapărat trebuie să-i ții închiși cât mai mult. Nu îi deschide decât un milimetru, și nu mai mult de o secundă. O să orbești la un moment dat, oricum, dar măcar nu din prima. În cazul cel mai fericit va fi temporar, dar mai bine să nu te riști, că sigur vei avea sechele. O sa te ghidăm noi, deci n-ar trebui sa fie o problemă, prea mare.

— Să zicem că o să am 20 de minute autonomie. Asta înseamnă că trebuie să mă grăbesc cu reparația, nu?
Își luă cizmele magnetice, cu electromagneți comandați manual prin contactori la genunchi, pe care le folosise în zeci de ieșiri normale, cu costum. Fără costum, contactorii erau accesibili direct cu degetele. Își legă, peste lenjerie, o curea cu două lanțuri de siguranță.

Mecanicul îi pregăti in sas cele două plăci de aliaj și un tub mic, cu vârf aplicator, conținând liantul termoreactiv.

— Apeși capacul, se rupe sigiliul intern. Ai patruzeci de secunde de la aplicare până când liantul începe să se solidifice. Pui plăcile peste capătul crăpăturilor, aștepți întâi ca sa se muleze peste crăpătură, sa producă etanșeitate, apoi apeși tubul pe marginea lor, plimbi vârful pe perimetru, destul de simplu. Ce ia cel mai mult timp este mularea lor, depinde de cât de rupt este, cât de denivelată este suprafața pe care se aplică. Asta-i de fapt marea problemă, restul e joacă de copil… dar este de o mie de ori mai bine și mai rapid decât să te apuci să îndepărtezi asperitățile și denivelările cu laserul său cu grinderul. Oricum, trebuie sa folosești mânușile.

— Înțeles.

Sekani se duse la sasul de urgență al punții. Era un sas mic, pentru o singură persoană, fără antecameră, fără ciclu lent. Apăsă pe egalizare manuală. Ușa interioară se deschise. Intră. Yevgeni apăsă, de la consolă, închiderea manuală.

Ușa interioară se închise în spatele ei.

Ayanna își umflă plămânii la capacitate maximă. Sub claviculă, pieptul ei se lărgi într-un mod în care un piept omenesc obișnuit nu se lărgește — ca un al doilea torace care se ridica peste primul. Își goli plămânii inferiori complet, expirând cu putere, pentru ca să nu rămână aer rezidual care, la depresurizare bruscă, să rupă alveolele. Își acoperi nările cu un clip mic, prevăzut pentru exact această situație. Își acoperi gura cu o membrană autoadezivă, subțire, care îi sigila buzele. Strânse din pleoape.

Apăsă butonul de evacuare.

Aerul din sas se duse într-o fracțiune de secundă. Senzația — o smucitură pe tot corpul, ca și cum cineva ar fi tras de fiecare centimetru pătrat de piele simultan, în direcție opusă centrului de greutate. Urechile îi trosniră, apoi tăcere. Pielea de pe brațe îi provocă o senzație instantanee de îngheț, urmată imediat de arsură, pentru că umiditatea de la suprafață se evaporase și luase căldura cu ea. Saliva de pe limbă îi fierse instantaneu. Limba îngheță.

Ușa exterioară se deschise.

Ayanna ieși.

Cizmele magnetice se prinseră de carenă cu un clac pe care îl simți prin oase. Merse, ghidată de Yevgeni, care vorbea încet și calm, cu toate că îi simțea stresul din spatele vocii. Își deschise ochii, doar atât cât să se orienteze, o jumătate de secundă, apoi închise, și văzu, în acea jumătate de secundă, crăpătura. Era mai gravă decât descrisese Reyes. Era o tăietură neagră, neregulată, cu marginile răsfrânte ușor în afară, cu o mică ceață de gaze reziduale care ieșea din ea și îngheța instantaneu în cristale microscopice de oxigen solid care pluteau ca o aură albă de-a lungul fisurii. Se mișcă spre unul dintre capetele crăpăturii.

Simți primul vas de sânge spărgându-se sub piele. Pe interiorul brațului, apoi simți un fir cald pe buză — sângele care se scurgea prin colțul gurii sigilate, ocolind membrana, înghețând imediat în jurul ei.

Ajunse la nervura de întărire transversală. O simți cu palma, o coastă de metal ridicată, paralelă cu carena. Scoase prima placă din rucsac. Trase folia protectoare, pe care o arunca cu ciudă spre nava-mamă ce o simțea deasupra ei, chiar si cu ochii închiși, și puse placa sa acopere capătul crăpăturii.
— Acum ai de așteptat un minut-două. Era vocea lui Felipo. O să se coloreze în portocaliu intens când e etanșă. O să-ți spunem noi când. Stai calmă și conservă-ți oxigenul.
Sekani își simțea capul foarte greu. Plămânii superiori încă o țineau, încă mai avea oxigen, dar circulația periferică ceda încet. Se strădui să se relaxeze, dar condițiile în care se afla făcea aproape imposibilă orice introspecție. După o vreme auzi, parcă venită din vis, vocea lui El-Reyes:

— E gata! Poți să o sigilezi. Asta cred că fost cea mai complicată, la cealaltă ar trebui să aștepți mult mai puțin.

Apăsă imediat tubul pe marginea plăcii. Plimbă vârful pe perimetru, cu liantul ieșind ca o pastă albastră care, la contactul cu vidul, începea să fumege scurt și apoi să strălucească, într-o reacție exotermă, care curăța și activa suprafața, începând legătura moleculară cu oțelul.

Se ridică si se îndreptă spre celălalt capăt al crăpăturii. Îl găsi cu palma. Scoase a doua placă, trase folia de pe ea și o așeză pe crăpătura.

În clipa aceea simți ceva.

Un val. Nu un sunet, pentru ca în vid nu există sunete. Un val în corpul ei. Toții ionii ei metalici , fierul, calciul, sodiul, se smuciră într-o singură direcție pentru o fracțiune de secundă. Capul i se întoarse involuntar spre stânga.

Al doilea front al magnetarului tocmai ajunsese.

Placa, pe care o ținea cu mâinile lipita de carenă, fu smucită lateral cu cincizeci de kilograme forță. Mâna ei nu rezistă. Placa zbură, luând cu ea bucăți din mănuși, se lovi de baza unei antene și începu să plutească, rotindu-se încet. Sekani ridică ambele mâini dar nu ajunse la ea. Își dădu jos cizmele magnetice, , lăsându-se să plutească legată de lanțurile de siguranță de la curea. Își propulsă corpul în sus dintr-o singură împingere a picioarelor goale de pe carenă — un salt care în orice alt referențial ar fi fost o sinucidere, dar care în vid, fără gravitație, era doar o decizie. Plutea. Prinse bucata de aliaj cu palmele. Pielea palmelor — udă încă de la transpirația interioară, încălzită de sângele dedesubt — atinse metalul rece la o sută optzeci de grade sub zero. Pielea i se lipi instantaneu. Nu era timp să o desprindă cu grijă. Trase. Pielea palmelor rămase pe metal — straturile superficiale, epiderma întreagă. Carnea de dedesubt rămase expusă. În vid, sângele care ar fi trebuit să țâșnească nu țâșni — fierse, se evaporă și îngheță într-o crustă imediată de cristale roșii care se formau peste rană ca un bandaj instantaneu făcut din propriul ei sânge solidificat.

Trase de lanțurile de siguranță atașate de cizmele și se trase în jos. Stătea din nou pe carenă. Radioul era mort.

Apăsă placa cu amândouă palmele, cu tot greutatea ce o putea aplica în lipsa gravitației. Radioul prinse viața o dată. Jumătate de cuvânt. Poate era Felipo. Poate era Yevgeni. Poate era interferența magnetarului mâncând ultimii biți dintr-un semnal care pornise cu intenție și ajunsese zgomot.

Ținea placa pe locul ei și număra în gând. Un număr arbitrar — nu știa cât trebuia să țină, Felipo îi spusese că o să-i zică el, dar Felipo nu mai zicea nimic. Nouăzeci. Nouăzeci și unu. Simțea sub palme o căldură slabă, reacția exotermă a aliajului, știa că asta era bine, știa că asta însemna că funcționează, și continua să numere. Capul îi cântărea acum ca și cum cineva îl umpluse cu plumb topit. Plămânii superiori mai aveau ceva, dar ce livrau era din ce în ce mai puțin, circulația la extremități era deja compromisă, simțea asta în felul în care degetele de la picioare au încetat să mai existe ca informație neurologică în ultimele minute. La o sută douăzeci trase tubul de liant și îl plimbă pe perimetru. Pasta albastră. Gata.

Se ridică. Și înțelese problema. Carena se întindea în toate direcțiile identic. Fără radio, fără instrucțiuni, fără să știe de unde venise — sasul era undeva. Undeva la stânga sa? La dreapta? Mersese în linie dreaptă de la sas până la crăpătură, sau cel puțin credea că mersese, dar al doilea front al magnetarului o aruncase, o întorsese, și acum singurele repere pe care le avea erau carena sub ea și întunericul roșcat al pleoapelor strânse.

Deschise ochii. O jumătate de secundă. Cel mult. Văzu sasul. Undeva la opt, poate zece metri în față și la stânga. Închise ochii. Cizmele magnetice loveau carenă ritmic — clac, clac, clac — și se agăța de sunetul ăla, de singura confirmare că mai există o suprafață sub ea și că merge în direcție corectă. Opt metri. Șapte. Număra pașii, știa cât e un pas al ei, aproxima.

Deschise ochii din nou. Destul să vadă că derivase la dreapta, dar rămase ceva în urma pleoapelor, o pată albă care nu dispărea, o fantomă a imaginii arse pe retină. Simțea capilarele din jurul ochilor pulsând.

Patru metri. Trei. Se împiedică și deschise instinctiv ochii. Era sasul. Apoi capilarele cedară pe rând, ca niște becuri care se ard într-un șir, și verdele deveni roșu, și roșul deveni negru. Nu mai închise ochii , ca nu mai era de ce,

Lovi cu cotul butonul exterior. Lovi de două ori înainte să-l găsească, și în intervalul ăla de câteva secunde plămânii superiori traseră aer care nu mai era suficient și capul i se întoarse involuntar, o mișcare pe care n-o comandase, un reflex al unui corp care înțelege că ceva esențial lipsește.

Ușa se deschise. Intră. Se rostogoli, mai degrabă.

Ușa se închise în spatele ei. Aerul intră în compartiment cu un șuierat.

Sasul se deschise. Yevgeni o lua in brațe si o trase înăuntru. O așeză încet pe podeaua punții, vie, fără piele pe palmele ambele mâini, cu albul ochilor înroșit complet de capilarele sparte. Oarbă și surdă.

Trase aer. Pentru prima dată în douăzeci și două de minute, plămânii ei superiori primiră ce le aparținea.

În mica încăpere intră Irruna. Se aplecă și o cercetă sumar, o îmbrățișă scurt și cu afecțiune și se uită întrebător la medic.
— E aproximativ bine. Trebuie să cercetez mai profund daunele provocate ochilor, în rest e bine, sper.
Căpitanul încuviință, se desprinse de mica femeie și ieși la fel de rapid precum intrase.
— Reyes, zise ea. Modulul.

— Pot să-l forțez, zise el. Dar nu știu unde ne duce.

— Îți garantez ca in zece minute n-o sa mai conteze!

— Sunt convins, dar chiar și așa, e riscant, e ca și cum ai alege dintre o moarte instantanee sau o agonie… Mai am nevoie de câteva minute, orice ar fi. Înțelege ca nu-i altă variantă.

CAPITOLUL VIII — CERUL FĂRĂ NUME

Yevgeni îi lega palmele.

Făcea asta cu mișcările acelea ale lui în care nu se vedea grabă nici măcar atunci când graba era singurul lucru care conta — tampoane de gel hemostatic aplicate pe carnea vie, peste care înfășura bandaj cu polimer autoadeziv, strângând atât cât trebuia ca să oprească sângerarea fără să taie circulația în degete. Ayanna stătea pe podea, cu spatele lipit de perete, în compartimentul de navigație.

— O să-ți crească pielea înapoi, zise Yevgeni. Va dura. Patru luni, poate cinci. Vederea o să-ți revină parțial în câteva ore. Nu trebuia să fii tu, zise el, încet, ca pentru sine. Puteai să stai jos și să spui că ți-e frica și nimeni nu ți-ar fi reproșat nimic, pentru că tu ești singura de pe nava asta care nu trebuie să demonstreze nimănui nimic.
Sekani nu îl auzea decât slab și înfundat, fără să discearnă toate cuvintele, dar știa, după tonul vocii, că vorbea cu ea. Îi căută mâna și o strânse încet. Nu văzu lacrima ce se prelinse din ochii medicului.

El-Reyes era în picioare lângă consola de propulsie. Firul pe care îl ținea în mână era subțire, de cupru, simplu, ridicol în comparație cu ce încerca să facă. Îl scosese dintr-un releu de iluminare auxiliară. Îl dezizolase cu dinții pentru că nu mai avea timp să caute o cleștișoare.

— Spune-mi încă o dată ce ai de gând, zise Irruna.

— Modulul nu mai răspunde la interfața standard. A fuzionat, cum ai văzut si tu. Materialul lui și materialul motorului nostru au schimbat atomi între ele, la limita de contact. Nu pot să-l deconectez. Nu pot să-l resetez. Dar pot să-l forțez prin curent direct, scurtcircuitând bucla de control cu firul ăsta. Modulul are un mod de urgență — l-am văzut în diagnostic, e o linie de cod care zice oarecum în caz de pierdere a interfeței, execută ultima coordonată din buffer.

— Și ce coordonată e în buffer?

— Nu știu.

Tăcere.

— Cum adică nu știi?

— Adică nu știu. Nu pot să citesc bufferul. E într-un format pe care sistemul nostru nu îl recunoaște. Tot ce știu e că în buffer există ceva. O coordonată. Un vector. Nu știu unde duce. Nu știu dacă e ultimul punct al navei-mamă, sau planeta de origine a celor care au construit-o, sau o coordonată de avarie automată. Nu știu. Dar daca tu spui o fac.

Pe ecranul senzorului pasiv, umbra uriașă a navei-mamă se apropia. Era acum la două de mii de kilometri și încetinea, ca un animal mare care se apropie de pradă fără grabă, pentru că prada nu mai are unde să fugă. La capetele a celor opt protuberanțe aveau loc schimbări termice. Puncte calde care se făceau și mai calde. Se încărca pentru ceva.

Și în același timp, pe consolă, alarma de comunicații începu să clipească.

— Avem trafic, zise Deschamps.

— De unde?

— Din direcția Conglomeratului. Multiple surse. Distorsionate. Unele atât de distorsionate încât nu se mai înțelege nimic. Altele — încerc să le decodez.

Pe difuzorul punții ieși o voce. Nu era o voce umană. Era o voce trecută printr-un sistem de codare digitală care își pierduse jumătate din biți pe drum, și ce se reasambla în partea cealaltă era o aproximare a unei aproximări. Vorbea în lingua-frangca a Conglomeratului. Cuvintele erau întrerupte.

— …repet, semnal de urgență… materializare confirmată în sistemul Tau… raze gamma la nivel…e… evacuați imediat… orice navă în raza… repet, materializare con…

Apoi vocea se rupse.

Apoi alta. O femeie. Un bărbat. Un sintetizor uman. Un copil care plângea în fundal pe un canal deschis pe care nimeni nu îl mai închisese. Toate distorsionate. Toate venind din direcții diferite.

Irruna se uită pe rând la fiecare. La Yevgeni, care își termina munca pe palmele Ayannei și își ridica fața spre ea, cu privirea aceea blândă, vag absentă, a unui om care înțelegea ce se întâmpla mai bine decât ar fi vrut să înțeleagă. La Ayanna, care se nenorocise ca să-i salveze pe ei. La Deschamps, care tocmai oprise ascultarea canalelor de comunicații pentru că nu mai suporta. La Felipo, care aștepta.

Și la nava-mamă, pe ecran, ale cărei opt puncte calde de la capete erau acum atât de strălucitoare încât saturau senzorul.
Și atunci, cu coada ochiului văzu ceva ce mintea refuză să accepte că poate exista si totul începu să se desfășoare cu încetinitorul parcă.
— Ce este AIA? Articulă arătând spre GJ 667 C, steaua de tip pitică roșie, care începea să se destrame exact ca o grămadă de frunze suflate de un vânt puternic.
Deschamps se întoarse și înlemni.

— Oooooo…. fuuuutuuuu-iiii!!! E frontul final! E pe noi in 15 secunde!

Irruna nici nu mai știu daca ea zise sau altcineva, cert e ca auzi cuvântul:
— Reyes! Fă-o!

Felipo apăsă firul de cupru între cele două contacte ale releului de control al modulului.

Nu se întâmplă nimic.

O secundă. Două.

Apoi modulul, care de la saltul in sistemul Gliesse fusese mort, o bucată de metal topită peste motorul lui Meridian Zero, începu să zbârnâie cu un sunet care părea să vină din pereții navei, din podea, din oasele lor — o vibrație de douăzeci de hertzi, joasă, intestinală, care făcea apa din pahare să tremure în cercuri concentrice.

Și apoi Meridian Zero încetă să mai existe în referențialul în care fusese.

Saltul nu dură 0.8 secunde, ca cel de test.

Saltul nu dură nimic.

Pentru cei cinci de pe punte nu fu o senzație. Fu o discontinuitate. Într-o secundă — o viziune apocaliptică a unei stele care se dezagrega, vocea distorsionată a unui copil pe canalul de comunicații, cele opt puncte fierbinți ale navei-mamă care începea cu încetinitorul să se dezagrege și ea, mirosul de plastic ars al releului din mâna lui Reyes. În secunda următoare — tăcere completă pe canalele de comunicații, ecranul negru al senzorului și mirosul de plastic ars al releului ținut în mână de El-Reyes.

Prin fereastra punții se vedeau stele.

— Unde suntem? întrebă Irruna.

Deschamps nu răspunse imediat. Stătea la pupitrul lui de navigație, cu ambele palme pe consolă, cu neuroclusterele pâlpâind atât de des încât pleoapele lui se mișcau involuntar în ritm. Procesa. Compara. Tria. Trecea bazele de date stelare prin filtrele lui interne, pe rând, pe rând, pe rând.

— Ascult pulsari, zise el.

— Și?

— Aud pulsari. Dar…

— Dar.

— Dar nu recunosc niciunul.

Kyei deschise ochii.

— Pulsarii au semnături unice. Frecvența rotației, profilul de pulsație, polarizarea, derivata frecvenței. Sunt ca amprentele. Avem catalogați aproximativ opt mii de pulsari în Calea Lactee — toți cei pe care i-am putut detecta de la Pământ, de pe Hypares, de pe stațiile de cercetare ale Conglomeratului. Ascult acum patruzeci și unu de pulsari în câmpul nostru imediat. Niciunul nu e în catalog.

— Poate suntem departe în Lactee, într-o zonă neexplorată.

— Poate…

— Dar?

— Dar Lacteea are aproximativ o sută de mii de ani-lumină în diametru. Și avem catalogați pulsari pe toată întinderea ei, cu surse mai slabe care se aud de oriunde. Statistic, dintre patruzeci și unu de pulsari în câmpul vizual imediat, ar trebui să recunosc cel puțin jumătate, dacă suntem oriunde în galaxia noastră.

— Și nu recunoști niciunul.

— Niciunul.

— Ce înseamnă asta, Kyei.

Deschamps își șterse fruntea.

— Înseamnă că suntem în altă parte. Probabil — și o spun cu toate rezervele unui om care nu vrea să spună ce spune — într-o altă galaxie.

Tăcere.

Pe ecranul senzorului pasiv, banda lăptoasă din vizor începea să capete contur. Era o spirală. Cinci brațe. Un nucleu strălucitor. Un disc văzut sub un unghi de aproximativ treizeci de grade, departe — la zeci de mii de ani-lumină depărtare, dacă perspectiva nu îi mințea.

Era o galaxie întreagă. Era o galaxie. Dar nu cea pe care o știau.

— Și unde e Calea Lactee? întrebă Yevgeni.

Navigatorul întoarse senzorul. Scană. Câmp după câmp.

— Nu o văd.

— Cum adică nu o vezi?

— Nu o văd. Dacă suntem într-o altă galaxie, Calea Lactee ar trebui să fie ca o galaxie obișnuită văzută de la distanță, nu? Nu o găsesc. Sau e prea departe ca să o disting de fundal. Sau e ascunsă în spatele acestei galaxii de aici. Sau… nu știu. Ceva.

— Sau, zise Ayanna, încet, de pe podeaua punții.

Toți se întoarseră spre ea.

— Sau e atât de departe încât lumina ei nu a apucat să ajungă încă aici.

Tăcere completă.

— Nu, zise navigatorul. Nu se poate. Pentru ca lumina galaxiei noastre să nu fi ajuns aici, ar însemna că suntem la o distanță mai mare decât… decât ce a putut parcurge lumina de la formarea Căii Lactee. Asta înseamnă măcar vreo zece miliarde de ani-lumină.

Ayanna își deschise jurnalul. Cu palmele bandajate, cu greu, scrise — o linie. Ora bordului. Trei cuvinte.

Salt în necunoscut.

Apoi mai jos, după o pauză:

Pulsari neidentificați. Posibilă galaxie nouă. Galaxia noastră — neobservabilă.

Apoi închise jurnalul.
Irruna ofta.

— Cât combustibil avem pentru motoare?

— Cât aveam și înainte, răspunse  Felipo. Modulul nu a folosit combustibil de-al nostru. A folosit ce a folosit. Nu știu ce a folosit.

— Mai poate să sară?

Reyes se duse la consolă. Apăsă pe interfața de diagnostic, care acum răspundea — pentru prima dată, modulul răspundea, ca și cum saltul îl trezise complet. Diagnosticul ieși pe ecran. Reyes îl citi.

— Bufferul e gol acum. Ultima coordonată a fost executată. Modulul așteaptă o nouă coordonată. Dar o sa ia ceva timp până să-i dăm una.

— De ce?

— Pentru că sistemul lui de coordonate nu se aliniază cu nimic ce cunoaștem noi. Avea, în memoria lui, un punct de referință — probabil planeta lor de origine, sau nava-mamă, sau ceva. Acum nu mai are niciun punct de referință care să existe în baza noastră de date.

— Deci nu ne putem întoarce.

— Nu putem. Pe lângă faptul ca suntem complet pierduți in Univers, nu știm unde este Calea Lactee…

Irruna se așeză. Deschamps, încet, începu să caute, cu senzorul, planete locale. Stele apropiate. Orice care ar fi putut să fie locuibil. Nava avea aer, apă reciclată, hrană pentru optsprezece luni dacă raționalizau strict. Și un motor care funcționa.

Pe canalele de comunicații — tăcere. Nicio voce. Niciun copil care plângea. Nicio transmisie distorsionată din direcția unui Conglomerat care, în acest moment, în referențialul lor, era undeva la o distanță pe care nu o puteau calcula, fiind sterilizat planetă cu planetă, sistem cu sistem, în zeci de ani sau în sute de ani sau mai mult, fără ca niciunul dintre ei să poată ști, vreodată, care planete au murit primele și care au murit ultimele.

Pe undeva, în Calea Lactee, două sute opt civilizații se topeau în plasmă, ionizându-se atom cu atom, fără să fi putut să se avertizeze reciproc, fără să fi putut să facă nimic, fără să fi știut, măcar, că nu erau singure în moartea lor. Și în mod sigur erau mult mai multe, poate milioane.

Mesajul Ayannei, comprimat și redundant, înregistrat pe șapte servere la stația de relee din Gliese 667, plecase pe drumul lui de două sute de ani, și avea să continue să meargă în liniște, releu cu releu, până când, pe rând, peste mii de ani releele nu mai aveau să răspundă la apel.

— Ayanna, zise Irruna.

— Da, căpitane.

— Mai ai cerneală?

— Mai am.

— Atunci scrie.

Ayanna deschise jurnalul.

Afară, pe vizorul punții, galaxia spirală pe care nu o cunoșteau nimeni dintre ei strălucea în tăcere.

Scrise. Pagina întâi. Capitolul întâi.

Suntem cinci, pe o navă pe care am peticit-o cu mâinile noastre, într-un loc pe care nimeni nu l-a numit încă. Suntem pierduți în Univers. Astăzi e prima zi.