Există, în cercurile literaturii ştiinţifico-fantastice, o prejudecată care circulă cu tenacitatea unui virus rezistent la orice antidot critic: aceea că un scriitor de science-fiction care nu stăpâneşte ecuaţiile termodinamicii, mecanica cuantică sau biologia moleculară este, prin definiţie, un impostоr care joacă la o masă la care nu a fost invitat. O prejudecată care, dincolo de aparenţa ei de severitate intelectuală onorabilă, ascunde o confuzie fundamentală — şi, aş îndrăzni să spun, tragică — între instrumentul şi scopul literaturii.
Haideţi să o spunem răspicat, de la bun început, fără menajamente şi fără diplomaţia ieftină a academismului de cafenea: ştiinţa nu este condiţia necesară a literaturii ştiinţifico-fantastice de valoare. Ea este, în cel mai bun caz, o unealtă. O unealtă extraordinară, fără îndoială — dar o unealtă.
- ANDROIDUL CARE VISA CĂ NU ŞTIA FIZICĂ
Să începem cu cel mai incomod exemplu posibil, cel care dezarmează orice contraargument înainte ca acesta să apuce să se formeze complet: Philip Kindred Dick.
Philip K. Dick nu a absolvit o facultate de ştiinţe. Nu a terminat, de fapt, nicio facultate. A abandonat cursurile Universităţii din Berkeley după doar câteva luni, incapabil să suporte cerinţa de a participa la instrucţia militară obligatorie — un detaliu biografic minor, dar semnificativ pentru înţelegerea omului: un spirit care nu putea fi domesticit de nicio instituţie, indiferent de natura ei. Cunoştinţele sale ştiinţifice erau, în cel mai generos scenariu, ale unui autodidact entuziast, nu ale unui om de ştiinţă. Fizica sa era fragilă. Biologia sa era imprecisă. Tehnologia sa era adesea improbabilă.
Şi cu toate acestea.
Do Androids Dream of Electric Sheep? — romanul din care Ridley Scott a extras osatura filmului Blade Runner — nu este o carte despre roboţi. Nu este o carte despre inteligenţa artificială în sensul tehnic al termenului. Este o carte despre empatie. Despre ceea ce înseamnă să fii uman într-o lume care a evacuat umanitatea din propriile ei structuri. Dick nu a construit un android plauzibil din punct de vedere ingineresc. A construit un simbol de o forţă devastatoare: fiinţa care nu poate simţi, pusă în oglindă cu fiinţa care simte prea mult şi care, tocmai de aceea, se destramă.
Ubik, The Man in the High Castle, A Scanner Darkly, VALIS — toate aceste cărţi funcţionează nu prin rigoarea lor ştiinţifică, ci prin coşmarul lor filozofic, prin capacitatea lor de a pune sub semnul întrebării realitatea însăşi cu o violenţă şi o acurateţe pe care nicio ecuaţie nu ar putea-o egala. Dick nu ştia fizica cuantică aşa cum o ştia un profesor de la Caltech. Dar intuia, cu acea formă superioară de inteligenţă pe care o posedă marii romancieri, că natura realităţii este friabilă, că identitatea este o construcţie, că puterea corupe nu doar moral, ci ontologic. Şi a tradus aceste intuiţii în ficţiune cu o precizie care a lăsat în urmă decenii întregi de gândire filozofică academică.
Întrebarea nu este dacă Dick ştia ştiinţă. Întrebarea este dacă ştia omul. Şi la aceasta, răspunsul este categoric afirmativ.
- HARLAN ELLISON ŞI MÂNIA CARE ARDEA MAI TARE DECÂT ORICE REACTOR NUCLEAR
Harlan Ellison — Dumnezeu să-l odihnească în liniştea pe care el însuşi n-a cunoscut-o niciodată — era un om de o cultură ştiinţifică modestă şi de o furie literară absolut incandescenţă. Povestirile sale — „I Have No Mouth, and I Must Scream”, „Repent, Harlequin!” Said the Ticktockman, A Boy and His Dog — nu se bazează pe extrapolări ştiinţifice coerente. AM, superinteligenţa care torturează ultimii supravieţuitori ai omenirii în povestirea sa cea mai celebră, este o imposibilitate tehnică din perspective multiple. Nu contează. AM funcţionează ca ură pură, ca alegorie a ceea ce se întâmplă atunci când omul îşi proiectează propriile sale patologii în sistemele pe care le construieşte. Ellison nu a scris ştiinţă. A scris psihologie abisală cu decoruri futuriste.
Rezultatul? Două premii Hugo, nenumărate premii Nebula şi Bram Stoker, şi statutul de scriitor care a definit mai mult decât oricine altcineva tonul şi posibilităţile povestirii scurte în literatura speculativă americană a secolului XX.
Ştiinţa? Absentă sau decorativă. Literatura? Indestructibilă.
III. URSULA K. LE GUIN ŞI ANTROPOLOGIA CA ŞTIINŢĂ SUFICIENTĂ
Ursula K. Le Guin merită o menţiune aparte, pentru că exemplul ei este mai nuanţat şi, prin nuanţă, mai instructiv. Le Guin era fiica lui Alfred Kroeber, unul dintre cei mai mari antropologi americani ai secolului XX, şi a Theodora Kroeber, scriitoare şi ea. Ştiinţa ei nu era fizica sau chimia — era ştiinţa omului, antropologia, etnografia, filozofia taoistă.
The Left Hand of Darkness — roman câştigător simultan al premiilor Hugo şi Nebula în 1970, o performanţă rară — explorează o societate de fiinţe umanoide lipsite de sex biologic fix. Din punct de vedere strict biologic şi genetic, construcţia este aproximativă, speculativă în cel mai larg sens al cuvântului. Dar din punct de vedere antropologic şi social, este de o coerenţă şi o profunzime care continuă să uimească cercetătorii în studii de gen şi sociologie până astăzi. Le Guin a folosit un instrument ştiinţific — antropologia — dar l-a folosit nu ca să demonstreze ceva, ci ca să întrebe ceva. Şi întrebările ei au rezistat timpului mai bine decât multe răspunsuri.
The Dispossessed, The Word for World is Forest, ciclul Earthsea — toate acestea sunt opere construite pe gândire socială şi filozofică, nu pe fizică sau biologie. Şi toate sunt, fără discuţie, pietre de hotar ale literaturii mondiale, nu doar ale genului speculativ.
- INTERLUDIU NECESAR: CĂ NU PLEDĂM PENTRU IGNORANŢĂ
Să ne oprim o clipă, pentru că vocea unui critic responsabil are obligaţia să evite cu orice preţ echivocul.
Nimic din ceea ce am scris până acum nu este un elogiu al ignoranţei. Nimic din ceea ce urmează nu va sugera că un scriitor de science-fiction ar trebui să fie mândru de neştiinţa sa şi să o poarte ca pe o medalie. Ignoranţa nu este un titlu de glorie în nicio împrejurare şi în nicio profesie. Ea este, cel mult, un punct de plecare de unde există un singur drum decent: cel al cunoaşterii.
Ceea ce susţinem este altceva, şi mai subtil, şi mai important: că ştiinţa nu este condiţia necesară a excelenţei literare în science-fiction, dar că ea poate fi — şi adesea este — o condiţie suficientă pentru un alt tip de excelenţă, diferit ca natură dar nu inferior ca valoare.
Cu această precizare fermă pe masă, putem continua.
- POLUL CELĂLALT: CÂND ŞTIINŢA DEVINE ARIPĂ, NU LANŢ
Arthur C. Clarke era inginer şi om de ştiinţă înainte de a fi romancier. Contribuţia sa la teoria sateliţilor de comunicaţii geostaţionari este reală, documentată şi recunoscută — orbita geostaţionară poartă şi astăzi, în literatura tehnică internaţională, denumirea neoficială de orbita Clarke. Când Clarke scria despre spaţiu, scria cu autoritatea cuiva care înţelegea spaţiul nu doar ca metaforă, ci ca realitate fizică.
2001: A Space Odyssey, scris în colaborare cu Stanley Kubrick, este un text de o rigoare şi o grandoare greu de separat una de alta. Secvenţele de zbor spaţial sunt corecte fizic într-o măsură care depăşeşte cu mult necesităţile dramatice ale naraţiunii. Tăcerea spaţiului, mişcarea în lipsa gravitaţiei, enorma indiferenţă a universului faţă de prezenţa omului în el — toate acestea sunt redate cu o fidelitate care transformă lectura într-o experienţă aproape documentară. Şi totuşi — şi totuşi — ceea ce face din 2001 o capodoperă nu este fizica sa impecabilă, ci monolitul. Acel obiect absurd, perfect, inexplicabil şi tăcut, care nu aparţine niciunei ştiinţe şi niciunei ecuaţii, dar care concentrează în el toată misterul condiţiei umane cu o eficienţă pe care nicio demonstraţie ştiinţifică n-o va atinge vreodată.
Clarke ştia ştiinţă. Şi tocmai pentru că o ştia atât de bine, ştia şi unde anume ea se opreşte şi unde începe altceva.
Isaac Asimov — biochimist, profesor universitar, autor a peste 500 de cărţi acoperind practic toate domeniile cunoaşterii umane — a construit în Foundation o edificiu intelectual de o anvergură aproape insolentă: psihoistoria, ştiinţa fictivă care prezice comportamentul maselor umane pe durate de timp de ordinul mileniilor. Fundamentul matematic al psihoistoriei este, evident, inventat. Dar logica ei, consecvenţa ei internă, modul în care Asimov a extras toate implicaţiile unui singur postulat speculativ şi le-a urmărit pe parcursul a şapte romane — aceasta este opera unui om care gândea cu rigoarea unui om de ştiinţă şi cu libertatea unui vizionar.
Asimov nu ar fi putut scrie Foundation fără ştiinţa sa. La fel cum Dick nu ar fi putut scrie Ubik cu ştiinţa lui Asimov — pentru că Dick nu gândea în sisteme, ci în fracturi. Fiecare dintre ei era exact ceea ce trebuia să fie.
Hal Clement — pseudonimul lui Harry Clement Stubbs, pilot de bombardier în cel de-al Doilea Război Mondial şi profesor de astronomie şi ştiinţe — a dus rigoarea ştiinţifică în ficţiune până la extreme pe care puţini le-au egalat. Mission of Gravity, publicat în 1954, se petrece pe Mesklin, o planetă cu o gravitaţie care variază de la 3g la ecuator la 700g la poli, derivată din calcule astrofizice pe care Clement le-a publicat separat, ca document justificativ, invitând cititorii să-i găsească erorile. Este un gest de o onestitate intelectuală şi o curiozitate ştiinţifică rar întâlnite. Şi Mission of Gravity este un roman admirabil, un exerciţiu fascinant de gândire extrapolativă.
Dar este, să fim sinceri, mai puţin uman decât orice pagină scrisă de Dick sau Le Guin. Clement ştia gravitaţia. Poate că ştia mai puţin singurătatea.
Şi aceasta nu este o critică. Este o constatare.
- KIM STANLEY ROBINSON ŞI FUZIUNEA PERFECTĂ — SAU APROAPE
Dacă există un autor contemporan care ilustrează cel mai convingător ce se întâmplă atunci când ştiinţa solidă se întâlneşte cu o viziune literară autentică, acela este Kim Stanley Robinson. Trilogia marţiană — Red Mars, Green Mars, Blue Mars — este o capodoperă a literaturii speculative mondiale, şi este capodoperă tocmai pentru că Robinson nu a sacrificat niciuna dintre cele două componente în favoarea celeilalte. Terraformarea lui Marte este redată cu o acurateţe ştiinţifică pe care geologii planetari o citează cu respect. Şi cu toate acestea, inima trilogiei este conflictul uman: între cei care vor să transforme Marte şi cei care vor s-o păstreze aşa cum este, între generaţia fondatoare şi generaţiile care urmează, între memorie şi uitare, între identitate individuală şi destin colectiv.
Robinson ştia ştiinţa. Şi o folosea nu ca scop în sine, ci ca fundament de credibilitate pe care să construiască drama umană care îl interesa cu adevărat.
Aceasta este, poate, formula cea mai nobilă: ştiinţa ca fundament, umanul ca edificiu.
Dar formula nu este singura valabilă. Nu este obligatorie.
VII. CONCLUZII FĂRĂ ÎNGĂDUINŢĂ PENTRU LOCURI COMUNE
Literatura speculativă este cel mai larg gen literar pe care omenirea l-a inventat vreodată. Spaţiul ei de joc se întinde de la ecuaţiile lui Newton până la visele lui Jung, de la fizica particulelor până la mitologia sumeriană, de la ingineria sistemelor de propulsie până la teologia negativă a lui Meister Eckhart. Oricine pretinde că există o singură cale validă spre excelenţa în interiorul ei se face vinovat de o îngustime intelectuală pe care genul însuşi o dezminţe la fiecare pagină mare care a fost scrisă în el.
Nu, un scriitor de science-fiction nu trebuie să ştie ştiinţă pentru a scrie literatură de valoare. Dick a demonstrat-o. Le Guin a demonstrat-o. Ellison a demonstrat-o cu fiecare rând pe care l-a scris cu mânia lui care nu se stingea niciodată complet.
Dar — şi acesta este un dar de dimensiunile unui univers — dacă un scriitor de science-fiction ştie ştiinţă, dacă stăpâneşte nu neapărat calculele, dar logica, metoda, umilinţa epistemică a gândirii ştiinţifice, atunci orizonturile sale nu doar se lărgesc. Se multiplică la infinit.
Pentru că ştiinţa nu este doar un corpus de fapte. Ştiinţa este un mod de a pune întrebări. Şi un scriitor care ştie să pună întrebări cu precizia unui om de ştiinţă şi să le trăiască cu intensitatea unui poet se află în posesia unui instrument a cărui putere este, în sens propriu, cosmică.
Clarke a văzut mai departe pentru că ştia mai mult. Robinson a construit mai solid pentru că înţelegea solul pe care construia. Andy Weir — un programator fără pretenţii literare monumentale — a scris în The Martian o carte care a captivat milioane de cititori tocmai pentru că precizia ştiinţifică a creat un tip particular de suspans pe care nicio convenţie narativă tradiţională nu l-ar fi putut genera: suspansul credibilităţii absolute.
Ştiinţa, în mâinile unui scriitor cu adevărat dotat, nu este o povară academică. Este un telescop prin care se pot vedea lucruri pe care ochiul liber nu le-a visat niciodată.
Dar şi ochiul liber, aţintit cu destulă îndărătnicie şi destulă iubire asupra inimii omului, vede lucruri pe care niciun telescop nu le va prinde vreodată.
Iar literatura s.f. are nevoie de amândouă.
