Comic și alegorie

Frate cu Dan Merişca, Lucian Merișca s-a născut la 20 aprilie 1958, în Târgu-Frumos, judeţul Iaşi. A absolvit Liceul „Costache Negruzzi” din Iaşi, apoi, tot acolo, Facultatea de Stomatologie a Institutului de Medicină şi Farmacie. A lucrat ca medic comunal în Banat și Oltenia, revenind la Iaşi în condiţiile libertăţilor de mişcare apărute după 1989, când și-a completat pregătirea cu diploma de master în Studii Europene (disertație despre Ideologiile culturale). S-a manifestat, la rândul său, pe mai multe planuri de activitate, de la creaţia literară (proză şi traduceri), la cea plastică şi general-culturală (editor, redactor mass-media şi organizator de manifestări SF). Ca redactor al Studioului Teritorial de Radio Iaşi, a susţinut şi emisiuni dedicate anticipaţiei, iar în 1992 a realizat primul festival-concurs de muzică electronică din România. S-a implicat în organizarea unor convenţii naţionale, dar şi a reuniunilor cu caracter local, în special cele concentrate la Iaşi. Membru fondator al grupărilor „Quasar” şi „ProConSF”, a ocupat la un moment dat funcţia de vicepreşedinte al Federaţiei Naţionale de Tineret pentru Science-Fiction, Ştiinţă Prospectivă şi Impact cu Viitorul (FNTSF). Interesat de avangarda artistică și de terapiile alternative, a inițiat și susținut, ca valori cu consistență științifică, noțiuni precum „postrealitatea” și „postvirtualitatea”, pe care le vede în postura de „noi ideologii și practici artistice”, străduindu-se să le „oficializeze” la întâlniri internaționale, prin media și la nivel academic. Și-a asumat competențe parapsihologice pe care le-a aplicat ocazional, ca terapii alternative, neconvenționale, ambalate savant în denumirea de „metafizici practice”.

A debutat într-o revistă şcolară, în perspectiva unei antologii de poezie şi proză a copiilor, unde a fost de asemenea inclus. Ulterior a colaborat la revistele studenţeşti din toate centrele universitare ale ţării, dar şi în alte publicaţii de cultură (Convorbiri literare, Cronica, Ateneu, Luceafărul). Contactul timpuriu al autorului cu SF-ul se leagă de cenaclul „Quasar” şi fanzinele sale: Fantastic Magazin, SF contact, Quark, Holograma. A mai publicat în Ştiinţă şi tehnică, în Almanahul Anticipaţia, colecţia Anticipaţia, Supernova, suplimentul Argonaut (al Convorbirilor literare), Science-Fiction Magazin, precum şi în antologiile de profil (Avertisment pentru liniştea planetei, La orizont această constelaţie, O planetă numită anticipaţie, Timpul este umbra noastră, Nemira ’94). A obţinut premii naţionale la mai multe convenții anuale ale cenaclurilor SF, inclusiv premiul de popularitate al cititorilor (1992). A tipărit volumele de proză scurtă Deratizare (1999), Vincent & Karlenstein, cu subtitlul „Moarte bună, copii!” (2008). Unele lucrări i s-au publicat, în traducere, în Ungaria, Franţa, Italia și SUA. Cea mai prestigioasă prezență internațională a lui Lucian Merișca este traducerea nuveletei sale Peripețiile unor pământeni în Exterrior pentru antologia The SFWA European Hall of Fame. Sixteen Contemporary Masterpieces of Science Fiction from the Continent (New York, 2007), unde lucrarea respectivă se intitulează Some Earthlings’ Adventures on Outrerria; întâmplare ce a dat naștere, în fandomul românesc, unei alerte dispute în jurul pretenției autorului de a fi fost nominalizat la Premiul Hugo în calitate de scriitor străin. Ceea ce pare să fi fost o simplă strategie de autopromovare „în exces” a prezenței lui Merișca pe scena americană a genului ni se traduce ca gest mitoman de către Horia Nicola Ursu: „Mai întâi s-a apucat să se laude prin târg că a fost nominalizat, chipurile, la Hugo în 2008. Am studiat atunci lista cu nominalizări şi nu l-am găsit. Ei, o mică minciună nevinovată de care cei dătători de Hugo n-au cum să afle, dar care, în schimb, îi va da pe spate pe fraierii co-băştinaşi…” Gest supralicitat ulterior într-un volum publicat în format electronic, unde autorul își adaugă și nominalizarea la alt premiu notoriu al SF-ului mondial, Nebula. Michael Haulică, în schimb, la rubrica sa „Zeppelinul cuantic” din Ziarul de duminică, este dispus să treacă ușor peste implicațiile morale ale gestului în sine, reducându-l la dimensiuni normale, dar neomițând să judece, totuși interesat, și consecințele ipotetice ale acestora din urmă:

„În ceea ce ne priveşte, în ultimii ani, doi autori români au făcut primul pas pe drumul spre aceste importante premii, numele lui Lucian Merişca şi al lui Costi Gurgu fiind rostite de câteva asociaţii în legătură cu Premiul Hugo, după ce aceştia au publicat povestiri în două antologii de succes. Unii ar spune că nu e mare lucru, cei doi nici măcar nu au fost nominalizaţi… Dar ni s-a mai întâmplat vreodată aşa ceva? S-a mai spus vreodată că un autor român a publicat o povestire care ar putea fi luată în considerare la premiile Hugo?”

În scrierea intitulată Peripețiile unor pământeni în Exterrior (cu alt titlu într-o primă variantă, cea din almanahul Fantastic Magazin, 1981), comicul lejer al subiectului se cristalizează treptat într-o alegorie politică relativ ambițioasă. Mărunte sau cu o pondere mai importantă, fapte hilare împânzesc pagina. Exterrii cresc pescăruși în cotețe, pentru guano, și cultivă lalele în straturi. Au deprins mersul pe biciletele comercializate în lumea lor de către pământeni: „…Învățaseră mult mai repede să meargă pe bicicletă decât să creadă în Dumnezeu. Totul pornise de la îndoctrinarea publicitară pe care o propagaseră pământenii: «Ciclismul ușurează digestia». Astfel, cererea de biciclete la Curte spori brusc, iar după câțiva ani chiar și unii din țăranii înstăriți putură să-și permită luxul de a închiria modele populare.” Jandarmul satului exterr urmărește hoțul de biciclete cocoțat și el pe o bicicletă prevăzută cu sirenă. Un personaj evită să fie devorat de crocodilul botezat într-o inspirație subită Charlie, din cauza curiozității inexplicabile a acestuia pentru ranița unde dinții i se înfig într-un spray cu „extract de pyrranhas”, încât „o bubuitură puternică îl propulsă pe Karlenstein spre mijlocul râului și făcu să plouă ½ de minut cu jumări de crocodil”. Garda guvernamentală care capturează intrusul terestru folosește biciclete blindate cu șenile. La colonizarea Exterriorului, pământenii îi descoperă pe localnici lipsiți de figură: „Ființe fără fețe, fără păreri, fără sentimente”. La serbările Palatului, comesenii se delectează cu „gândăcei uscați, roșcați-translucizi, dulci ca stafidele și serviți direct din farfurii de marmură neagră”. Dansurile cu specific local țin de „estropocoregrafie”; în toiul lor „dansatorii Curții își scăpau mereu cârjele sau își rupeau picioarele de lemn, împiedicându-se de mese”. Dotați cu proteze pe rotile, exterrii își dau reprezentațiile artistice nedescurajați de nimic: „Se ajunsese la o adevărată modă, mai ales după ce fiul cel mare al Împăratului își amputase un picior. Niciun curtean nu scăpa prilejul de a-l imita și chiar pământenilor li se făcuseră anumite aluzii în acest sens.” Exterrii poartă la Curte „măști omenești de gumă, trase peste capetele lor ca niște becuri. Ca să nu fie mai prejos în asemenea baluri mascate, pământenii se deghizează și ei în exterri sau în diferite animale de-ale locului. Campioni ai gestului absurd, „exterrii învățaseră multe lucruri de la pământeni, dar nu se dezbăraseră de vechiul lor obicei de a pune fermoare pe talpa încălțămintei și pe calota șepcilor lor de paie”.

În contextul acestor fugare desene suprarealiste, aluziile politice sunt, totuși, vagi. Împăratul locului se numește Gheorghe și „e poreclit de popor Mkono-wadamu, adică «omul cu mâinile însângerate» (poreclă pentru care se dădeau pe puțin 15 ani)”. Răsturnat rapid în caricatură, portretul se încarcă în avalanșă cu amănunte comico-absurde, între care peruca („purta părul cu cărare, mai precis spus, cu cărări: trei până la unsprezece cărări”; de asemenea, pantalonii „călcați impecabil, după o modă europeană originală, la cel puțin opt dungi”). Nici eșecul conspirației pământenilor pentru preluarea puterii în Exterrior nu produce altceva decât o înlănțuire de efecte comice, deși autorul apelează la cunoscutele motive ale detenției sub pază de lagăr concentrațional („O dată văzu gărzile schimbându-se, apoi dublându-se. Apoi quadruplându-se. O dată văzu cum dădeau drumul la pyrranhași, să patruleze prin curte.”) și ale ordinelor pregătitoare de execuții. În dormitorul cu 150 de paturi suprapuse, exterrii spâni își bărbieresc deținuții pământeni cu niște „lămpi de pârlit porcii”, explicându-le „cu răbdare și tact că e mai bine așa, decât cu aruncătorul de flăcări”. Convorbirile de la un telefon montat în W.C. le sunt, firește, ascultate. Există teama de schingiuiri și de moarte, aceasta din urmă văzută ca o limită extremă de adaptabilitate a inteligenței umane, ori, în gongorisme politice spus: „Moartea e cea mai strașnică revoluție”. De aici până la extazul unora în fața curajului politic mai rămâne încă mult de parcurs. Proza nu coboară însă în trivial, menţinând un subiect minor pe linia unei anticipaţii amuzante, cu efecte căutate în situaţia absurdă, în gestul enorm, în comentariul paradoxal şi în calambur.

Altă faţă arată Lucian Merişca în textele sale de mai târziu. Culegerea intitulată Deratizare (1999) adună proze scurte cu un epic în general fragil, rezumate adesea la un singur tablou elocvent, cu conţinut distopic. Mai multe schiţe (aproape „tablete” în dimensiunile lor drămuite) dau, în tonuri triste, imagini ale planetei devastate de războiul atomic. Primăvara nucleară, de pildă, notează cu o sobrietate nelipsită de sentimentul revelaţiei tragice minusculele schimbări din anotimpurile unui Pământ părăsit de viaţa vegetală, păstrând doar, ca nişte răni destinate retinei, urmele cenuşii şi contorsionate ale bogăţiei de odinioară. Supravieţuitorul fără identitate, fantomatic, se mişcă halucinat într-o lume halucinantă. Un alt supravieţuitor, în Poate vine primăvara, priveşte de la înălţimea staţiei sale orbitale planeta năruită în întregime sub zăpezi. Fiorul morţii se insinuează până la el pe undele tot mai stinse ale comunicatelor „întreţinătoare de speranţă” pentru „cetăţenii” intraţi de-acum în domeniul ficţiunilor. „Uterul de oţel” care îi mai acordă omului o protecţie vremelnică, la fel ca unui melc retras în cochilie, a devenit deja cavoul sideral unde nicio activitate prestabilită nu-şi mai are rostul.

Lucian Merişca ezită între poezie, pentru care are înzestrări, şi tratamentul umoristico-parodic al materialului SF, folosit, cum s-a văzut, şi în scrierile sale mai vechi. Ambele direcţii sunt explicabile şi chiar justificate la un autor care nu mizează pe un epic solid şi pe talent de constructor. El agreează, prin urmare, povestirea cu poantă, chiar dacă specia cade cu uşurinţă în anecdotic şi superficial. La Monumentul Soldatului, spre a face faţă uzurii inevitabile, se schimbă anual personajele înscrise în atitudini marţiale. Procedeul implică sacrificiul glorios al unor militari ce vor fi petrificaţi prin procedee clinice şi chimice (În parc, doi câte doi). Într-o „utopie distopică” (acesta e chiar subtitlul prozei), cadoul extratereştrilor constă într-o generală influenţă amnezică, menită să-i salveze astfel pe autorii de anticipaţii catastrofice de hăituiala răzbunătoare a combatanţilor frustraţi de victorie (Ultimul dar). O anecdotă SF de felul speculaţiilor inteligente ale unui Fredric Brown este schiţa Tic-tac, unde, într-un „supercazino blestemat”, câştigătorii la biliard obţin accesul în dimensiuni fizice suplimentare, iar ghinioniştii le pierd pe rând, continuându-şi jocul într-o lume bidimensională, apoi în cea unidimensională, a liniilor şi punctelor, cu riscul de a se trezi închişi în capcana perpetuă a unui punct etern. Povestirea X (Un om bolnav) imaginează situaţia ireductibil comică a unui ins care se trezeşte brusc cu două mâini stângi. Refuzând să accepte anomalia drept un handicap, el îşi pune la treabă toate mâinile şi obţine performanţe stupefiante, atât în familie, cât şi la fabrică, unde o întreagă secţie transpiră, servindu-i materiale brute la strung. Disperarea apare abia odată cu regresia unuia din braţe, îngăduind poanta finală: „Îi rămăsese, acum, doar o singură mână stângă… cea nouă”.

Piesele de rezistenţă ale cărţii se intitulează Deratizare şi Neinvitat la petrecere (Deratizare II). Ele construiesc împreună aceeaşi lume distopică, plină de elemente familiare cunoscătorilor fazei degradate a comunismului şi pentru care povestirile pot fi citite ca un pamflet politic. Împărţită în lumpeni mizerabili, controlori sadici şi abuzivi (însărcinaţi în chip special cu „deratizarea” umană) şi criptocraţi „care nu poartă mască şi mănâncă în fiecare zi carne”, societatea descrisă aici trimite implicit la modelul orwellian. Uzaţi moral, nenorociţii aleşi drept personaje suportă privaţiuni majore şi interdicţii de tot felul, între care cele de mişcare nu stau pe ultimul plan. La ieşirea în exterior, ei perforează bilete la fiecare dintre aparatele de taxare înşiruite de-a lungul străzilor, riscând sancţiuni drastice atunci când le ocolesc. Dramele se petrec la limita de jos a omenescului: întors de la un furt de cartofi şi surprins de controlori fără bilet, bătrânul Cazal îi imploră pe zbirii Puterii să-i aplice o bătaie cruntă, în locul ştampilei în carnet, care l-ar fi trimis cu încă un pas mai aproape de condamnarea la moarte. „Le fusese milă de el şi-l bătuseră”, consemnează sec autorul. Spuza de demnitate pe care protagonistul încearcă să o păstreze într-o viaţă din ce în ce mai abrutizată va dispărea cu totul la descendenţii lui. Copiii se nasc pe ascuns şi cresc în subsoluri, unde se pregătesc răbdători pentru ziua când, la decesul bătrânilor, vor putea prelua măştile de gaze ale părinţilor, înlocuindu-i în secret „la fabrică” şi în viaţa de familie. Dezvoltat cu meticulozitate, motivul şobolanului este cel sub semnul căruia se împlineşte artistic această distopie totalitară. Căsătoria, educaţia morală, instrucţia sunt operaţii legate strâns de atmosfera subsolurilor de bloc părăginit şi a canalelor pestilenţiale din prelungirea lor. Chiar ocoliţi de condiţia animalităţii depline a mutanţilor* oligofreni cu care se învecinează, tinerii proscrişi nu se pot sustrage, totuşi, alterărilor morale presupuse de viaţa în subteranele unei civilizaţii, la rândul său degradată iremediabil.

Neinvitat la petrecere reia fidel atmosfera şi coordonatele esenţiale ale tabloului din Deratizare. Povestirea trece în seama nepoţilor lui Cazal, copiii complet pervertiţi Maow şi Maalin, alungaţi din subsolul familiar de inundaţia prin care controlorii execută „deratizarea” şi nevoiţi, în consecinţă, să-şi desăvârşească experienţa iniţiatică printr-o probă a labirintului. Un labirint de canale şi încăperi subterane înfiorătoare, bineînţeles. Condiţia de fugari a personajelor obligă subiectul la o mai dinamică desfăşurare epică, ceea ce găsim mai rar în proza scurtă a autorului, condusă de regulă spre tablouri statice sau cu mişcare lentă. Nu aventura are aici importanţă, ci revelaţiile lui Maow de pe traseu. Întâi, că temuţii controlori „interni” şi „externi” prin care sistemul îşi aplică regulile aberante nu sunt decât tot nişte paria, dar cărora săptămâna funcţiei oficiale le descătuşează instinctele primare, transformându-i din nişte amărâţi perforatori de bilete în monştri sadici şi neiertători. Apoi, ca experienţă personală (odată descoperite uşurinţa şi plăcerea crimei), că el însuşi, şobolanul evadat din viscerele oraşului, poate prelua fără reţineri morale identitatea de monstru a unui controlor: „Peste câteva ore va fi ziuă, va fi prima lui zi în care nu va mai dormi ascuns în subterane, ci va ieşi afară. Sus. La lumină. La lucru.”

Vincent & Karlenstein se vrea un roman modular, și chiar este o structură complicată, antrenată în vârtejul unor jocuri literare postmoderniste. Nu-i lipsește inteligența, fantezia ludică, ironia – aceasta distribuită pe un evantai de ținte repede mișcătoare prin scenă, de la cele cu sugestii cultural-politice, până la unele pur gratuite, menite să declanșeze mici explozii de umor straniu și absurd, ori amuzamente iuți și efemere, de felul celor stârnite de anecdote. Fiindcă pe anecdota sprințară se mizează frecvent, într-o evidentă intenție de a demola gravitatea subiectelor. Iată o mostră din seria scurtelor interludii cu peraonaje din panoplia SF:

„Ultima stație înainte de ieșirea din Sistemul Solar. Pe Haron, se îmbarcă un plutonian jovial și bărbos, pe cât de jovială și bărboasă poate fi o masă gelatinoasă de amoniac și fluor, ștanțată în forme umane.

Stewardesa, văzându-l agitat în containerul său de menținere atmosferică, îi oferă un șpriț sifonat cu argon.

– Ce căldură îngrozitoare! se sclifosește exterrul nostru. Nu puteți să mai scădeți temperatura puțin?… și face semn, discret, spre obsoleta manetă de termoreglare a vagonului cosmic comun și etajat.

– Se poate?… Avem vacuum conditioned here, îi răspunse politicos, dar hotărât stewardesa, cerându-i totodată și biletul la control. Pasagerii îl privesc pe noul venit dezaprobator și încruntat, iar pe tânără, aprobator, în timp ce aceasta se apleacă în față ca să-i pună un cub de gheață (azot solid, n.n.) în pahar, reclamantului.

Plutonianul soarbe băutura pe nerăsuflate (de fapt, oricum, metabolismul său nici nu-i cerea să răsufle). Dar în scurt timp începe iar să geamă, plângându-se de căldură:

– Extraordinar ce zăpușeală! Ce mă fac eu până la Proxima, unde tre’ să mă dau jos?…

– Mă, da’ tu de unde… ești?… se aude mormăind de sub fotoliu vocea pământeanului V. Popescu. (Își amplasase translatorul universal sub fotoliu, fiind mai mare, cu lămpi, nu ca minusculele jucărele jupiteriene). De pe Pluton? Se cunoaște… Aia nici măcar nu-i planetă – spuse el, cu o condamnabilă și evidentă doză de anti-plutonism.”

Pe traseul zborului efectuat de acest vagon de tren „recondiționat” ca navă interstelară apar și „puradeii de xiloizi” care vând „videogume saturniene”, provocându-ne aluziv memoria și contând pe o șarjă suplimentară de râs. Întreaga carte este o istorisire fragmentară, lipsită de continuitate epică, trăind din înlănțuiri lejere și aparent întâmplătoare de scenete episodice, întrerupte de comentarii. Ironice, absurde, ilariante și uneori de un grotesc căutat, comentariile acestea se degajă din dialogurile cu poantă ale unor personaje precum Autorul și Editorul, ieșite periodic la rampă prin interstițiile unor texte de toate calibrele. Multe dintre înscenările lui Merișca au turnúri horror: una, inclusă ca povestire (sau capitol?) cu titlul Moartea nu vine decât o singură dată, chiar închipuie o întâlnire a personajului Vincent Popescu cu clasicul schelet purtător de coasă; și nu oriunde, ci în cada cu apă fierbinte, printre implorările omului preocupat să-și îndrume oaspetele nocturn la o altă adresă și diverse înțelepciuni etico-filozofice despre dreptul la o viață mai lungă, care să dureze măcar până se încheie cartea aflată în plină și „haotică” desfășurare. Tentată de ineditul situației, Moartea se lasă frecată pe ciolane cu buretele săpunit, iar iminenta victimă întoarce situația în favoarea sa, sucindu-i vertebrele gâtului, scufundându-i hârca în apă până îi ies bule de aer prin găvanele ochilor și chiar călărind într-o luptă disperată scheletul, încât, frământat ca o plastilină care, în cele din urmă, se dizolvă complet, acesta se scurge cu bolboroseli în canal. Episodul nu trebuie luat neapărat ca o aluzie ironică la versetul evanghelic „Cu Moartea pre Moarte călcând”, dar poate fi înțeles și așa; mai ales că, într-un alt loc, îl vedem pe Cristul exportat în spațiul extraterestru avându-și, pe crucifix, posteriorul ornat cu un fermoar, fala tehnologică a exterrilor.

Ceea ce adună la un loc cioburile acestui puzzle deconcertant pentru cititorul de proză construită la modul clasic, cu personaje coerente, cu subiecte clare și rezolvări cerute de intrigă, este tocmai convenția postmodernistă a cărții care se alcătuiește din mers, sub ochii noștri, cu poticniri și relansări impetuoase, repede deturnate și ele la primul obstacol întâlnit, spre a o lua imediat în altă direcție, exotică neapărat. Cel ce scrie cartea e un personaj Autor, veleitar ambițios, gata să-și retragă inițiativele și să și le schimbe la modul oportunist pe traseu, în funcție de comentariile unui personaj Editor, obtuz și îngâmfat, reticent și incredul, gata însă să intervină în „procesul creației” cu sfaturi de atoateștiutor, în virtutea poziției sale privilegiate. Vincent, care este un personaj al cărții, tinde adesea să se confunde cu Autorul, în vreme ce Editorul fictiv tinde uneori să se confunde cu personajul Karlenstein, despre care ni se sugerează că ar fi o combinație alegorică între Karl Marx și Frankenstein (poate mai degrabă monstrul artificial creat în romanul lui Mary Shelley de personajul-reper ce-i dădea titlul). O asemenea complicată țesătură cu motive interconectate și personaje cu roluri interșanjabile dă și ea seamă de abilitatea inteligentă a autorului Lucian Merișca de a opera cu clișee literare în spirit postmodernist.

SF-ul vizitează și el, dar mai rar, acest ghiveci de teme și stiluri, extrase din genuri diferite și al căror melanj îl justifică abordarea suprarealistă, ironică și parodică a materiei din Vincent & Karlenstein. SF-ul apare printre istorioarele cu vampiri și schelete-cosaș, cu monștri teroriști care ne bântuie visele și imaginația. Motivele genului nostru se mulțumesc adesea să iasă la vedere în sclipiri fugare, fără să închege ceva coerent din punct de vedere epic și dramatic, ca în deja pomenita schiță (capitolaș?) cu plutonianul care agasează printr-o milogeală amuzantă anturajul, cu pretenția de a fi servit din clipă în clipă cu licori chimice menite să-i stingă setea imensă. O prezență mai consistentă a SF-ului vom avea abia la sfârșitul cărții, unde Merișca introduce în puzzle și nuvela Peripețiile unor pământeni în Exterrior, deja veche și mereu reciclată, de data aceasta chiar cu titlul de la început (Viața ca o bicicletă) și păstrând ca subtitlu pe cel pus în circulație pentru cititorii americani. Parabolă socială? SF politic? Doar dacă admitem că e unul jucat de păpuși cu măști de cauciuc, ori de personaje din filmele de desene animate, într-o lume unde durerea nu există, sau dimpotrivă, provoacă spectatorului amuzament și plăcere. În lumea comică a Exterriorului, pământenii încearcă să-și impună puterea colonială cu gadgeturi de felul bicicletelor de export, călărite și de Karlenstein cu voioșie, însă – cum s-a văzut – repede transformate de localnici în „biciclete blindate cu șenile”, pentru uzul gărzii guvernamentale.

Revenind la episodul nominalizării la Hugo, se mai poate semnala o situație unde zelul impresionist al comentatorilor americani conduce și el la efecte amuzante, în ton cu cele din Vincent & Karlenstein. Parcurgând tot ce s-a scris în State despre nuveleta în cauză – și nici nu e prea greu s-o faci, fiindcă pagini întregi de citate apar și ca prefață, și ca postfață a acestui volum, –, ai plăcuta surpriză de a-l descoperi pe Lucian Merișca pus alături de Zamiatin, Čapek, Orwell, Samuel Beckett, Gabriel García Márquez (pentru realism magic), Lem și Eugen Ionesco. Ceea ce pare întru totul onorant pentru autor, dar de fapt îl sufocă sub presiunea atâtor figuri ilustre, aruncate pe capul său la grămadă. Dacă dintre toți acești „grei” ai literaturii universale Merișca și-ar alege doar unul singur, oricare, ar fi, poate, destul.

În calitate de antologator, autorul a optat pentru îngrijirea volumului Revoltă în labirint (1996) de Dan Merișca și a selecției cenacliere retrospective Quasar 001, apărută în anul 2001 la Iași.