CÂNTEC PENTRU AGRIPPA

Anno Domini XLIV

„Zeci de Agrippari pe-al său pământ,

Un suflet blând în cer arzând.

Moarte sumbră dintr-o şoaptă,

Într-o noapte etern de caldă.”

Versuri triste, Tomul cu numărul doi – Blestemul Agroppolului.

Prolog – Printre ale sale meleaguri.

Război dar nu şi pace. Tăiaţi din acelaşi aluat putred. Un divin? Bun. Doi divini? Prea mulţi. Semnul bestiei: Cutezătorul. O lume fără sens, fără noimă, lipsită de logică. Ştiinţa răului. Avuţii nemaiîntâlnite. Un joc cosmic. O confruntare între grei titani. Dictator? Augustus.

Vezi Agrippul. Căci el e om.

Buncărul devenise împărăţia Mitrinogului. Pe când totul în afara lui îi aparţinea Agrippei. Desfrânarea acestui zeu ciumat c-un creier înfiorător de uriaş a dat naştere unei fiinţe multi-dimensionale, capabilă de a străbate universuri paralele, penetrând bariera care le despărţea. Din acel moment, şi până la sfârşitul infinitului, aceste lumi au devenit locuri de joacă pentru nenumăraţi Agrippi. Câmpuri de luptă pentru nenumăraţi Agrippari. Cât şi un iad pentru omenire.

În prezent, mânia sa era concentrată pe o singură fiinţă.

— Mongol, îți voi urmări fiecare mişcare de acum înainte! După cum vezi, ochii mei sunt peste tot. Mereu veghind deasupra ta. Eşti atât de mic şi insignifiant că te-aş putea strivi ca pe-o insectă. Dar eu sunt perfecțiunea întruchipată, permițându-ți să trăiești doar pentru că nu eşti o amenințare pentru măreţul meu plan.

— Nu te teme, Mongol, atâta vreme cât sunt aici, Agrippa nu va îndrăzni să te atingă, aşa grăi grandiosul Mitrinog.

Agrippa se temea de al său frate, pentru că el i-a dat viaţă Colosului din Rodos.

Iar destinul Agrippului era să moară de măna lui.

Fiind un crunt ciumat, acesta aruncă câte un blestem şi un deochi în forma unei gravuri pe fiecare parte a corpului său din bronz, precum:

PRIMUS – SECUNDUS – TERTIUS – QUARTUS – QUINTUS – SEXTUS – SEPTIMUS – OCTAVUS – NONUS – DECIMUS – AGRIPPUS.

PRIMUS. Pe frunte:

I

Undeva afară, monstrul. Numele său? Agrippus. Dorința? A o găsi. Locația buncărului? Necunoscută. Ciuma minții umane. Vechi zicale dintr-un compendiu lexicografic. O vreme înainte de vreme, veşnicul infinit. Un dispozitiv! Legătura dintre fraţi. Scena? Cosmică. Bătălia cu numărul III. Oameni? Doi. Calitatea vieţii? Bună, trai decent. Timp? Destul.

Deşi trapa principală era închisă, mai erau şi alte căi de a părăsi buncărul. Printre ele se numărau pasajele secrete, ritualurile ce implicau o moarte temporară pentru proiecția astrală, transportul fluidelor cerebrale cu ajutorul unor ţevi lungi de sute de mii de metrii ce permiteau pătrunderea aerului în buncăr, sau chiar şi prin forţă brută. Aproape că nimeni nu știa de ele și cei ce știau erau destul de deştepţi încât să nu riște bunăstarea comunității.

SECUNDUS. Pe piept:

II

Nepăsare. Condamnare la moarte. Destinul multora? Prăpăd. Destinul câtorva? Să stăpânească lumea.

O voce bărbătească declară cu aroganță:

— In decorum, Agrippa Mortis! Tradus din limba Agripparilor ca şi: În decor, Agrippa moare. Zise Ionuț, unul dintre cei doi ingineri.

— Se încarcă, isteţule. Cred că ai reuşit să-l faci să meargă. Răspunde B.

— Pfiu, a naibii drăcovenie. Mi-a dat ceva de furcă, nu glumă.

După un moment, un glas monoton le dă de ştire:

— Activare vocală reuşită.

Un ceas inteligent le măsoară stadiul contaminării cu ciumă.

— Douăzeci şi ceva la sută, celălalt notă. Risc crescut.

Se mai strecurau din când în când afară, fără să știe nimeni. Părăsirea buncărului nu era în nici-un caz interzisă, ci doar întoarcerea acasă. Existau nenumărate pericole la fiecare pas în lumea exterioară. Pe lângă „elefantul bubonic” din cameră, o metaforă antică proaspăt uitată, mai erau și trimișii Agrippei care-i puteau urmări, abrogații-encefalici sau chiar el, Falsul-Martir. Unul dintre cei trei manipulatori ai realității. C-un ochi uriaș turnat într-o coroană, înfiptă în al său cap prin vene și tendoane. Opt metrii în înălțime. Bătrân ca timpul în privire. Veșnic și întunecat ca tine, o, mărețule zeu Agrippa.

TERTIUS. Pe abdomen:

III

Evadare din infern. Puţină distracţie nu strică nimănui. Un trecător călare pe un armăsar galben, guvernatorul. O prevestire. Terminal? Reparaţii. Singur pe lume? Subalternul:

— Am găsit ce căutam, ne putem întoarce! Dar mai întâi verifică împrejurimile, asigurăte că nu am fost urmăriți!

— Față, spate, stânga, dreapta. E sigur.

— Bun. Ionuț chicoti în timp ce verifică prada. O inimă pe care a scos-o din carcasa unuia dintre mutanți. Încă bătea. Lent.

Înapoi înăuntru. O dâră de sânge. Nimeni nu bănuiește nimic.

Cei doi ingineri se distrau citind un fragment de ficţiune pe care îl furaseră dintr-un muzeu. O relicvă a trecutului, din lumea veche, dinainte de război. Muzeologul său, un sac de piele-ntoarsă care semăna cu un mormoloc topit pe un craniu de om, pe două picioroange de nichel, pe nume Mongol, sluga favorită a Agrippei, n-avea nici cea mai mică bănuială că acești escroci l-au „împrumutat”.

Ionuţ era obsedat de astfel de vestigii, aşa că nu-i de mirare că nu s-a putut abţine. Deşi era o rămăşiţă a unui text mai lung, îl citise deja de nenumărate ori.

Calitatea lucrării era incontestabilă. Autenticitatea sa şi felul în care era scrisă îl făcu pe Ionuţ să tresară într-un asemenea hal încât acesta începu s-o recite ca pe un poem:

— Cronicile Aventurierului Iacob Marchiz, începutul citatului:

După o inspecţie mai amănunţită, admirabilul Iacob Marchiz constată că unele amănunte au fost omise în timpul primei evaluări a scenei crimei, de către domnul comisar M. cât şi de către asociaţii săi. Iacob era ambasadorul francez-american al Guineei de Sud, şi, prins în mijlocul acestui conflict, putea să-şi piardă înalta funcţie în care a fost numit chiar de către regină. Fiind însoţit de către un om parşiv şi afemeiat, cei doi şi-au propus să scape de această conspiraţie care le-ar putea păta reputaţia amândurora.

Iacob îi vorbea mereu de sus. Era ca şi cum nu erau nicidecum egali, iar singurul motiv pentru care îl adusese pe post de cărăuş în călătoriile sale prin Indonezia, era că acesta moştenise o mică avere de la recentul său tată răposat.

— Un bărbat ca el nu cunoaşte importanţa statutului social, dar vorbeşte despre acest subiect ca şi când l-ar cunoaşte intim, cu singurul motiv de a-şi impresiona aşa-zişii egali.

Ironia sorții este că mirosul său indecent, aerele grandioase cât şi comportamentul său nechibzuit era să-i dea de gol, când, pe undeva la miezul nopţii, guvernatorul aproape i-a zărit în mijlocul străzii, din al său taxi mic cu caroseria galbenă.

— Sfârşit de citat.

— Nu vom ajunge nicăieri dacă continui să tragi de timp!

— Şi ce? Oricum nu există certitudinea că ne vom întoarce după ce se termină schimbul, deci de ce să nu ne distrăm şi noi puţin?

— Te poți întoarce oricând. Haide odată, e rândul nostru. Spuse celălalt inginer, în timp ce-și croi drum în fața cozii.

Aveau o treabă de făcut. Era aglomerat și pe lângă asta, lui Ionuț îi fuse verificat ecusonul de două ori. Probleme la caroserie, se gândi el. Al naibii guvernator.

QUARTUS. Pe piciorul stâng:

IV

Suflete impure blocate într-un paradis bleg. O înţelegere cu o fiinţă meschină. Al său ales. Secrete peste secrete. Mână liberă. Purificare. Tuturor ne vine rândul. Comunitatea din oraş.

Cartierul Estului era o mahala. Fiecare bloc avea un acoperiș curbat. Ultimele etaje erau pline de mașinării folosite de bărbați pentru a-și satisface nevoile. Înainte de a se culca cu ele, se îmbrăcau în costume de protecție aproape regale, cu căști întoarse cu fața în jos, toți cu buteliile în spate și motoarele pornite la maxim. Nori de gaz feros pluteau în jurul lor.

O statuie a domniţei lacrimilor false, Annathael era venerată de maici şi de fecioare.

Pe lângă asta, mai era și spitalul. Nimeni nu vorbea despre spital.

Mizeria și decadența erau la ordinea zilei, pentru că în acest cartier domnea nimeni altul decât Păgânul-Cerșetor, dușmanul de moarte al Elegantului. Un măscărici legendar care le-a dăruit cetățenilor cartierului de est o lună roz, a cărei lumini îi dădea o senzație de greață Păgânului. Faptul că acest cartier a rezistat atât de mult era un mister pentru Cerșetor. Mai ales pentru că se baza pe ultimi doi ingineri rămași pentru reparații și alte flecuștețe. Acum primise un ordin de sus, moartea celor doi.

Motivul? Era un secret de stat. Dar cineva îi promisese o bucățică din pâine.

Complexul putea fi al lui. Singura modalitate de a-l descrie era printr-un paradox de suprapuneri de uşi, camere răsturnate, drumuri nebuneşti, ș.a.m.d. O structură temporală cum nu s-a mai văzut până atunci, situată chiar în inima buncărului. Totul fără noimă, în afară de prezenţa ciudată.

În acest paradis ilogic, ea încălca toate regulile. Iar P. Cerşetor avea de gând s-o stăpânească.

Cineva îl întrerupe:

— Butoaiele sunt la locul lor, stimate cerșetor! Unul dintre soldați îi dă de știre.

Cartierul Nordului era compromis. Butoaiele pline cu feţele ciumate erau bine poziţionate în interiorul apartamentelor sale.

— Perfect, totul este la locul lui. Să înceapă măcelul!

QUINTUS. Pe piciorul drept:

V

Prefăcătorie. Direcţii false şi înţelegere. Un simplu om. Fiinţa umană. Secrete. Un nume de cod? Mortis. Schimb echivalent. Înlăturare. Cine? El.

Ionuț nu primise confirmarea că va fi „retrogradat” încă. Pe lângă asta, îi era și puțină greață. Primul semn al contaminării. Mai ales pentru că superiorii săi știau că ceva nu-i în regulă, sau cel puțin aveau o vagă bănuială.

— Liber. Următorul!

Inginerii tocmai părăsiră prima clădire de sticlă și intrară în liftul celei de-a doua.

— Nu-ți fie teamă. E mult mai sigur ca afară.

— Tacă-ți fleanca! Poate ne aude cineva.

— Cine? Am rămas doar noi doi, Ionuț.

— Da, dar mai mult de o treime din pereți sunt transparenți și ne pot citi pe buze.

— Asta-i prea de tot. Bine, fie ca tine.

Clădirea se afundă ca-ntr-o cutie de nisip, pe o şină, în direcția plăcilor de silicon în timp ce conductoarele-i erau electrificate. Unele dintre ele erau accesate de la distanță și trăgeau destulă energie încât să alimenteze placa principală de cristal.

— Trebuie să te întreb ceva! Celălalt inginer șuieră printre dinți în timp ce fuma un trabuc subţire şi negru. El era „Boul”, ceva-ceva patruzeci de ani, necăsătorit, un veteran de război. Al paisprezecelea, civil. A nu se confunda cu cel de-al treilea război mondial.

Eu cu cartea, el cu moartea, gândi inginerul. Omul ăsta nu știe că mizeriile astea ucid? Pfiu!

Ionuț dădu din cap, privi prin lift și-l ignoră pentru moment. Multe prize pierdute-n abis. Se întoarse spre ușa. Un zgomot ascuțit le anunță sosirea. Colegul lui indignat mai trase un fum din trabuc și-l urmă prin scara blocului.

Tocmai au ajuns la destinație. Câteva forturi uriașe înconjurate de garduri cu sârmă ghimpată. O santinelă îi aştepta.

Boul și Ionuț erau conduși de ea către anticameră, înăuntrul unui creier uriaș de fier care pulsa cu o energie pură şi albăstruie. Zece privitori, legați de mâini și de picioare se zbăteau să scape. Totuși, erau lipiți de ecranele mari și late din fața lor. Sufereau de insomnie și de izolare.

— Și-au făcut-o cu mâna lor. Zise santinela. Au ajuns în halul ăsta din cauza propriilor decizii. Nu dorm, nu beau, și se hrănesc cu nimic altceva decât cu propriile lor minciuni. Dar energia generată de ei alimentează cartierul de Est. Dacă sistemul pică, picăm și noi. Dacă picăm și noi, ei bine, picați și voi. Simplu. Intraţi acolo și corectaţi trecutul. Monitoarele cuantice sunt capabile de auto-reparație, atâta vreme cât trecutul și destinul omenirii rămân neschimbate. Vă puteți apuca de treabă!

Piatră, hârtie, foarfecă. Ionuț pierde.

— Știi ce trebuie să faci? Întrebă Boul.

— Desigur. Fiecare monitor este responsabil pentru transferul conștiinței într-o zonă din trecut. Unul dintre ele este defect. Este fix ca un joc de noroc sau ruleta rusească, ho-ho. Dacă-l nimeresc pe cel stricat, dau ortul popii. Dacă nu, sărbătorim.

Încă o escapadă afară.

O soartă mai rea ca moartea. Era destul de hilar, nu în sensul ho-ho, dar în acela că m-ar lua naiba. Unul din opt monitoare era defect. Nu știa care. Toate funcționau la fel, inclusiv cel defect. Singura diferență era că acela l-ar fi lăsat paralizat în mintea altei persoane.

Ionuț se așază într-unul dintre scaune după ce un cap-lat este înlăturat.

Schimbul este reușit.

SEXTUS. Pe mâna stângă:

VI

Politica are două feţe. Doi invitaţi. Prieteni? Minciuni peste minciuni. Uitare. Trecutul. Răul, o umanitate abandonată.

Inginerul se trezi în corpul altui om. Gândul era a lui, dar mișcările îi erau străine. A tras lozul pierzător.

O voce mecanică începu:

— Ionuț H. Harpă, junior, al crucii roșii, al burgheziilor, un interlop marxist orb la un ochi, este și va fi mereu un snob. Fiind unul dintre cei dintîi absolvenţi ai Academiei Vârfului de Harpă, stegar, ambasador, şomer de stradă, om de litere şi în egală măsură şcolar de profesie, el este responsabil pentru reeducarea elevilor noii generaţii. Aceştia fiind viitorii noştri fii, gata de a fi adoptaţi de către a noastră crudă societate, care nu numai că vor cutreiera stelele, dar care ne vor călăuzi prin era întunecată care va urma. Conduşi de el, un vizionar, o victimă al unui abuz autoimpus. Copii săi, care-l vor mânca, vor deveni parte din lumea veche, lumea nouă, şi lumea următoare, era nouă, unde agenţilor Siguranţei le va fi acordat statutul binemeritat, cel divin! Agenţii Siguranţei sunt zeii noştrii, iar noi ne-am săturat de salinitatea din apă, din sânge care ne încheagă inimile, cauzând preinfarcturi.

— Mă ofer ca prima victimă a Noii Ere şi a scorurilor vechi dintre vechii titani, ştiind că în realitate, sunt deja mort. Zise Ionuț.

— Şi suntem în direct! Continuă aceeași voce mecanică.

— Tu, cel care mă asculți, fie la radio sau la televizor, sunt captivant, nu-i așa? Tu, cel cu o mentalitate de porumbel-crab, da, tu! Nu te poți gândi la nimic altceva decât dacă acest om cult este interesant sau nu. Permite-mi să-ți răspund la această nelămurire. Ei bine, fără alte formalităţi, voi avea nevoie de un voluntar din primele rânduri. Tu, un neica nimeni!

Dar acel membru din audiență nu era un orișicare, ci Pena-Gnath, arhitectul Mitrinogului, deghizat într-un om.

— Conclovinţa este una dintre cele mai mărețe structuri care a existat vreodată. Nu există nici-o structură mai puternică decât ea. Mulți au încercat s-o cucerească doar ca să piară încercând. Iar tu te poți alătura acestei citadele ca și al ei Duce!

Audiența rămâne șocată iar snobul, în loc s-o liniştească, îl cheamă pe următorul invitat.

— Dragă președinte Somorro. Dacă ai avea șansa să te întorci în timp, ce mesaj le-ai transmite generațiilor precedente?

— Istoria este nimic altceva decât o făcătură. O ficțiune scrisă de nimeni altul decât mine!

Dar audiența rămâne la fel de șocată ca și prima dată de spusele noului invitat. Aceasta începea să-și piardă răbdarea.

— Linişte, linişte! Somorro Castilla Del Florenzo el Alurra der Tabbask nu este o persoană incompetentă. El este liderul incontestabil al acestei lumi. Născut după optsprezece luni, născocirea istoriei este un simplu fleac pentru el.

Nefiind în stare să-i calmeze, snobul alungă președintele și îi cheamă pe luptători. O platformă îi coboară pe câțiva bărbați cu măști de boi. Aceștia încep. Nimeni nu înțelege ce se întâmplă în timpul luptei, nici măcar Ionuț, care se preface a fi interesat și atotștiutor. Nicio explicație.

Se luptă cu săbii de carton ca niște copii pe stradă, deși prezența unei coregrafii este evidentă.

Această demonstrație falsă îi lasă și pe invitații emisiunii și pe membrii audienței cu gurile căscate, neștiind ce să creadă. După un moment sau două, se întorc către snob, care, deși la fel de nedumerit ca și ei, se preface că înțelege ce se întâmplă și aplaudă. Fiind un membru al elitei, și bine văzut de ei, audiența în sfârșit începe să aplaude și ea. Succes!

Lupta nu ține mult pentru că era mai mult simbolică decât figurativă. Simbolismul din spatele ei era mai mult lăsat la îndemâna privitorilor și de asemenea era adânc și deloc superficial. Interpretarea sa interpersonală era legată de relația socială născută din reimaginarea și reinterpretarea miturilor și tradițiilor Greco-Romane de luptă. Acestea fiind văzute ca și un fel de divertisment de către plebea needucată cât și de elită, în timpul unei ere pașnice, unde luptele erau considerate unealta barbarilor care aderau la schimbările societății precedente.

Mișcările bărbaților cu capete de boi puteau fi interpretate, corect, ca un omagiu sau o aluzie la reîntoarcerea stilului de teatru japonez Kabuki cât și cel Shakespearian. Pe lângă cele menționate, mai era prezentă și o abstracție revigorantă sau o întoarcere la filmele mute de pe vremea lui Alfred Hitchcock. Singura excepție fiind, că în loc de păsări erau boi.

Voi muri? O fi prea târziu? Trebuie să existe o cale de scăpare. Nu pot rămâne blocat în corpul unui străin pentru tot restul vieții. Toate aceste tălmăciri se petreceau în capul lui Ionuț H. Harpă, mândru prezentator al emisiunii de stat.

Fost inginer.

SEPTIMUS. Pe mâna dreaptă:

VII

Ionuţ se odihneşte. Totul în numele răului, rugăciune. Două fiinţe. Preţul unei vieţi de om. Necaz. Vocea, gândul, ţinute în balanţă. O ultimă speranţă.

— In Corpus Agrippus. (Tradus din Agrippară ca şi: În corpul Agrippei.)

În a sa chemare, prin timp, prin spaţiu, un schimb. Se rugă la el, şi-l chemă ca printr-un vis:

— Ia-mi viaţa, măreţule zmeu! Tu Agrippa, veşnic zeu!

OCTAVUS. Pe ochiul stâng:

VIII

O culoare. Strălucire. Apus. Vedenie, nălucă, sau chiar un zmeu. Boul: Cap sau pajură. Amintire.

Şi atunci vorbirăm de el. Proaspăt răposat.

În fața sa era nimeni altul decât călărețul cu cap galben, lipit de al său cal palid.

— Călărețule cu cap galben, călăreț cu cap de stea, stând pe un tron sângeriu, c-un gât de verde amărui, c-un corp întortocheat în jurul lui, ce veşti îmi aduci?

— Moarte, moarte ca de om. Privește aievea, tu, prinț orb!

Și atunci, inginerul muri pe loc, sufletul lui fiind revendicat de către mărețul zeu Agrippa, fiind adus la suprafață pentru a da naştere unui nou Agrippar.

Cât despre Bou, se poate spune că, undeva printre fire, el este prins și dus către camera secretă de sub stația de metrou.

NONUS. Pe ochiul drept:

IX

Agrippa, Agrippus, Agripp. Zei, mătănii şi măslini. Car cu boi. Boul visează la o cale de întoarcere. Frigul.

Pereţii ei organici, cu peri castanii tremurau de fiecare dată când metroul hidraulic trecea prin tunel. Nu-l vedea tot timpul, dar când apărea, răpitorul său purta o cască. Singurul bec aprins din cameră se bălăngănea în stânga şi-n dreapta.

Veni stingerea. Omul cu cască se târâ afară ca un melc sleit de puteri.

De fiecare dată când uşa era deschisă, prizonierul tremura de frig. Nu se putea gândi la nimic altceva decât acea cască ciudată, cu feţe de om care aveau monitoare în gurile lor supradimensionate.

Nu putea fi acelaşi bărbat, nu, cel ce s-a prezentat în faţa Boului purta aceeaşi cască, dar nu era la fel de solid ca şi el.

Un cap fără corp apăru pe unul dintre ecrane şi început să urle mizerii fără noimă.

— Ce vrei de la mine? Întrebă Boul.

Nici-un răspuns, doar o tavă de mâncare stricată îi fu azvârlită-n faţă. Era batjocorit!

Pentru prima data văzu tunelul din spatele uşii. Temniţa lui fusese o cameră unde odinioară se odihneau muncitorii.

Noul venit pleacă fără să închidă uşa.

— Uşa! Asta nu s-a mai întâmplat până acum. Se va întoarce oare? O fi sigur să ies? Boul gândi cu voce tare.

Se rugă la Nac, dar conul de gelatină nu-i ascultă chemarea. Singura lui șansă era, el. Atunci începu cântarea:

— Agrippa, A-G-R-I-P-P-A. Agrippae. P-A-I-E. Agrippus, Agrippi, Agripp. Numele tău mă obsedează. Fiinţa ta divină mă eclipsează. Tu mi-ai dat viaţă, nume, chip. Eu sunt al tău, de sus privit!

DECIMUS. Pe buze:

X

Începuturi. Frică. Viitorul, trecutul şi prezentul. Un singur zeu, trădare? Înșelăciune. Ingineri, preţul părăsirii buncărului: înapoi afară.

Capul dezosat al Agrippei pândea prin aproprierea celor trei munți ai săi. În timp ce ei se descompuneau, ecoul unei voci de om se putea auzi din depărtare. Soarta lui era in mâinile inexistente ale Agrippei, iar acesta doar zâmbi și-l lăsă să moară, suferind de o crudă intoxicație alimentară.

Sufletul Boului era incompatibil şi pe lângă asta, unul singur îi era îndeajuns.

— Acum că ultimul inginer a murit, putem împărți buncărul, așa cum am stabilit inițial, Iorc! Zise Agrippa!

Capsula din țărână nu putea decât să cânte o notă falsă, în acceptarea lui.

Iar, odată cu moartea ultimilor doi ingineri, contaminarea totală cu ciumă a buncărului nu mai putea fi oprită. Nici măcar de către Mitrinogul acela blestemat. Fratele-larvă cu cap de om, născut în timpul Diotoromului – Renașterea Agrippei, zeul întemnițat într-o cutie.

— Cu Ducele în fruntea oștii mele de mutanți și a spionilor din interior. Elegantul cu a sa magie. Falsul-Martir cu a sa privire, Iiel cu a sa menire, Buncărul va cădea! Omenirea va pieri! Iar eu voi domni la infinit! Zise cel de-al optulea Agripp. Purtat de al nostru, Mozambic!