Mântuire

Lucrare distinsă cu mențiune, la Concursul Național de Proză Scurtă Helion 2016.

Tudor, elev obișnuit al unui colegiu la fel de obișnuit se pomeni într-o dimineață ales să citească o scrisoare anonimă,  primită în cutia poștală a casei obișnuite a părinților săi dintr-un cartier liniștit dintr-un oraș conservator; e scrisă cu litere perfect rotunjite, în cerneală neagră.

Salut bătrâne !

Vreau să-ți copiez aici o scrisoare integrală pe care mi-a trimis-o un prieten american, pentru că m-am minunat  EXTRAORDINAR   la cât de multe poate să spună mărturia lui despre viața mea și a multora din jurul nostru . Știu că sună clișeic, știu. Mi se pare că de-o vreme încoace mi se trimit necontenit semne și răspunsuri, care formează poate (la fel ca piesele mici, neregulate, de piatră colorată, strânse laolaltă într-un soi de straniu tipar) ,  un mare Mozaic , dar în cazul meu… ele formează o grea și  kilometrică  Întrebare. Ca atunci când te plimbi de-a lungul unui peron vechi și vezi, din când în când, printre zecile de plăci galbene câte o placă verde sau alte câteva albastre și maro și înțelegi că e vorba de un tipar; înțelegi că plăcile diferite de marea masă nu sunt puse acolo întâmplător, dar totuși ele nu-ți spun nimic când le privești pe fiecare în parte. Poate că aștepți trenul către un orăşel mai mic, către un sat, la bunici, în natură departe de agitația orașului cu blocuri de beton,  și tocmai când privești peronul de la distanță, de la etajul de sus al trenului, vezi un gigantic mozaic reprezentând un peisaj de țară: plăcile galbene sunt lanurile de grâu, plăcile maro sunt copacii, cele verzi frunzele, iar cele albastre un lac și o bucată de cer luminos. Atunci îți dai seama cum de cele mai multe ori semnele și răspunsurile trimise de sus formează de fapt acea Întrebare în care constă probabil mântuirea noastră. Ele sunt dovada că Mântuirea există.  Nu ți se pare frustrant cum, de cele mai multe ori, majoritatea creștinilor tratează această Mântuire cu aceeași superficialitate cu care tratăm noi soft-urile de calculator? Ei tratează Biblia ca pe un contract de agrement al soft-ului pe care nu îl citesc niciodată în întregime, dar pe care-l bifează la final cu „de acord” doar ca să-l poată instala cu succes. Nu… Marea Întrebare nu e un soft. Cărtărescu spune că pentru a putea relata astfel de întâmplări despre semne extraordinare ai nevoie de o formă la fel de măreață în care să le povestești mai departe. Așa ceva a reușit și prietenul despre care-ți vorbeam mai sus și a cărui scrisoare o voi copia în continuare. El a reușit să spună povestea a sute de oameni care au răspuns acestei Întrebări la zeci de ani după moartea lor.

Vreau să-ți spun de la început că oricât ai căuta n-o să găsești orașul Elsewhere pe nici o hartă. Nici măcar pe cele de la Google. Drumul distrus, pe el crește deja vegetația, ce duce la orașul acesta abandonat nici măcar nu se leagă de șoseaua principală. Îți spun, e un semn de Sus. Există pe lumea asta multe locuri în care n-ar trebui să mergi; locuri pe care toată lumea te sfătuiește să le eviți.  Imaginile din satelit surprinse de cei de la Google sunt foarte neclare, blurrate și șterse, ca și cum nici măcar ei nu ar vrea să știi ceva de locul ăsta.

Elsewhere era localizat în sud-estul județului Calloway, aproape de malul lacului Kentucky. Era totuși înconjurat de pădure sălbatică și până de curând mai multe clădiri au trecut testul timpului, rămânând astfel în picioare.

De-a lungul anilor am auzit mai multe povești despre Elsewhere de la localnici. Fiind născut și copilărind în județul Calloway pot să spun că știu aproape toate poveștile locale cu fantome și clădiri bântuite. Părinții mei erau mai tot timpul plecați în delegații, așa că îmi petreceam o mare parte din timpul liber noaptea prin cimitirele Asbury și Bătrânul Salem verificând; investigam dacă poveștile astea sunt sau nu reale. Nu am găsit niciodată nimic.

În fine, acum câteva săptămâni am făcut voluntariat la un azil de bătrâni din oraș și am avut ocazia să vorbesc cu un individ de culoare, care tocmai împlinise 80 de ani. Îl chema Ethan și mi-a spus că nu locuiește la azil, dar trece zilnic pe acolo să se joace table cu ceilalți bătrâni, foști colegi de muncă. „Dar acum nu văd pe nimeni să se joace”, i-am spus privind în jur la toți bătrânii care se uitau la tv. „Da, ai dreptate. Se uită în fiecare zi la un serial. Adevărul e, băiete, că în timpul ăsta, când ei se uită la tâmpenia asta de serial, eu ies de obicei cu gagica asta, infirmieră”, îmi spune el și scoate din portmoneu o poză cu o femeie roșcată. „Are 47 de ani și i-a murit soțul cu ceva timp în urmă. E o femeie în toată regula, coaptă, și dacă eu mă mai pot ține pe picioare…eh, înțelegi tu”. M-a bătut pe umăr și a continuat după ce-a luat o gură de bere. „Oricum, azi e plecată la o convenție a medicilor”.

Era foarte simpatic și se vedea că prin patul lui au trecut multe femei, cu toate că n-o fi fost el cel mai atractiv bărbat. Oricum, mi-a povestit ceva despre Căderea Elsewhere-ului.

„Când am fost copil, ceva mai mic, taică-meu și cu mine ne-am dus la Supermarketul Central din Elsewhere, să cumpărăm una alta pentru cină. Am mers, am luat, am plătit la casă și tata mi-a spus să aștept afară în camion până termină de vorbit cu doamna Ellison, vânzătoarea. După asta a încărcat cumpărăturile în camion și mi-a dat o bomboană. În același moment s-a auzit un țipăt îngrozitor, venind dinspre Școala Generală. Nu știu exact ce s-a întâmplat, pentru că tata mi-a spus în tot timpul ăsta să rămân în camion, dar imediat a urcat și el și-a pornit în viteză. După întâmplarea asta nu ne-am mai întors niciodată în Elsewhere.

Dar, după câțiva ani, m-am întors acolo cu niște prieteni. Niște puștani în pragul adolescenței, care nu știam nimic despre semne și revelații. Nici măcar trupurile anemice ale fetelor din cartier, nici măcar pe alea nu le cunoșteam. Să știi că feminitatea, cu toată dulceața și amarul ei cu tot, îți deschide ochii, băiete. În fine, am intrat în clădirea abandonată a școlii împreună cu Jason, un prieten, și la câteva minute după aceea nu l-am mai văzut. Niciodată. Îmi amintesc cum l-am văzut lângă mine când am intrat, am auzit amândoi un zgomot de pași târșâiți pe parchet, ne-am întors să vedem de unde vine,  iar în secunda următoare a dispărut. Eu și cu ceilalți prieteni ne-am petrecut restul zilei căutându-l în toată școala, dar nu l-am găsit. Peste câteva zile, poliția a făcut cercetări la fața locului, dar nu l-au găsit nici ei. La scurt timp după incidentul ăsta, Primăria a decis ca drumul către Elsewhere, unicul drum, să fie deconectat de la șoseaua principală HWY 280, și distrus în întregime. Au trecut mai bine de 60 de ani, iar tu ești prima persoană care a mai pomenit ceva de orașul ăsta. Timp de jumătate de secol. Ce e cel mai ciudat, băiete, e că, la câteva săptămâni după ce eu și tata am mers la Supermarketul Central din Elsewhere și am auzit țipătul ăla îngrozitor, întregul oraș a fost abandonat peste noapte. Toți locuitorii, muncitorii, polițiștii, doamna Elson, vânzătoarea și toate celelalte vânzătoare, copiii din acea școală, profesorii, doctorii, inginerii, arhitecții, cu toții au dispărut fără urmă. ”

Am ascultat povestea bătrânului și a vrut să sap mai adânc. Biblioteca publică din Calloway deține toată arhiva istorică a orașelor din județ. Am mers acolo și mi-am petrecut o săptămână întreagă citind fiecare carte de arhivă, dar nu am găsit absolut nici o mențiune despre Elsewhere. Am mers în cele din urmă la biblioteca Waterfield, din campusul Universității Murray, continuându-mi căutările, unde am găsit o singură referință la Elsewhere în gazeta Louisville. O poveste cu un singur alineat ce relata fără nici un detaliu în plus sau în minus cum orașul a fost abandonat din motive de sănătate și siguranță. Dar asta n-avea nici o logică. Bătrânul Ethan nu mi-a spus nimic despre vreun abandon organizat din motive de siguranță. De ce m-ar fi mințit? Ce ar fi vrut să ascundă?  Mi-a spus clar că au dispărut cu toții peste noapte. Articolul era publicat la data de 2 Aprilie 1953. Un detaliu mi-a sărit în ochi: ” Localizat la două mile nord față de New Concord, de pe șoseaua HWY 280. ”

Am așteptat până sâmbătă dimineață, când mi-am încărcat telefonul și mi-am pus în rucsac bateria externă, în caz de urgență. Am suit în mașină și am condus două mile nord de la New Concord, apoi am parcat pe marginea drumului. Am căutat timp de o oră o urmă sau o cărare în toate direcțiile posibile. Nimic. Am început să cred că totul e o glumă pusă la cale de bătrânul Ethan; că-și bate joc de mine. Mi-l imaginam în momentul acela cum o strânge în brațe pe infirmiera roșcată; cum râde împlinit de gluma lui tâmpită.

Dar în cele din urmă am zărit câteva rămășițe ale Elsewhere-ului după care m-am putut orienta. Am mers în direcția lor cam jumătate de milă, până când am ajuns într-un fel de cartier cu multe clădiri dărăpănate, gata să cadă peste orice trecător. Am văzut câteva bucăți sparte de pavaj pe alocuri. Bătrânul avea dreptate. Muncitorii chiar au distrus drumul legat de șoseaua principală. Orașul era pustiu. E o imagine înfiorătoare și-o experiență halucinantă să te plimbi printr-un oraș lipsit de viață. M-am dus în centru și-am văzut o pancartă mare în stânga mea. SUPERMARKETUL CENTRAL ELSEWHERE. La ferestre erau scânduri bătute în cuie, la fel și la ușă, dar după ce am tras de lemnele  putrede, care s-au rupt cu ușurință, am putut intra fără nici o problemă. Curios e faptul că multe dulciuri și conserve, împreună cu alte câteva alimente cu dată înaintată de expirare, au rămas intacte pe rafturi, neatinse. Casa de marcat era în stânga mea, iar pe jos se vedeau încă urme de pași în praful gros. Părea că cineva a mai fost aici. Poate că nu eram singurul care căuta un răspuns marelui mister al dispariției locuitorilor din Elsewhere. Am apăsat câteva butoane pe casa mecanică de marcat, iar din ea s-a deschis un sertar plin cu monede și bancnote. Mi-am băgat toți banii în ghiozdan și am mâncat un sandviș, pe care l-am pus cu mine de acasă. Apoi m-am îndreptat către ieșire, să explorez și alte clădiri. Am auzit un zgomot în spatele meu, ca și cum cineva și-ar fi târât picioarele pe parchet. M-am întors, dar n-am văzut nimic. „E cineva?” am spus râzând. Nu ți se pare straniu cum noi oamenii ne găsim în general cele mai nepotrivite momente să râdem, să facem haz de necaz? „Ethan, bătrâne?” Dar n-am primit nici un răspuns.

Am auzit din nou același sunet de picioare târâte pe parchet apoi brusc zeci de strigăte îngrozitoare, dar în jur…nimeni. Strigăte de durere. De suferință. Am ieșit înspăimântat de acolo, terorizat de-a binelea, încât am leșinat la ieșire pe treptele supermarketului. Cred că am stat câteva minute bune; m-am trezit când stropii de ploaie m-au udat din cap până-n picioare. Începuse să plouă torențial, așa că m-am adăpostit într-o casă veche de lângă magazin. Nici vorbă să mai intru vreodată în magazinul ăla. Am deschis ușa casei și am intrat într-o cameră ce arăta ca un fost living. Totul era înghițit de praf și molii. M-am așezat pe un fotoliu vechi din lemn, cu tălpi curbate ca de balansoar. Am închis ochii și m-am relaxat. Un strop de ploaie mi-a atins creștetul. Tavanul și acoperișul erau amândouă  crăpate. M-am mutat în altă cameră, iar pe un birou vechi din lemn am văzut câteva ziare întinse neglijent. M-am așezat la birou și le-am citit mai atent. Gazeta Elsewhere scria pe fiecare din ele, iar articolele descriau evenimente locale, publicații, povestiri scurte, rețete culinare și diverse anunțuri de vânzare- cumpărare. Una dintre gazete mi-a atras atenția cu știrea de pe prima pagină: ”Tragedie la Școala Generală” .

Articolul cu pricina relata povestea unei profesoare isterice care într-o zi le-a adus elevilor ei un tort otrăvit. Un singurul elev a reușit să supraviețuiască. Acest nu a mușcat din felia de tort și speriat a încercat să fugă afară pe coridor. Acolo a lansat cu ultimele puteri din toți rărunchii cel mai îngrozitor țipăt auzit vreodată în Elsewhere, înainte ca profesoara să-i vâre bucata de tort pe gât.

Publicația se termina brusc și altă problemă pe care am sesizat-o a fost că articolul fusese publicat pe 12 August 1936. Povestea lui Ethan avea loc cu aproape 20 de ani mai târziu. Când profesoara era mai mult ca sigur în închisoare, iar copiii din clasa ei au murit cu toții. „Ce îmi ascunzi tu mie, Ethan?” mă gândeam.

Pe același birou am găsit o biblie cu un semn de carton în ea, la cartea Exodului. Am răsfoit-o și am văzut cum cineva subliniase cu un marker galben toate cele 40 de capitole din această carte. La finalul cărții am găsit scris cu litere mici „Pivniță. 25000/240/300”. Am închis cartea și am ieșit din casă. Ploaia încetase de mult. Am vrut să plec, să las naibii toată treaba asta cu Elsewhere. Am vrut… dar și mai tare am vrut să merg până la capăt, unde alții nu au ajuns. Am vrut să știu unde au dispărut cu toții. De ce orașul nu apare pe nici o hartă. Așa că am intrat înapoi în casă și am coborât câteva scări până-n pivniță, unde am văzut o ușă enormă de metal cu cifru ca de seif. Am învârtit de mânerul acestuia. 25000/240/300. Ușa s-a deschis încet și am pășit pe un coridor lung și întunecos. Mi-am aprins lanterna din ghiozdan și-am văzut cum de-a lungul coridorului, pe un perete, stă scris un text lung cu litere strâmbe. Am urmărit textul cu degetul. Era scrijelit în perete cu o unealtă ascuțită.

„ Nimic nu e întâmplător. Cel de sus nu lasă pe nimeni nepedepsit. El pedepsește pe cel rău și Mântuiește pe cel bun. 25000/240/300. La început în Elsewhere au fost 25000 de locuitori albi și 300 negri. 2 reprezintă cartea a doua din Biblie, Exodul, iar 40 reprezintă numărul de capitole din această carte. Desmond, șeful celor albi, a construit orașul ăsta din temelii cu ajutorul sclavilor negri. Toată familia lui, din generație în generație, s-a ocupat cu comerțul de sclavi negri.  Ai văzut, străine, că-n orașul nostru nu există stâlpi de curent, hidrocentrale sau stații eoliene. Du-te înainte și rămâi uimit de invenția lui Desmond”.

Am înaintat pe coridor și am ajuns la o sală mare plină de mașinării grele din fier cu diverse mânere și mecanisme cu sfori. Sute de poze atârnau din tavan pe fire subțiri din bumbac. Toate pozele întruchipau negrii ce lucrau zi și noapte pe mașinăriile respective.În urma efortului fizic depus generau curent electric cât să alimenteze întreg orașul. Am mers înainte, unde se continua coridorul.

„Domnul nostru din ceruri a privit în jos la noi, la copiii săi asupriți, și a trimis Cuvânt prin cel mai bătrân negru din comunitate să meargă la șeful celor albi, Desmond, cel care ținea pe negrii captivi și să-i spună să ne elibereze pe noi, cei umiliți. Cel bătrân se numea Elijah, și era bunicul meu. Toți urmașii lui am ştiut să scriem și să citim și am fost puși responsabili cu aprovizionarea de alimente pentru comunitatea noastră de negri. Bătrânul Elijah a făcut întocmai cum i-a spus Domnul să facă, dar inima lui Desmond s-a împietrit și n-a vrut să-i elibereze pe frații noștri negri. Așa că Domnul a trimis din nou cuvânt bătrânului Elijah și i-a spus: „Du-te iarăși la conducătorul tău și spune-i că dacă nu vă va elibera, toată apa lor, fie cea de băut, fie cea de folosit în toate celelalte, o voi transforma în sânge, iar albilor le va fi scârbă să bea din aceasta, mai puțin fraților negrii, care, dacă vor bea din această apă spurcată ea se va limpezi pe loc în mâinile lor și o va putea bea fără griji”. Așa că Elijah s-a dus la șeful său, Desmond, și i-a spus ce i-a zis Domnul, dar acesta a râs în batjocură și n-a vrut să elibereze pe frații negri. În aceeași zi, toată apa din rețeaua orașului Elsewhere s-a prefăcut în sânge, tocmai cum a spus Domnul. Toți locuitorii s-au scârbit iar unii din ei s-au îmbolnăvit grav”.

De-a lungul coridorului am văzut zeci de poze atârnate din tavan care arătau sângele ieșind din robinete, în piscine, în fabrici. Textul era scris pe un singur rând, foarte lung, cu litere din ce în ce mai mari.

„Așa că Desmond a chemat la el pe bătrânul Elijah și i-a cerut să se roage la Dumnezeul său să ierte poporul alb din Elsewhere. Desmond și ceilalți erau atei din naștere și n-au învățat cum să se roage lui Dumnezeu. Elijah s-a rugat, iar sângele s-a făcut apă la loc, dar inima lui Desmond s-a împietrit și-a refuzat să elibereze poporul de culoare. Astfel Domnul s-a înfuriat tare pe poporul alb și a trimis cuvânt lui Elijah să meargă din nou la Desmond și să-i ceară eliberarea poporului de culoare. Dacă nu va obține eliberarea, în toate apele și canalizările orașului vor crește broaște râioase, care vor mișuna și vor spurca toate casele din oraș, mai puțin așezările fraților de culoare. Va spurca mai întâi casa lui Desmond, broaștele vor sui pe el și-l vor umple de râie. Elijah s-a dus la Desmond și i-a spus întocmai cele spuse de Domnul, dar conducătorul celor albi  a dat ordine ca Elijah să fie scos afară și bătut. Așa că două gărzi de corp l-au scos afară pe Elijah și l-au bătut tare, lăsându-i urme și vânătăi mari pe tot corpul. În aceeași zi, Domnul a trimis milioane de broaște care au spurcat casa lui Desmond, apoi, pe rând, toate casele albilor. Zile întregi, broaștele au mișunat prin casele lor, contaminând tot ce era viu. Desmond, pe patul de spital, a chemat la el pe bătrânul Elijah, care era plin de vânătăi și umbla șchiopătat, și i-a cerut să se roage Domnului pentru poporul alb, să-l cruțe. Acesta a promis că în urma vindecării va elibera poporul de culoare din Elsewhere.

Elijah s-a întors acasă, a căzut pe genunchi și s-a rugat Domnului, iar Domnul Dumnezeu a cruțat poporul alb și el s-a vindecat. Dar Desmond nu s-a ținut de promisiune și nu a eliberat poporul de culoare. Tot astfel Domnul Dumnezeu, suveran peste tot ce mișcă, mâniat, a trimis o invazie de păduchi, apoi una de muște, apoi una de bube spurcate cu puroi. Pe rând Domnul le-a dat și Domnul le-a luat înapoi. Dar în cele din urmă, privind cu furie la inima de piatră a lui Desmond, care se încăpățâna să țină captivi sclavii negri în prima jumătate a secolului 20, a trimis un ultim cuvânt pentru Elijah:

„Mâine, dis de dimineață, trimite vorbă printre toți frații tăi de culoare asupriți de poporul alb să facă rost de cele mai scumpe vase pe care le pot obține, să le umple cu sângele mieilor pe care fratele tău Abel, măcelarul, îi taie acum în preajma Paștelui, să cumpere cele mai fine pensule, din păr de cal și să le înmoaie în sânge. Căci după cum poporul alb v-au asuprit atâția ani și v-au culcat seară de seară în cocioabele astea de sub pământ, în tunelurile lor, tot așa nici Eu , Dumnezeul vostru, n-am să-i mai cruț și-am să trimit peste ei o osândă cu care-i voi arunca în Focul Veșnic să nu-și mai poată odihni trupurile niciodată. Fiecare frate de culoare își va înmuia pensula în bolul scump cu sângele mieilor și va scrie pe ușa cocioabei: „Aici nu. Du-te și caută altundeva”. Astfel, Îngerul Morții, pe care-l voi trimite peste orașul Elsewhere, va ocoli casele poporului de culoare; în schimb va ucide pe fiecare întâi născut din fiecare familie în prima seară, iar dacă nici după această ultimă urgie ce se abate asupra lor nu vor lăsa pe tine și pe frații tăi să plecați, atunci voi trimite Îngerul Morții și-n a doua seară, și-i voi da ordin să ucidă întreg poporul alb din orașul Elsewhere”.

Așa că Elijah s-a dus la fratele lui Abel, măcelarul, și i-a spus cele ce-i spusese Domnul, iar Abel a umplut câte o sticlă de sânge pentru fiecare familie din poporul negru și a făcut rost, fără să știe șeful lor, de cele mai scumpe vase de argint de la Jordan, o bucătăreasă de culoare de la un restaurant de lux. Poporul de culoare a făcut ceea ce Domnul a poruncit, căci porunca Lui a mers din gură în gură, de la cel mai mic la cel mai mare. De la cel mai înfricoșat la cel mai curajos. Pe fiecare ușă a așezărilor lor sta scris: „Aici nu. Du-te și caută altundeva”. Și Îngerul Morții a trecut astfel pe acolo în aceea noapte și a secerat toți întâii născuți ai poporului alb, mai puțin ce cei ai consilierilor locali și al șefului lor Desmond. Îngerul Morții a cruțat pe poporul de culoare întocmai cum spusese Dumnezeu; lui Desmond i s-a înfățișat în vis și i-a spus „Dimineață, când te vei trezi, va fi mare tragedie în oraș. Toți întâii născuți ai poporului tău au fost uciși pentru c-ai refuzat s-asculți Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă în această dimineață nu vei elibera poporul de culoare din robie, întâiul tău născut va muri și el, ziua în amiaza mare, împreună cu ceilalți copii ai consilierilor tăi locali. ”

Și iată c-a venit și dimineața în care Desmond s-a trezit și a auzit strigătele de durere ale poporului său. Părinții își țineau copiii morți în brațe și plângeau cu lacrimi de sânge. Dumnezeu s-a ținut de cuvânt, dar Desmond, care era stăpânit de cel rău, s-a încăpățânat din nou și nu a vrut să elibereze pe poporul de culoare. Astfel, în aceea zi, copilul lui Desmond împreună cu alți copii ai consilierilor au mers la școală. Întâmplarea face ca printre ei să se afle și cel dintâi copil născut al bucătăresei Jordan, care fusese stearpă mulți ani și, la bătrânețe, a primit binecuvântare de sus și a născut un fiu. Acest băiat de culoare a mers la școală cu ceilalți copii albi, iar Domnul Dumnezeu a trimis Îngerul Morții să posede trupul și mintea profesoarei lor. Aceasta a făcut un tort, pe care l-a otrăvit și a dat copiilor să mănânce din el. Au murit cu toții, în afara băiatului de culoare, care ținea post în acea zi de vineri și care a refuzat să mănânce din felia de tort. Domnul, voind să-i încerce credința, a trimis gând femeii să meargă după el și să-i vâre felia de tort pe gât. În acel moment băiatul a strigat: „ Nu! Nu aici, căci aici în trupul ăsta nu sălăsluiește un suflet rău, ca al lor, ci unul curat, cu credință! Du-te și caută altundeva!” , iar Domnul l-a cruțat.

În aceea noapte, Domnul a trimis Îngerul Morții peste întreg orașul și a nimicit fiecare locuitor alb. Apoi Domnul a trimis un fulger din ceruri, care a lovit un copac și  l-a aprins. Poporul de culoare a ieșit din subteran și a privit mirat la minunea din fața lor: Copacul ardea încontinuu, dar nu se rupea, ci rămânea neclintit, cu frunze verzi și ramuri sănătoase. Atunci Domnul a luat Cuvânt și a vorbit poporului de culoare:

„La fel cum acest copac arde într-una și rămâne la fel de tânăr și de puternic, astfel ați suferit și voi ani de-a rândul, generație după generație, dar ați rămas neclintiți. Te-am scos din robie, popor al Meu, și vei avea parte de o viață îndelungată pe pământ în prosperitate. Femeile voastre vânjoase vor da naștere de fiice neasemuit de frumoase și de fii care vă vor fi cele mai mari mândrii și binecuvântări. Bucură-te tu, popor al Meu pentru că de acum ești liber, pentru că nu ți-ai pierdut încrederea în Mine, și pentru că ai ascultat de poruncile Mele și de Cuvântul Meu. Bucură-te tu, bătrâne Elijah, că nepotul tău va scrie povestea voastră și Cuvântul Meu pe zidurile orașului. Atât pe cele de la suprafață, care vor fi distruse cândva, cât și pe cele din adâncuri, unde frații tăi de culoare au lucrat zi și noapte ca sclavi. Omul va vedea lucrarea mea, căci Cuvântul Meu va fi scris pe aceste ziduri.

Dar păzește-te, poporule! Du-te în lume și înmulțește-te, dar să nu spui nimănui adevărul despre Elsehwere, orașul păcatului, pe care-l voi șterge de pe fața pământului, de pe hărți, din sateliți, chiar și din memoria oamenilor. Încearcă să minți, să schimbi date și fapte, să scrii gazete false, să oferi informații false despre acest oraș. Tot poporul alb care zace acum mort va dispărea în infern după plecarea voastră. Iar voi, cei Aleși de mine, veți dispărea la rândul vostru când va veni vremea. Cei din jur nu vor mai putea să vă găsească, veți fi dați dispăruți din lumea lor, dar veți fi mântuiți în paradisul Meu. Până și strănepotul tău, Elijah, până și el va fi mântuit la 80 de ani. El se va numi Ethan, și va trăi cu o femeie albă fără ca cineva să vadă ceva greșit în asta.

Căci, vreau să ții minte poporule mântuit… Căci după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricină că toți au păcătuit prin neascultarea celui dintâi… Tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare, a venit pentru toți oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viața. Căci după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, care propovăduiește Cuvântul Meu mai departe, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți și vor fi Mântuiți”. Astfel a grăit Domnul Dumnezeu, străine.

Am terminat de citit și fără să mai privesc nimic în jur am alergat afară. Am iești din pivniță, din casă, din orașul blestemat Elsewhere, m-am suit în mașină și am condus grăbit până la azilul de bătrâni. Am trecut chiar și pe roșu, unde era să calc un grup de tineri. Am ajuns la azil gâfâind de efort și am întrebat-o pe o asistentă unde e bătrânul Ethan. Ea s-a întors cu fața la mine plângând și mi-a spus că în urmă cu o zi s-au plimbat prin parc și s-au așezat într-un loc mai izolat să vadă apusul în liniște. Ea a adormit pe umărul lui, iar când s-a trezit…el dispăruse! Și nimeni nu l-a mai găsit. Mi-a povestit c-a mers acasă la el, iar vecina, alertată și ea, a spus că nu l-a văzut să treacă pe-acolo. Am urcat-o în mașină și i-a spus să mă ghideze până la locul exact de unde a dispărut Ethan. Am ajuns în parc, am parcat, am mers în acel loc izolat cu o singură bancă și priveliște peste oraș, iar când am văzut…am zâmbit: Pe bancă stătea scris cu vopsea roșie:

EXOD, Cap. 5 – 12.  Gaan soek^[1].

^[1] Traducerea africană a expresiei „Du-te și caută!”