Lacul

Abbie LaFleur nu era localnică, ci o bostoniană de-a treia generație, așa că nimeni din Graceville nu a avertizat-o cu privire la verile de-acolo. A remarcat privirile încărcate de semnificații și ridicarea din sprâncene când a spus prima dată că vrea să vină în iunie ca să lucreze peste vară, până la începerea anului școlar, dar a presupus că e vorba de cauza cea mai obișnuită. Faptul că nimeni sănătos la cap nu se mută vara în Florida, nici măcar în părțile nordice, tocmai în lunile cele mai toride și umede.

Dacă e să fim drepți, oricum le-ar fi disprețuit poveștile drept isterie. Nebunii. Cei din Graceville erau învățați cu reacția aceasta de la străini și nou-veniți, așa că se obișnuiseră să-și păstreze legendele bine ascunse.

Pentru Abbie, slujba găsită în Graceville a părut îndeplinirea unui vis. Un nou început. Când a coborât din avion în aeroportul Tallahassee, ochelarii i s-au aburit de la umezeala ridicată din asfaltul îmbibat de ploaie – confirmarea că începe o adevărată aventură, o expediție la fel de spectaculoasă precum celebra debarcare a lui Ponce de Leon în St. Augustine.

Părinții săi și cea mai bună prietenă, Mary Kay, o avertizaseră să nu se bage în vreo achiziție imobiliară înainte să fi trăit în Graceville măcar un an – „Te grăbești prea tare! Dacă nu o să-ți placă școala? Cine-ar vrea să rămână pe cap cu o casă, acum, la o asemenea piață imobiliară în criză?” – dar Abbie s-a îndrăgostit imediat de vila colonială albă, de pe margine de lac, oferită la doar 150.000 de dolari direct de către proprietar. A cumpărat-o după o singură vizită scurtă – prea scurtă, după cum și-a dat seama ceva mai târziu – dar, la aproape 270 de metri pătrați, era cea mai mare casă din viața ei, cu mai mult spațiu decât avea ea mobilă. O clădire cu potențial, dincolo de numeroasele sale defecte.

Un loc, și-a zis Abbie, foarte asemănător cu ea însăși.

Rafturile din camera Florida erau lăsate (habar nu avusese că o prispă închisă cu geamuri se numește cameră Florida, însă tocmai aflase, deci așa o numea). Podeaua scârțâia și tremura pe prispa din spate, umflată de ploile de vară. La bucătărie era o urgență înlocuirea gresiei, pentru că pardoseala de culoarea noroiului i-a transmis o stare neplăcută de prima dată când a stat acolo, fierbând o cafea.

Dar sigur erau băieți la școală, adolescenți puternici și plini de energie, care s-o ajute la reparații. Din experiența proprie, era convinsă că întotdeauna există băieți doritori.

Și lacul! Vila fusese mai mult o scuză pentru a cumpăra o parte din lac și fâșia de nisip roșiatic pe care prefera să o considere plajă, deși nu era destul de mare nici măcar pentru șezlongul pe care se grăbise să-l așeze acolo de parcă ar fi înfipt un steag. Apa era mocirloasă unde se unea cu uscatul, de-o culoare pământie, dar ceva mai departe se putea vedea inima iazului, verde-albăstruie ca oceanul. Suprafața clocotea de bule de la pești, probabil somni și regina-bălții, care din când în când săreau din apă, ispitind-o să-și aducă vreo undiță.

Dacă nu ar fi deranjat-o hoardele de țânțari care-o chinuiau cu mușcături și cu eterna bâzâială precum o văicăreală, Abbie ar fi stat cu picioarele în apa călduță ore întregi, uitând complet de casa din spatele său. Clipoceala apei era meditația pe care i-o tot recomandaseră Mary Kay și părinții, un adevărat cântec liniștitor.

Și izolarea! Ce dar demn de apreciere! Proprietatea era înconjurată de crânguri de pini, fără alte locuințe în apropiere. Oricine ar fi spionat-o ar fi avut nevoie de-un binoclu și de un motiv pentru a o urmări, din moment ce casele cele mai apropiate erau dincolo de lac, niște căsuțe de jucărie micuțe și inocente într-o suburbie unde cu siguranță locuiau viitorii ei elevi. Lacul său o proteja de orice șoapte răutăcioase, de parcă ar fi fost lat cât Nilul.

Ca o dovadă a libertății proaspăt descoperite, Abbie s-a întrerupt brusc din trebăluiala despachetării, și-a dat jos blugii jerpeliți și tricoul și le-a pus frumos peste balustradă. Ha! Goală în curtea ei proprie! Dacă ar fi văzut-o vecinii, s-ar fi scandalizat, iar ea tocmai urma să-și înceapă serviciul drept profesoară la liceul din Graceville.

Nu era cine știe cât de pasionată de înot – prefera să simtă pământul sub picioare chiar și când se afla în apă – dar, încălțată cu șlapi drept protecție față de pietrele nevăzute, s-a simțit destul de curajoasă încât să intre în apă și să-i primească mângâierea peste genunchi și coapse. A simțit-o cum o sărută cu blândețe între picioare, masându-i pântecul și, într-un final, cum îi acoperă umerii ca o pelerină lichidă. Temperatura a scăzut treptat, așa că nu a tremurat de la vreo răcire bruscă. Pentru prima oară după mulți ani, s-a simțit fericită, în siguranță.

Exact ce voia de la Graceville: o slujbă nouă, o casă nouă, un lac nou, un început nou-nouț. Toată săptămâna dinainte de începerea școlii de vară, Abbie a înotat zilnic în spatele casei, în crepusculul amurgului, înainte de-a ieși țânțarii. Împăcată, protejată în sanctuarul ei personal.

Nu-i spusese nimeni. Nici notarul, nici văduva bătrână pe care o întâlnise doar când semnaseră actele, nici directoarea școlii. Chiar și-un copil de clasa I, întâlnit întâmplător la magazin, i-ar fi putut spune că la Graceville nimeni, niciodată, nu înoată în lacuri peste vară. Iazurile artificiale nu erau o problemă, dar cele naturale, care nu de mult fuseseră parte a mlaștinii, trebuiau evitate de copii. Și de femeile tinere, ceea ce Abbie LaFleur, la 36 de ani, de-abia se mai putea spune c-ar fi. Și de bărbații iuți la mânie sau cu înclinație spre alcoolism. Mai mult de-atât, nimeni, dar absolut nimeni, nu înota vreodată vara în lacurile din Graceville gol, cu slăbiciunile și deschizăturile trupului neprotejate.

Privind înapoi, s-ar putea spune că a fost nesăbuită. Dar de unde să fi știut?

Fostul ei soț o acuzase că era prea fricoasă, o criticase că nu vrea să facă scufundări oceanice ori să înoate cu delfinii, cu atât mai puțin să participe la activitățile de scafandru pe care le adora el de la 16 ani. Oameni-s de două feluri: ori iubesc apa, ori sunt legați de uscat, iar Abbie fusese întotdeauna ferm atașată de terra ferma. Până la Graceville. Până când a descoperit lacul.

Destul de repede, udarea picioarelor a devenit înot câinește, iar acesta a evoluat într-o avântare mai adâncă spre inima întunecată a iazului. A început să și viseze despre apă. Visele erau destul de diferite de bălăceala ei nocturnă – care rămăsese mai degrabă timidă, după cum trebuia să recunoască. În somn aluneca mult sub suprafața mocirloasă, cu ușurință, fără grija plămânilor sau a respirației. Apa era noroioasă, verde-cafenie, aproape neagră, dar sulițe de raze strecurate de deasupra formau corturi de lumină în care distingea plancton, alge, mormoloci, creaturi minuscule, zvârcolitoare, despre care habar nu avea cum se numesc… dar cumva le cunoștea. Visele ei subacvatice erau o lume minunată, plină de rădăcini îmbârligate de mangrove acoperite de alge, crânguri de nuferi violeți unduitori și pășuni de ierburi de mlaștină. O dată, a zărit deasupra ei burta solzoasă și palidă a unui aligator, doar până când reptila s-a îndepărtat, propulsată cu repeziciune de coada-i puternică. În vis, Abbie nu se temea de aligator; dimpotrivă, a simțit (ori poate mirosit?) că aligatorul era înspăimântat de ea.

Nu mai avusese vreodată vise atât de vii. Într-o dimineață s-a trezit și era umedă din cap până în picioare. Respirația i s-a oprit și inima i-a bubuit, până când a realizat că salteaua era fleașcă nu de apă din mlaștină, ci de transpirație. Cel puțin așa părea, să fie sudoare. Frica inițială i s-a părut stupidă și s-a simțit copleșită de-o tristețe la fel de apăsătoare precum cea din primele luni după divorț.

Atât de tare au impresionat-o visele, că a sunat-o pe Mary Kay, prietena sa, care ținea jurnale de vise și lua în serios astfel de chestiuni.

— Ești sigură că apa-i curată? Nu deversează nimeni chimicale-n ea?

— Apa e-n regulă, a răspuns Abbie, defensivă. Nu apa mă îngrijorează, ci visele. Sunt atât de…

Rareori se întâmpla ca Abbie să rămână fără cuvinte, lucru bine-cunoscut de Mary Kay.

— Ce te sperie în coșmaruri, atunci?

— Nici visele nu mă sperie. Dimpotrivă. Sunt tristă când trebuie să mă trezesc. De parcă acolo ar fi locul meu, sub apă, iar dormitorul ar fi adevăratul coșmar.

Mary Kay n-a avut vreun sfat de dat, în afară de ideea să cheme Direcția de Sănătate ca să verifice dacă nu-i apa contaminată cu ceva, iar Abbie a simțit deodată greutatea îndepărtării de prietena sa. Fusese o vreme când ele două se înțelegeau reciproc mai bine decât oricine, când puteau trece peste tăcere direct la descifrat gândurile, dar iată că Mary Kay nu mai deslușea forma și textura noii vieți a lui Abbie. Nimeni nu o mai înțelegea.

Orice eliberare aduce și singurătate, s-a gândit ea, întristată.

Pentru prima zi de școală s-a îmbrăcat cu bun simț, conservator.

A șofat cei 3 kilometri până la liceu, o clădire de cărămidă roșie, fostă bancă din centrul orășelului convertită-n școală, și de-abia când a ajuns a remarcat mâncărimea dintre degetele de la picioare.

— LaFleur, a zis directoarea, în timp ce mergeau împreună către sala de clasă unde urma să predea Literatură și Creativitate.

Accentul sudist al femeii părea să adauge o silabă suplimentară fiecărei vorbe.

— De unde provine numele?

Abbie nu s-a lăsat păcălită de încercarea prost ascunsă de a-i ghici etnicitatea, din moment ce nu era nevoie de vreun mare etimolog ca să vadă că numele e franțuzesc. Ce voia de fapt Loretta Millhouse să afle era dacă Abbie vine din Haiti sau Martinica, ceea ce i-ar fi explicat tenul bronzat și părul cârlionțat strâns în coc.

Mâncărimile de la picioare deveniseră atât de rele, încât ar fi vrut să se descalțe, iar chinul lor i-a adăugat o doză de enervare în ton.

— Bunica mea s-a măritat cu un francez din Paris, după al doilea război mondial. LaFleur era numele său de familie.

Restul nu era treaba directoarei. Cam tot restul vieții ei nu era treaba nimănui.

— Da, înțeleg, a răspuns Millhouse plină de încântare, dar Abbie și-a dat seama că de fapt își ascundea dezamăgirea că nu a reușit s-o tragă de limbă. După cum ziceam, suntem foarte fericiți să te avem în echipă. Doar o filă din dosarul tău nu-i complet sclipitoare…

Inima tinerei a încremenit în piept și Abbie a uitat de picioare. Presupusese că detractorii săi se abținuseră, fiindcă altfel nu ar fi primit slujba.

Millhouse a bătut-o pe umăr.

— Nu te îngrijora, aici e ceva normal să înoți împotriva curentului.

Cuvântul înot a făcut-o pe Abbie să tresară, simțindu-se descoperită.

— Noi apreciem gândirea independentă în Graceville. De-aia te-am angajat. Sincer acum, nu înțeleg cum cineva ar critica o minte fiindcă e creativă?

A șoptit ultimele vorbe ca o conspiratoare, de parcă o minte creativă era un fel de boală. Gândurile lui Abbie au început se rostogolească iute: probabil criticile au venit de la Johanssen, directorul adjunct de la Blake, om care o considera o certăreață, „o scârbă”, îl auzise Mary Kay spunând, însă nu ar fi pus așa ceva în scris. Atunci oare ce voia Millhouse să spună? Era oare genul care se preface că te complimentează doar ca să te pună la locul tău, sau ascundeau totuși ochii ei verzi ca marea vreun secret dincolo de sclipirea lor subtilă?

— Să nu fii prea indulgentă cu elevii din grupa aceasta, i-a zis directoarea când au ajuns la clasa 113. Toți sportivii care au nevoie de note în plus ca să rămână eligibili s-au adunat în clasa ta. Să-i faci să muncească.

Într-adevăr, când Abbie a intrat în sală, fețele care s-au ridicat s-o privească erau de bărbați tineri, atletici. Graceville era liceu mixt, însă doar cinci din cei douăzeci de elevi din clasă erau fete.

Abbie a surâs.

Casa ei urma să aibă parte de reparații mai curând decât s-ar fi așteptat.

Îi plăcea să-și înceapă lecțiile cu Thomas Hardy și cartea sa, „Jude Neștiutul”. Romanul impresiona de fiecare dată mințile tinere, fiind direct și neconvențional. Ceilalți profesori le turnau conformism pe gât, așa că ea urma să-i învețe rebeliunea.

I-a informat că nu va accepta rânduri de bănci la ora ei, ci le voia puse în cerc. Nu o să predea, ci vor avea conversații. Ei vor citi pagini de jurnal, vor împărtăși poezii, vor discuta despre ce au citit. Uneori, i-a avertizat, o să le pună muzică și o să le ceară să scrie ce le trece prin cap.

Jumătate de clasă a părut ușurată, cealaltă jumătate îngrozită de idee.

În timpul explicațiilor, Abbie le-a studiat fețele, încercând să ghicească cine va fi folositor peste vară. Pe fete nu le-a luat în calcul, așa cum făcea de obicei; cam toate erau ori pricăjite sau răsfățate, ori multe prea grase ca să fi fost învățate cu munca fizică.

Băieții, însă, erau altă mâncare de pește.

Din cincisprezece, doar trei erau nefolositori de la prima vedere – piept firav sau fețe acoperite cu acnee. Nici nu se putea uita la ei.

Așa că mai rămâneau doisprezece de ghicit. I-a ascultat cu atenție când și-au ridicat mâinile și-au povestit despre visele și speranțele lor, le-a privit ochii pentru a descoperi sclipirea de maturitate de care avea nevoie. Cinci-șase nu i-au susținut privirea, ci și-au coborât ochii, rușinați. Complet inutili.

Doar șase rămași. Câțiva erau în echipa de baschet, unul în cea de fotbal american. Millhouse avusese dreptate când zisese că la ea-n clasă se adunaseră toți sportivii disperați. Fotbalistul, Derek, era brunet și avea o gropiță mare în bărbie; stătea în bancă aplecat și cu picioarele încrucișate, de parcă era prea mică pentru el. Nu zicea „ăăă” și nu făcea pauze între propoziții. Nu avea îndoieli cu privire la viitorul său.

— Scuză-mă, Derek, l-a întrerupt ea. Câți ani ai zis că ai?

El nu a clipit, iar ochii-i întunecați au rămas fixați pe ai ei.

— Șaisprezece, doamnă.

Șaisprezece era bine. O vârstă de adult.

O profesoară nu putea fi niciodată suficient de atentă ce elevi invită acasă. Exagerările din bârfe de vestiar puteau distruge cariere, fura ani de viață pentru o femeie tânără. Mai văzuse așa ceva, femei distruse profesional. Însă Derek… părea promițător. Abbie s-a surprins făcând același lucru precum Millhouse: i-a studiat pielea măslinie și trăsăturile întunecate, încercând să ghicească dacă părul său negru trăda strămoși indieni sau hispanici. Pe parcursul celor 90 de minute, ochii ei s-au tot întors la Derek.

Băiatul nu s-a rușinat. Era învățat să fie admirat.

Înainte de pauză, Abbie era deja hotărâtă, dar nu i-a zis nimic lui Derek. Nu încă. Avea timp destul, vara de-abia începuse.

Când a ieșit din duș, Abbie a realizat că i-a trecut mâncărimea îngrozitoare de la picioare. Trei zile la rând, a uns spațiile dintre degete cu alifii de la Walgreens, inutile toate, unele doar înțepând-o, ca o pedeapsă.

Dar durerea a trecut.

Goală, și-a ridicat talpa pe saltea și a desfăcut degetele ca să le cerceteze. A observat imediat de ce o mâncau atât de tare. Între ele creșteau membrane subțiri din piele palidă. Degetele de la picioare își schimbaseră forma și se îndepărtaseră ca să lase spațiu pielițelor. Și nu erau cumva mai lungi decât înainte?

Nici o mirare că o strângeau pantofii! Picioarele păreau să aibă acum două mărimi în plus față de cât purta ea. A surprins-o să-și vadă tălpile modificate, dar nu s-a speriat, așa cum ar fi făcut la Boston, în vechea ei viață. Slujbă nouă, casă nouă, picioare noi. O simetrie logică, liniștitoare, față de întrebări sau îngrijorări.

Aproape că a luat telefonul ca să o sune pe Mary Kay, dar s-a răzgândit. Ce ar fi zis prietena ei, altceva decât să ceară testarea apei?

Tot goală, Abbie s-a dus la bucătărie, tălpile-i pleoscăind peste pardoseala urâtă cu o tracțiune neobișnuită.

Când, neatentă, și-a trecut brațul peste coaste, o altă durere a făcut-o să icnească. Mâncărimea se mutase, după cum și-a dat seama. S-a oprit sub lumina orbitoare a neoanelor ca să se uite la coaste și a descoperit că avea pielea complet roșie, asaltată de vreo alergie. La naiba, s-a gândit, viața e tot mai provocatoare. A inspirat profund. Aerul părea fierbinte, lipsit de consistență. Pielea de pe coaste s-a strâns mai tare, constrictoare. A simțit că tânjește după lac.

S-a strecurat prin ușa din spate a bucătăriei și a străbătut curtea către luciul întunecat al apei. Își uitase șlapii, dar tălpile păreau să fi devenit oricum mai insensibile, ca și cum ar fi purtat niște papuci de piele.

Nu a ezitat. Nu s-a bălăcit. A plonjat precum un țipar și a înotat cu ușurința unui țipar. Sunt trează ori visez?

Ochii i s-au adaptat la lipsa luminii și s-au focalizat. Nu mai văzuse vreodată cu adevărat adâncurile nămoloase din lacul său, atât de asemănătoare cu mlaștina din vise. Să fi fost același lucru? Mâncărimile de pe coaste s-au calmat sub un masaj liniștitor și a simțit cum pe sub piele se desfac niște despicături prelungi, câte una sub fiecare coastă. Apa călduță a trecut peste ele și le-a oblojit; nasul, gâtul, gura au devenit niște amintiri îndepărtate, nefolositoare. De ce nu-i venise dinainte ideea să respire sub apă?

Un aligator curios s-a apropiat s-o cerceteze, dar și-a dat seama de greșeală și a încercat să scape cu fuga. Prea târziu. Mult prea târziu. Hrănite de apă, instinctele din Abbie s-au trezit și i-au oferit suficientă viteză și forță cât să ajungă lângă animal, ca o umbră. O mână a înhățat coada alunecoasă, cealaltă mijlocul de parcă ar fi îmbrățișat un amant. Nu și-a amintit vreodată dacă a mușcat din aligator sau l-a sfâșiat cu ghearele, dar trebuia să fi făcut una dintre ele, fiindcă apa s-a înroșit de la sânge.

Vederea sângelui a făcut-o să tresară și să se trezească în așternuturile sale jilave de sudoare. Plămânii au gâfâit, șocați de realitatea respirației, dar la început au părut să nu fie în stare să tragă aer. Și-a privit degetele, unghiile și pielea, căutând urme de sânge. Nimic. Absența sa a liniștit-o și a început să inspire mai bine, cu pieptul eliberat de confuzie.

Doar un alt coșmar, firește. Cum de l-a putut crede altceva?

A realizat, nervoasă, că avea laturile trunchiului încă înroșite de alergie și cu linii lungi, ca niște incizii infectate.

Dar picioarele erau neschimbate, slavă Domnului. Încă aveau pielițele și o mărime impresionantă, mai lungi parcă și decât în vis. Și-a dat seama că trebuia să se grăbească la îmbrăcat, pentru ca înainte de școală să apuce să treacă pe la Payless ca să-și ia altă pereche de pantofi.

După oră, Derek a mai rămas în clasă. Scrisese un poem inspirat dintr-o știre care-l impresionase: un băiat din Napoli murise pe terenul de fotbal, la antrenament. „Înainte ca viața să-l încerce”, fusese ultimul vers, elocvent, al lui Derek. Una dintre fete, Riley Bowen, își ștersese o lacrimă din colțul ochiului. Riley Bowen îl sorbea mereu din priviri pe fotbalist, de parcă ar fi fost răspunsul la toate rugăciunile ei, însă el nici nu se uita la puștoaică.

Și iată-l pe Derek în picioare lângă catedra lui Abbie, înalt de aproape 1 metru 90, cu fața aplecată și rușinată pentru prima dată din toată săptămâna.

— Am mințit, a spus el, când ea a așteptat să vadă ce are de zis. Despre vârsta mea.

Abbie aflase deja. Îi verificase dosarul, dar a decis că vrea să-l mai chinuie.

— Deci, câți ani ai?

Fața lui s-a întunecat.

— Cinșpe. Până-n martie.

— Și de ce ai mințit?

Băiatul a ridicat din umeri, un gest adolescentin care întotdeauna o enerva pe Abbie la culme.

— Ba știi, i-a replicat ea. Ți-am auzit poezia. Am văzut cum gândești. Nu ai minți încă din prima zi de școală fără un motiv bun.

Derek și-a regăsit încrederea și-a ridicat privirea.

— Da, în fine. Am sărit clasa a doua, așa că am cu un an mai puțin decât colegii mei. Așa că întotdeauna spun șaișpe. Nu am făcut-o special pentru tine.

Zbaterea din Derek a nedumerit-o. Nu părea genul care să fie ușor de impresionat.

— Și acum iată-te, dezvăluindu-ți sufletul. De ce?

Expresia feței lui s-a îmblânzit, devenind doar o jumătate de rânjet.

— Așa ai zis tu, că în această sală se spune adevărul. Așa că uite, spun adevărul.

Corect. S-a decis să fie și ea sinceră.

— Am cumpărat casa mare de pe malul lacului. Poate că nu a fost cea mai bună decizie.

— Vila aia veche, a familiei McCormack?

— O știi?

A ridicat din nou din umeri, gestul acela nesuferit.

— Toți știam familia McCormack. Ea preda la școala de duminică din biserica Isus Mântuitorul. Deci s-a mutat, ei?

— La sora ei. În… Quincy?

Orășelul avea același nume cu unul din sudul Bostonului, de aceea îl reținuse. Își umplea mintea cu lucruri neimportante pentru a-și distrage atenția de la freamătul straniu din piept. Era atât de incapabilă să fie autoritară încât prefera să rămână cu o casă nereparată?

— Da, Quincy e la vreo oră, o oră juma’ de-aici… a răspuns Derek pe-un ton atât de plat încât îl plictisea și pe el însuși.

Vorbeau mărunțișuri. Așteptau ceva. O știau amândoi.

Abbie a plesnit din palme, doar o dată, cât să trezească la viață conversația.

— Ei bine, o clădire veche are o grămadă de probleme. Prispa trebuie reparată. Gresia schimbată. Nu am bani să angajez un meseriaș adevărat, așa că o să caut pe careva cât de cât priceput…

Derek s-a înroșit.

— Vara trecută l-am ajutat pe tata să construiască o cabană. Mă descurc bine cu lemnul. Scânduri noi, chestii de-astea. Pentru prispă.

— Serios?

În gând s-a certat pentru creșterea copilăroasă a tonului, de parcă el i-ar fi povestit că în vacanță ar fi escaladat Everestul.

— Aș putea să te ajut dacă… știi tu, dacă plătești pentru materiale.

— Prea mult nu pot plăti. Vino pe la mine după ore, ca să-ți faci o idee dacă mă poți ajuta.

S-a uitat ostentativ către ușa prin care se vedeau șirurile de elevi.

— Dar, Derek, știi cum e, oamenii-și fac prea ușor idei greșite dacă le spui că te duci în vizită la o profesoară…

Obrajii lui erau deja roșii ca racul.

— A, nu, nu spun nimic la nimenea. Nimănui, voiam să zic. Oricum, antrenorul Reed ne ia mereu la pescuit cu el. Pe aici nu e mare lucru. Nu ca-n Boston. Cred.

Cu cât vorbea, cu atât Derek își recâștiga siguranța de sine. Ultima sa propoziție a sunat de parcă i-ar fi făcut cu ochiul.

— Ba, cu asta cam ai dreptate, i-a răspuns și a zâmbit și ea, cu gândul la noile sale picioare. Aici nimic nu e ca-n Boston.

Și uite-așa, Derek Voorhoven a ajuns să petreacă săptămânal câteva zile la Abbie acasă, reparându-i vila după ore, în ocaziile când mai prindea ceva lumină după antrenamente. Abbie a fost destul de clară că nu-l va favoriza la școală și tot va trebui să lucreze la greșelile sale îngrozitoare de ortografie, dar Derek s-a dovedit a fi harnic și nepretențios. Nimic nu părea prea greu sau prea neimportant și era fericit să răzuiască, rindeluiască și să frece cu nisip pentru doar câțiva dolari, discuții despre lecturile obligatorii și dreptul să pescuiască pe malul de nord al lacului, unde somnii erau mai ușor de prins fiindcă nu erau învățați cu oamenii.

S-a ținut de cuvânt și nu a spus nimănui la liceu, dar într-o zi a întrebat dacă-l poate lua ca ajutor ocazional pe vărul său Jack. După ce i l-a prezentat pe tânărul gras și pistruiat, ea a fost de acord. Jack avea doar 14 ani, dar era puternic și nu comenta. El studia la altă școală, cea de stat, ceea ce-l făcea mult mai puțin periculos. Deși băieții se mai țineau de glume, prezența lui Jack nu a încetinit ritmul lui Derek, așa că până în iulie au devenit obișnuiți de-ai casei. Abbie era încântată să le pregătească limonadă și prăjituri cu nuci macadamia și ciocolată albă din aluat de-a gata, iar cu fiecare zi devenea tot mai convinsă că plecarea din Boston a fost o idee bună. Prietenei sale, Mary Kay, nu i-a spus nimic despre vizitele puștanilor și munca lor pentru ea. Nu că ar fi judecat-o, dar prefera să-și păstreze pentru ea noua viață, să o împărtășească doar când se va simți pregătită, gata să se laude cu Habar nu ai ce șmecheră am fost ca să mă aleg cu reparații. Mary Kay ar fi fost invidioasă, înciudată că nu s-a gândit ea prima cum să economisească banii de grădinar sau îngrijitor al piscinei.

Dar mai existau și alte motive pentru zidul pe care Abbie îl ridica între ea și cunoscuți. Derek și Jack, deși nu erau proști, nu erau nici genul care să observe schimbările ei micuțe, sau chiar pe cele mai mari, care mamei sau prietenei le-ar fi sărit imediat în ochi. Ba chiar și tatălui mereu neatent.

Mama ei ar fi remarcat imediat mărimea picioarelor, firește. Și paloarea nouă a feței, de culoarea burții de pește. Sau puterea crescută din brațe și gambe, care-i permiteau să ridice cu ușurință cutii, scule și grămezi de scânduri. Mary Kay ar fi întrebat ce-i cu pielea lăsată de pe ceafă și de ce au început să-i placă mâncărurile aproape nepreparate, uneori crude de-a dreptul. Abbie renunțase la carnea roșie cu doi ani mai devreme, când încerca să se refacă după un divorț ce-i distrusese imaginea de sine, dar în acea vară a tot cumpărat fleici, somon și pește pe care mai că-i venea să le mănânce direct din ambalaj. Avea o foame feroce, gura-i lăsa apă de când se scula dimineața, iar stomacul o ținea trează peste noapte cu ghiorăiturile sale.

Cel mai foame îi era când se aflau Derek și Jack pe la ea, dar prefera să nu recunoască nici față de sine însăși.

Înotul ei din amurg a devenit treptat înot timp de toată seara, iar în unele nopți pierdea șirul orelor atât de rău, încât cerul începea să se lumineze până ieșea din împăcarea apei doar pentru a petrece încă o zi cu gândul numai la înot. Îi venea să le ceară băieților să i se alăture, dar se abținea.

În ultima vineri din iulie, cu doar o săptămână înainte de începutul trimestrului, și-a pierdut răbdarea.

În acea zi îi era îngrozitor de foame, așa că s-a simțit nemulțumită de proviziile din bucătărie. Orașul fusese lovit de un val de căldură record, cu temperaturi de peste 43 de grade, iar ea era deja asudată și nervoasă când au ajuns băieții pe la cinci jumătate. Și avea niște mâncărimi îngrozitoare. Spre deosebire de picioare, branhiile ascunse după coaste nu încetau niciodată s-o tortureze, în afară de când era scufundată în lac. Se chinuia atât de tare, încât aproape că le-a zis băieților să renunțe la vopsit prispa și să revină în altă zi.

Ar fi fost mai bine dacă ar fi făcut-o.

Abbie s-a apropiat de prispă pentru a-i privi cum întind vopseaua cu rolele și-i transformă scândurile dintr-o priveliște jalnică într-o cadră a calmului Vechiului Sud. Din cauza arșiței, amândoi își scoseseră tricourile și aveau umerii umflați, cu mușchii de pe spinările bronzate flexați sub lumina aurie. L-ar fi făcut de rușine pe Norman Rockwell – Derek avea fizicul unui fotbalist disciplinat, iar Jack straturi de grăsime copilărească, răspândită pe sub pistruii omniprezenți.

— De ce veniți la mine? i-a întrebat dintr-o dată.

Surprinși de vocea ei, amândoi s-au oprit din lucru.

— Adică? a spus Jack, privind-o atât de nedumerit încât era hilar. Păi ne plătești, nu?

Zece dolari pe zi puteau cu greu fi considerați plată. Generos, Derek îi oferea jumătate din cei 20 ai săi vărului pentru câte două ore de ajutor, deși Jack mai mult vorbea decât muncea, trăncănind despre filme cu super-eroi și dansatoare din videoclipuri. Abbie regreta că a acceptat ideea lui Derek să-l aducă și pe vărul său, iar în acea zi și-ar fi dorit un motiv ca să-l trimită acasă. În gând s-a tot străduit să caute un pretext, dar nu a găsit niciunul. Un val brusc de frustrare a inundat-o și i-a umplut ochii de lacrimi.

— Nu plătesc mare lucru.

— Asta cam așa-i, a răspuns Derek.

I se îngroșase vocea în ultimele săptămâni? Trecea și el prin schimbări?

— Eu am venit pentru pește, a continuat el. Putem lua o pauză în 20 de minute? Am undița în camionetă. Și niște ficăței de pasăre pe care i-am păstrat ca momeală pentru somni.

— Opriți-vă de-acum dacă vreți.

S-a prefăcut distrată că le privește munca, dar nu se putea concentra la vopseaua întinsă peste lemn.

— Du-te și pescuiește. Eu o să înot, e o soluție bună la o zi atât de toridă.

Le-a întors spatele și a plecat, coborând poteca familiară prin curtea din spate, printre buruienile dese și peste nisip. Se gândise ca spre toamnă să pună gazon cu băieții, dar probabil că nu urma să se mai întâmple așa ceva.

Și-a scos tricoul și l-a aruncat nonșalantă peste șezlong, fără să se grăbească. Nu s-a întors, dar i-a simțit cum se holbează la spatele ei gol. Nu obișnuia să poarte sutien – avea sânii mici, așa că ce rost ar fi avut? Încă un lucru ce-l nemulțumise pe Johanssen. Picioarele i s-au afundat în nisip, căutând umezeală.

— Nu-i bai dacă nu aveți slip, le-a strigat. E o proprietate privată, așa că nu e nicio problemă dacă niște prieteni fac împreună o baie-n lac.

I s-a părut că-i aude cum respiră, sau poate că expirațiile puternice erau ale ei, cu plămânii pregătindu-se să predea ștafeta. Soarele-i ardea pielea de pe umeri, necruțător. Laturile corpului au început și ele s-o ardă de parcă ar fi fost în flăcări, atunci când s-a deschis despicăturile de sub coaste, precum niște petale umflate.

Băieții nu i-au răspuns. Probabil rămăseseră încremeniți. Nici nu s-ar fi așteptat la altceva, nu de la început.

Unul după altul, și-a tras picioarele lungi din blugi, stând ușor înclinată ca să-și ascundă cea mai mare parte a goliciunii, precum Venus de’ Medici. Nu voia ca ei să-i remarce branhiile, ori fâșiile de piele dură, solzoasă. Nu voia întrebări. De vorbit, vorbiseră toată vara. S-a întrebat de ce nu i-a invitat mai devreme să înoate împreună.

A plonjat în iaz, știind unde e destul de adânc pentru a nu se lovi de fundul pietros. Apa s-a desfăcut și peștii speriați i-au fugit din cale. Peștele proaspăt prins e cel mai gustos. Un alt lucru învățat de Abbie peste vară.

Când și-a ridicat iar creștetul deasupra apei, băieții se uitau unul la celălalt, cu îndoială. Derek a plecat primul de pe prispă, trăgând de pantalonii scurți, grăbit, țopăind într-un picior. Jack l-a urmat, dar a rămas îmbrăcat și cu brațele strânse peste piept.

Derek a sărit în apă, stropind în jur, cu o mână plasată politicos peste părțile intime până au fost acoperite de unde. Nu a înotat spre ea, ci a păstrat o distanță de vreo 10 metri. După o tăcere nesigură, a chiuit atât de tare că probabil a fost auzit de pe celălalt mal.

— Iu-huuu!

Ochii îi străluceau de parcă nu mai văzuse lumea color până atunci.

— Super tare!

Stomacul lui Abbie a mormăit. Va trebui să se scufunde după pești, și-a dat ea seama. Nu-și amintea să se mai fi simțit vreodată atât de hămesită, aproape leșinată de foame.

Jack s-a oprit pe mal, încă purtând bermudele.

— Nu e bine să înoți acolo vara, a spus el încruntat, cu vocea de-abia audibilă.

S-a plesnit peste gât, învăluit de-un nor de țânțari.

Derek a scuipat, bălăcindu-se.

— Povești de speriat copii, fraiere.

— Nimeni nu trebuie să înoate acolo, a insistat Jack.

— Câți ani ai, șase? Nu vrei să te uzi, treaba ta, dar atunci nu te mai uita la noi. Nu-i frumos.

Cât s-au contrazis ei, Abbie s-a simțit invizibilă. A fost cât pe ce să-i spună lui Jack să facă ce consideră el că-i mai bine, dar s-a răzgândit și s-a scufundat în apa mocirloasă. Tinerii trebuie să ia decizii singuri, mai ales băieții, altfel cum ar învăța să fie bărbați? Ele mereu crezuseră aceasta, ea și Mary Kay. Oricine credea altfel era doar „politically correct”. În antichitate, sau în alte culturi, un adolescent de vârsta lui Jack ar fi avut deja nevastă și poate și copii.

Cum a fost cu Mary Kay. Toată lumea a crezut că nu o să funcționeze căsnicia sa, că a fost prea tânără când s-a măritat. Oamenii au judecat-o și-au pedepsit-o, dar ea a supraviețuit. Amintirea chinurilor suportate de prietena sa a întristat-o pe Abbie.

Apa i-a mângâiat branhiile, așa că a lăsat gândurile și îngrijorările mărunte să fie spălate de lac. Îi era foame, altceva nu mai conta. S-a hotărât să-i lase pe băieți cu cearta lor și să înainteze mai departe în iaz, unde se ascundeau peștii.

Ceva mare și albicios i-a atras atenția.

Jack, a realizat ea vag. Băiatul se răzgândise și înota la suprafață, cu burta sa mare și rotundă ca o lună plină zgâlțâindu-se la fiecare respirație.

Un val de oroare i-a copleșit mintea, fiindcă în sfârșit a înțeles ce se pregătea să facă. Mai exact, ce-i pregătise noul ei trup. Picioarele nu i s-au mai supus, iar membranele dintre degete i-au oferit repeziciune fulgerătoare când s-a năpustit către prada uriașă. Apa i-a alunecat peste solzi.

Minunata minge de foc de deasupra înotătorului a întârziat-o puțin, amintindu-i de alte vremuri, de-o altă viață. A simțit o arsură în ochi: lacrimile care-o potopiseră în curtea din spate au încercat s-o orbească, fiindcă a înțeles ce o să se întâmple, la fel ca-n vise: o să desfacă pântecele băiatului cu ghearele, iar țipetele lui o să pară îndepărtate, înfundate. Derek se va grăbi să-l ajute, să-l apere de ceea ce o să creadă că-i un aligator, iar ea o să-l înfrângă și pe el. Trupul său o va face, chiar dacă mintea i se va opune.

Abbie s-a repezit de-a dreptul spre Jack, învăluită de lumina vrăjită care parcă voia să-l protejeze și încercând să ignore izul copleșitor al hranei ca să-și amintească despre el că-i un băiat, nu o pradă. Fiul drag al cuiva. După cum Derek (pe celălalt cum îl chema?) spusese cândva atât de remarcabil – poate când îi vopsea prispa, ori poate în vreunul dintre visele ei – nici măcar nu fusese încercat de viață. Niciunul dintre ei.

Dar era vară. În Graceville.

În lac.

Povestire tradusă din limba engleză de Miloș Dumbraci.
Povestire publicată cu permisiunea scrisă a autoarei. În engleză o puteți citi pe Tor.com – link aici