„În seara aceea am simțit că totul se poate termina într-o clipă. Că viața nu are leac. Lucrurile vor degenera în cele din urmă. Vor întâlni sfârșitul nemilos în ultimul lor ceas, fără trâmbițe, fără prea mult tam-tam. Clipa fatală. Nimic nu va putea schimba asta vreodată. Secundele înainte de a prinde viață, lasă în urmă o suprafață rece aidoma evaporării. Totul se degenerează când timpul trece repede. Obiectele din jur se-nvelesc în mușchi, se-ncrețesc de la o vreme, dând naștere unor monștrii informi, instabili. Precum niște pietre aruncate la întâmplare. Nimic nu are sens. Rotirea normală va dispărea lăsând loc vibrațiilor haotice. Însuși universul se va închide în cochilia sa ca un melc, iar dârele sale vor rămâne generațiilor viitoare. Și totul o va lua de la capăt. Se va repeta la nesfârșit, nașterea, moartea ca semnalele de alarmă ale umanității. Însăși umanitatea va suferi modificări atroce. Vom arăta diferit de fiecare dată pentru că amintirile în timp, în culoarul închis al traversării spațiului, se vor degrada, lăsând în loc mâzgălituri, linii incoerente ce nu duc nicăieri, semnături fără sens, colțuri umplute de pastă albastră sau neagră, margini îndoite pătate de amprente unsuroase. Nimic nu va fi ca înainte. Nu vor exista două situații similare, două corpuri identice. Prețul rămâne constant. Totul se va consuma la fel de repede. Vom fi nevoiți din nou să producem mai mult decât putem consuma. Timpul va suferi, la rândul său, alterări majore, transformându-l la final într-un monstru Colombre de care toată lumea va fugi în zadar. Mișcările se vor înteți și vor dispărea de pe graficul vibrației. Nu vom avea timp să conștientizăm. Nașterea și moartea se vor apropia atât de mult, încât în culoarul îngust va fi o adevărată paradă, un spectacol real. Prezentul va fi atât de pregnant încât nimic altceva nu va mai conta. Prezentul va fi precum o mamă surogat. Viața își va redefini concepțiile.”
Roger Mood părea șifonat. De parcă ieșise dintr-o cârciumă. Amețit, cu cearcăne cât pumnii, tras la față de parcă sângele se retrăsese. Vorbea sacadat și fiecare cuvânt era mai încărcat decât ar fi trebuit. Roger fusese adus pe Adison Square de tatăl său. Urmase cursurile de pilotaj la HighTravel, noua academie. Un tânăr entuziasmat cu un real potențial. Acum arăta ca o paiață. Ca o sticlă spartă. Slăbise peste măsură, oasele proeminente țineau uniforma cu mare dificultate. Încăperea luminoasă în care era interogat făceau din tânărul livid Roger Mood un actoraș slab și la propriu și la figurat, cu vagi speranțe de a lua casting-ul. Oamenii din jurul său nu schițau un zâmbet. Ai fi spus că la primul semn s-ar fi năpustit peste el și l-ar fi sfâșiat fără milă. Roger văzuse așa ceva în curtea bunicului său din sudul Angliei. Mo și White scăpaseră din țarcul improvizat și se năpustiseră asupra sărmanului iepure, luat prin surprindere. Câinii îl înjumătățiseră într-o secundă, Pufii albi se roteau în aer și se opreau la un moment dat ca într-un film în ochii micuțului Roger. Viața se poate opri într-o clipă. Și zilele, anii, cheltuiți în zadar pentru a ajunge aici deveneau inutili, neprogramați și nedoriți. Viața sa fusese o eroare. Un intrus, dintr-o dată nu mai era iubitul și adulatul Roger Mood. Devenise peste noapte un proscris. Așa stătuseră lucrurile din cele mai vechi timpuri. Meteahna asta o luaseră cu ei când colonizaseră Alpha Centauri. Plecaseră cu obiceiurile pământești, în esență nimic nu se schimbase. Adison Square era deja încărcat până la refuz. Mizeria și haosul pluteau în jurul cartierului nobiliar precum niște nori puturoși. Discrepanța era uriașă. Cartierul nobiliar avea totul iar ceilalți rămăseseră săraci. Patrulele se dublaseră. Lumea rămasă pe dinafară clocotea. Tensiunile crescuseră și acum din senin apăruse cazul Mavek. Iar singurul supraviețuitor, Roger Mood, dacă era Roger-ul Mood real – câțiva se-ndoiau în ciuda tuturor testelor – gârbovit și speriat răspundea șirului de întrebări. A fost nevoie de intervenția medicului. ,,Canaliilor îl omorâți!” Doctorul Thomass se bucura de cea mai înaintată vârstă din încăpere. Deși scrâșneau din dinți nu îndrăzniseră până acum să-l ia peste picior așa cum făceau cu cei din Academie. Comisia, așa zisă specială, era formată din bărbați trecuți de patruzeci de ani, sobri și zeflemitori. Nu știa nimeni de unde apăruseră. Nici măcar un nume sonor. Și asta îi speria pe cei din Academie. Țineau la Roger dar mai mult țineau la pielea lor. În plus, în misiunea asta se oferise voluntar.
Alpha Sincon. Testul unu.
„Prima dată am auzit o sumedenie de pași ce apăsau pământul, sau erau doar în mintea mea, picioare goale, degete lungi, murdare, treceau unul după altul, într-o ordine sigură, nimeni nu respira, nu existau mirosuri, ca într-un film mut cum văzusem cu bunicul într-o seară lungă de iulie în camera mare unde nu aveam voie decât însoțit, pe pereți atârnau tablouri pictate pe lemn cu negri și cerbi, un fel de vânătoare în pădurile dese de unde nu mai ieșeai dacă nu erai de prin partea locului, întreaga cameră având un aer straniu, ales, totul era ales pe sprânceană acolo, puștile lungi cu cocoșul tras ședeau una lângă alta liniștite de parcă acolo se născuseră, iar dedesubt vasele pictate cu litere de o șchioapă, roase de vreme, mirosind a pământ ars de care bunicul zicea
– Astea sunt mai vechi decât noi toți la un loc!
stropea când șuiera prin strunga sa ce creștea cu timpul, dar nu deranja pe nimeni, bunicul era un om curat cu frică de Dumnezeu, un om respectat în sătucul de la poalele munților ce rămâneau neclintiți în fiecare dimineață, pridvorul se curba sub povara anilor dar munții nu, păstrau aceleași linii sinusoidale ca bătăile unei inimi obosite, așa a murit bătrânul într-o noapte liniștită de vară, nimeni nu a vărsat o lacrimă, oamenii au băut, au mâncat și au glumit pe seama lui iar el nu s-a supărat, stătea cu mâinile pe piept și aștepta să-l băgăm în pământ, ploaia nu se oprise, de câteva zile pământul arid se-neca lacom și nimeni nu avea nimic de obiectat, se obișnuiseră cu vremea, nu erau nici măcar mohorâți, nu aveau vreme, pământul trebuia lucrat, animalele zbierau în grajdurile de lemn uscat și cineva trebuia să le aducă fân, să le țesăle, să le adăpe, să le spună o vorbă de mângâiere din când în când în zilele când ploaia se oprea iar eu dădeam târcoale heleșteului încercând să înțeleg blonda cu sânii aurii ce se dezmierda cu apa murdară a broaștelor, visătoare și înțelegătoare mă lăsa să o privesc cu ochii pe jumătate închiși de bătaia soarelui când colo veniseră doi hăndrălăi și o legaseră de salcie iar ea râdea cu gura până la urechi de parcă ar fi știut, atunci am strâns iarba în palmă și m-am ghemuit de spaimă, de plăcere, de rușine, toate astea soseau ca un ropot pe care nu puteam să-l opresc ca un șir de călăreți ce se-ntindea la infinit, știam că vin dar nu puteam ghici la vârsta aceea de unde curg, pentru că sursa era tare departe, dincolo de colinele de vii, de lângă casa barajului din cărămidă groasă ca o cazemată, înconjurată de crâng și bălării unde mă pierdusem de atâtea ori și mă dezmeticisem de tot atâtea ori în încercare de-a-mi da seama dacă femeia de lângă mine întinsă pe lespede era nevastă mea sau fetișcana popii din sat cu sâni mici, ascunși sub șorțul alb, imaculat cu care ieșea seara la drum să-mi citească din ceaslov, cuvintele ei de sub buze cădeau peste mine și mă îmbătau, înțelesul lor se desfăcea în zeci de povestioare cu tâlc, povești cu miros de iubire și eu învălurit în pânza ei subțire de bumbac ajunsesem deja într-un loc tainic, ferit de privirile muritorilor de rând și nimeni nu avea nimic de zis, pentru că nu poți glumi când iubești, nu poți clipi, nu poți rosti un cuvânt, te scufunzi în apa murdară a broaștelor precum blonda cu sâni aurii, așteptând să te salveze careva, în cazul meu a fost ghinion pur, ajunsesem pe fundul lacului unde nu mă putea găsi nimeni și puteam să-mi fac de cap fără să-mi pese de lumea de deasupra, fetișcana cu sânii mici mă striga în zadar, era prea târziu, aveam atâtea pe cap, casele luate de apă cu ani în urmă, turla bisericii înfiptă în mâl îl chema pe Dumnezeu, doar câte un pește sălta câteodată burta zincată peste lume, iar firul unui pescar nervos se târa pe sub apă ca o mână întinsă, lumea mea de acum se cuibărise sub ape, abia spre seară când apele s-au liniștit am simțit o tăietură în palmă, și am dat drumul ierburilor la mal, o dată cu ele trupul liniștit al blondei cu sâni aurii a ieșit la lumina lunii, ca o mărturie, ca un cântec vechi dar sus timpul se scursese prea repede, copii celor vinovați uitaseră cu totul de cele întâmplate și vorba lumii deformase înțelesul faptelor așa cum fac copii când mint, senini cu fruntea spre soare, eu eram de nerecunoscut cu tulei de adolescent și țigarea în gură cântam pe marginea bălții secate de oameni cu mâini vânjoase ce avuseseră de crescut copii, nimănui nu-i mai păsa de trecut, zilele erau prea scurte, iarna bătea la ușă, lemne pentru foc se găseau cu greu, în josul văii la o aruncătură de băț muncitorii săpaseră un oraș, nu puteai sta cu mâinile în sân, tractoarele roșii îngropau în pământ zdrențele putrezite găurind cerul cu fumul lor negru, în schimb femeile crescuseră, cărau copii în poală, făcuseră brațele groase în detrimentul sânilor culcați la pământ peste care ciubotele diriginților de șantier treceau fără milă, în miros de mahorcă totul părea natural, venea de la sine, țăranii dispăruseră în desișul codrilor rămași neatinși, muntele rămăsese neclintit dar golaș.”
Alpha Sincon. Testul doi.
„Picioarele tremurau și nu le puteam controla, auzeam pași de copii apropiindu-se dar nu vedeam nimic, nu puteam privi în urmă, îmi era groază să-ntorc capul, alergam la rândul meu încotro vedeam cu ochii, câmpiile se pierdeau în urma mea, șterse când le vedeam din tren, munții păstrau distanța dar la un moment dat s-au dus și ei, culoarele se-ngustau lăsând loc doar unui singur om, perechile erau oprite de indivizi înalți, subțiri cu chipiurile trase pe ochi, țipau femeile cu odraslele în brațe, glasurile lor se pierdeau într-un singur ecou, nu aveam cale de întoarcere, aș fi fost prins, nu-mi părea rău decât de bunicul meu, fondatorul Academiei de pilotaj, de fapt îmi era rușine, rușine să nu-l dezamăgesc, să nu-l dezamăgesc pe tata pierdut în Marele Nor al lui Magellan doar pentru simplul motiv că o femeie nu l-a iubit suficient, nu un sfert, nu pe jumătate, el vroia un întreg, iar întregul s-a lăsat așteptat în van, viețile noastre, a mea și a mamei s-au pierdut în spațiul imens dintre noi și el, lacrimile s-au evaporat și corpurile noastre reci au devenit jucării, jucăriile unor destine programate așa cum sunt destinele celor neputincioși când ajung la MadQueen Puppets pentru resetări, când viețile lor nu mai valorează un șfanț, când tot ce-și-au propus s-a năruit și nu le-a mai rămas nimic în afară de câteva amintiri șterse așezate în locul fețelor de masă din bucătărie unde fuma bunicul și asculta Schubert
– Să nu uiți Roger! Totul e trecător!
cuvintele lui aveau încărcătură, ca și atunci când fuma pe balcon în orașul mărunt, neștiut de nimeni, cu femeiușca sa tatuată pe umăr, uscățică și nervoasă, dar astea erau demult când bunicul nu știa, nu se închegase nimic, erau doar încercări, teste ce mai târziu aveau să-i roadă mintea șubrezită, sătulă de atâta experiență dar din care învățase atât de mult, prețul meritase, totul meritase în viața lui, nu regreta nimic, decât foarte târziu când amintirile se-mblânzeau și cărunțeau, datorită acestei răbdări bunicul reușise în viață, reușise să mențină un balans între vicii și vise, nu renunțase la nimic, în schimb îi rănise pe ceilalți, așa era el, un om bun dar din aceia ce distrug tot ce ating, fără vrere, de vină pentru toate astea fiind construcția lor, robustă, severă ce nu se poate întoarce din drum pentru nimic în lume, pentru nimeni, nici măcar pentru propriul copil, pentru tata, însă astea te fac bărbat, te fac mai tare, și poți îndura multe, pentru că în definitiv viața este o înșiruire de încercări, de greutăți din care trebuie să ieși cu fruntea sus, nu contează ce ai lăsat în urmă, ușa s-a închis, acolo nu mai intră nimeni, toți vor să scape din încăperile lugubre ca niște tenebre ce miros a sudoare și frică, de parcă frica ar mirosi, dar un om din curtea bisericii așa mi-a zis că frica miroase urât, ca o lămâie stricată și nimeni nu poate să schimbe asta, câinii miros cel mai bine frica pentru că ei sunt singurii ce o cunosc în adevăratul sens al cuvântului, și-o amintesc, mai bine zis, de la primii lupi domesticiți, frica este mama îndrăznelii, este primul principiu învățat în pădure când ești pe pielea ta, nimic din ce vei cunoaște în desișul încurcat nu te va putea ajuta, ci doar mânca sau, eventual, închide să scoată sălbăticia din tine, de fapt, esența vieții tale de dinainte pentru că toți ne-am născut animale și asta nu va putea fi schimbat cu una cu două, generații de scribi vor muri înainte ca primul născut, însetat de cunoaștere, să renunțe la orice instinct animalic și asta nu va fi ușor pentru că și cunoașterea la rândul său se poate hrăni bine mersi cu asemenea instincte cognitive, iar când frica și-a făcut culcuș în interiorul tău, este greu să o mai dai afară, se lipește de pereții sufletului tău pentru totdeauna ca o slujnică supusă, maltratată de stăpânul ei fără de care nu poate trăi așa cum nu poate trăi un enoriaș habotnic fără Dumnezeu, deși nimeni nu dorește să devină o obsesie, mai ales o divinitate, obsesia miroase mai urât decât frica, pute de-a dreptul, lăsând să se vadă oasele dezlipite de carne, uscate și ale nimănui, căci trupul pe care l-au susținut atâția ani s-a ascuns în pământ de frică, de rușine, sora vitregă a fricii, mult mai slabă, de fapt ea e cea dintâi, cu coatele goale, genunchii lipiți de coaste, se roagă de oricine să-i împrumute un fum, să-i întindă o mână deși ploaia nu se oprise și gara plină fremăta de nevoiași și negustori ce alergau în sensuri opuse, fiecare cu gândurile sale, obscure de parcă numai ele ar fi contat în lumea asta, de parcă lumea întreagă ar ține cont de gândurile, de visele, de dorințele lor frigide și împuțite pe care nimeni nu va da doi bani, jocul continuă indiferent dacă la masă sunt sau nu jucători, nu iartă și nu înțelege pe nimeni, cărțile sunt făcute cu mult înainte ca tu să te așezi la masă și întotdeauna va fi prea târziu să te ridici.
M-am rătăcit. În culoarul lugubru formele se mișcau în jurul meu. Dimensiunile nu mai erau dimensiuni. Vocile nu mai erau voci. Sunetele se deformaseră într-atât încât aveam impresia că suntem toți creați din aceeași sursă. Nu ne puteam separa. Eu sau sunetul, eram același lucru, nu exista obiect de sine stătător, nu exista un ego separat, toți făceam parte din același întreg. Și trebuia înțeles că tu nu mai erai un stăpân, mojicul nu te mai asculta, zeitățile dispăruseră ca o pătură scuturată vara la picnic, soarele ca o suliță în creștetul cerului te amenința, lăsând loc apei să-ți traverseze trupul sărat, pământul nu te mai asculta, era colțos, bulgării se-ncăpățânaseră, nimeni nu dădea doi bani pe tine, pe trupul uscățiv aruncat în mijlocul câmpului, uitat de lume, trudind din greu să scoată ceva bun dintr-o palmă arsă și uscată, pentru că la rândul său și el era încăpățânat, nu voia să piardă așa cu una cu două, nu, metalul era metal și așa trebuia să rămână, ca și animalul, planta trebuia să crească, să erupă, să se-ndrepte spre soare iar apa trebuia să-l urmeze peste tot, nimeni nu avea dreptul să i se împotrivească lui, pentru că la naștere maică-sa își dăduse duhul pe un pat de lemn, roasă de friguri, iar el, neputincios nu putuse să facă nimic, doar să privească și să nu înțeleagă, așa cum spre sfârșit regulile jocului se-ncâlcesc și nu mai pricepi mare lucru, iar singurul său resort rămâne încăpățânarea, mutarea jocului în prelungiri, pentru că odată încheiat, se-ncheia totul, se stingea lumina așa cum o stingea tatăl său după doisprezece, să facă economie, iar el sub plapumă continua lectura la lumina unei lanterne Tiger, metalice, și povestea mergea mai departe, demonii imaginației preluau frâiele și duceau șareta încărcată peste văi ploioase și păduri, în speranța vagă de a găsi un loc ferit de ochii semenilor săi, ce-l urmăreau pretutindeni, și-i cereau, la început, note mari la școala numărul unu din municipiu, apoi îl trimiteau la olimpiadă cu gândul că va obține premii, apoi banii pe meditații, un loc la universitate, un loc pentru care făcuse naveta cu trenul ros de rugină și de șobolani în fiecare săptămână, apoi și mai târziu îi ceruseră să-și găsească un rost, un loc de muncă stabil, să-și găsească o soață cu stare, ascultătoare, să se lase de băut, că băutura distruge omul, așa-i spuseseră, și mai târziu îi ceruseră un plod, o continuitate, pentru că anii săi se strânseseră ciorchine pe balcon și nu mai vroiau să plece, peste sticlele goale de bere, peste teancul de cărți legat cu sfoară, praful se așezase comod, îmbătrânea și toți îl desconsiderau pentru asta de parcă ar fi fost vina lui, când banii curgeau, prietenii băteau necontenit la ușa sa și râdeau toți precum o mare familie, peste ani când sărăcia bătea și ea la ușa de lemn, îi venise rândul, se-mprăștiaseră cu toții, soțiile se mutaseră din vreme, anticipând momentul, copii cu ale lor, în apartamentul demodat și bătrânicios rămăsese doar el, cu peri albi, slut, obosit, cu pieptul concav, ros de moliile amintirilor, la lumina slabă a radio-ului, ca o scrumieră de cristal uitată în vitrină, ce nu demult fusese în centrul atenției, și concluziile nu se grăbeau, ultimele linii veneau încet, tremurânde, și nu aduceau nimic bun, doar și mai multe întrebări, și mai multe neliniști, iar el nu voia asta, nu concepea ca sfârșitul atât de mult așteptat să nu-i aducă liniștea binemeritată, întreaga sa viață fusese un haos, o întrecere fără sfârșit, în care pierduse tot, pierduse timpul, pierduse șuetele la Still în aburi de transpirație și mâncare, pierduse câinii lui dragi pe care-i îngropase în curte la țară, pierduse un frate, pierduse câteva jocuri de poker, pierduse cheile de la apartament legate cu șiret la gât, pierduse tot ce putea fi pierdut într-o viață și câștigase negreșit experiență, dar care acum, pe ultima sută, nu-i folosea la nimic, era insuficientă pentru a închega ceva concret, lipsea liantul, elementul cheie, și ultima lui bătălie se anunța mai grea decât toate celelalte la un loc, se simțea folosit, nimeni nu-i spusese că nu va fi ajutat în adevăratul sens al cuvântului, ca și drumul primordial, de la concepere până la naștere, va fi sortit singurătății, totul va fi doar un simplu decor, menit să-l convingă, să-l înfrângă.”
Testul trei.
„Stația era goală. Părea că nu fusese nimeni pe aici de ceva vreme. Mirosea a clor și lămâie. M-am așezat la pupitru. A apărut femeia în roșu. Tocurile făceau un zgomot strident. Înaltă, brunetă, un corp simetric de o frumusețe artificială. Culorile din jur păleau. Totul, din senin, devenise gri. „Ingrid Stallon. Cu cine am plăcerea?”. Ce dracu căuta aici, mi-am zis. Semăna cu gheișele din Partizan, alea scumpe ce nu și le permite oricine. Nu-i găseam niciun defect. Articula perfect, tonul senzual, clipea rar din ochi. Degetele lungi băteau darabana în pupitru. Coapsele nu ieșeau mult în evidență. Subțiri. O fufă, mi-am zis. Mai bine zis o hologramă, un spion. M-am gândit că-n spatele ei stă un bătrân ce miroase urât și i-am răspuns în doi peri: „Roger Mood. Nu am mai primit nimic de câteva săptămâni de pe stația Mavek. Verificăm stația! Îmi poți spune ce s-a întâmplat?” A urmat o tăcere și domnișoara s-a foit. S-a mutat de pe o coapsă pe alta. Se uita în jos. Căuta ceva în agenda ei Vidboy. Ridică capul, se uită-n ochii mei, jubilează. Schițează un zâmbet. Păstrează tonul: ,,Reprezint GoldenBoy. Am ordine stricte de a nu divulga nimic decât Academiei și asta pe Adison Square. Nu aici. Plecăm imediat. Trebuie să ai răbdare. Acolo vei afla tot. ” Apoi s-a ridicat și a dispărut. Am rămas mut și singur. De pe stație nu puteam comunica cu ai mei. Eram la mâna acestei ciudate ce mirosea a parfum de la un capăt la altul. GoldenBoy e o companie serioasă, poate cea mai mare de pe Adison și sigur treaba se complică. Sunt interese mari în joc. Oameni sus-puși. Asta sună ca vasele din dinastia Ming pe care le cocoțase bunicul pe dulap. Nu aveam voie să le ating. Nu avea rost să complic lucrurile. Am mers pe mâna ei și rău am făcut. Niciodată să nu ai încredere în femeile perfecte.
Drumul nu a fost lipsit de griji. Domnișoara în roșu s-a postat în fața mea. Nu știu cum a intrat în cameră. S-a așezat pe colțul patului, tăcută. Mă simțeam slăbit, îmi era foame, sete. Cuvintele se opriseră în piept, vinovate. Ne uitam unul la celălalt. Îmi era frică și ca un câine, femeia s-a năpustit asupra mea. Așa cum făcuse White cu iepurașul. S-a ridicat și sânii s-au îndepărtat unul de celălalt ca și cum ar fi fost firesc. Pieptul s-a desfăcut ca o cavitate în plus și din negrul mijlocului ei au ieșit, pe rând, două femei identice. S-au așezat la capul meu și au început să cânte. Nu mă puteam mișca. Nu înțelegeam o iotă din ce vorbeau. Era ca o melodie stranie, tristă. Parcă aș fi asistat la propria naștere. Culorile se întorceau la originea lor, obiectele din jur căpătau noi dimensiuni. Totul îmi era străin de parcă atunci aș fi deschis ochii pentru prima dată. Fiecare linie, fiecare punct, o infinitate de întrebări, imaginile se suprapuneau și nu înțelegeam mare lucru oricât de mult mi-aș fi dorit.
Căzusem în plasa unui pescar.
Soarele usca pielea udă și clipocitul peștilor ce se zbăteau lângă mine îmi suna cunoscut. Pescarul era un bătrân cu fața arsă. S-a uitat la mine și mi-a zis:
– Iar ai apărut?! De câte ori să-ți spun să nu mai umbli pe aici, argintiule!
Și-n ochii săi încețoșați am căzut ca într-un lac rece, fără fund. Roțile carelor întoarse din câmp, fețele copilașilor sclipeau în soare, iar femeia îi învelea pe toți în pătura roasă de molii, nimeni nu era temător, mă priveau încruntați de parcă aș fi aterizat în căruța lor din cer, ca un gândac nedorit, încapsulat în cheratina tare, izolat de restul lumii precum un sihastru; taciturn, carul mergea înainte, nu ne băga în seamă și nicio mână nu a îndrăznit să mă atingă. Priveam câmpul mocirlos ce se usca încet în urmă, păsările se așezaseră pe o moviliță de pământ. Și ele mă priveau încruntate. Nu mai văzuseră un gândac atât de robust, o întruchipare atât de tăcută. Chipurile lor îmi păreau niște cruci. Osândeau calea bătătorită de roți. Acum era prea târziu. Nu mai puteam să mă ridic. Forțele se lepădaseră de mine. Când am ajuns pe tarla, mi-au rupt un codru tare de pâine și mi l-au întins. Mirosea a făină râncedă. Nu puteam mânca, l-am ținut în mână o vreme. Ceilalți mâncau tăcuți. Din când în când îmi aruncau câte o privire. Apoi lăsau ochii în jos și se gândeau la ale lor. Obidiți, bătuți de soartă, oamenii ăștia știau ce fac sau cel puțin așa lăsau impresia. Cu mâinile prăfuite loveau pământul. Cozile de lemn trosneau și pământul negru ieșea la iveală ca o piele descuamată. Aș fi putut să râd să împrospătez atmosfera. Dar nu mai aveam buze. Buzele rămăseseră în cameră, pe pielea albă a lui Edith. Femeia fusese cumpărată din bazar de un turc. Își răscumpărase libertatea cu prețul trupului său. Iar acum același trup mi se dăruise mie într-o zi de duminică. Atât de multă liniște emana fata asta încât, inițial, am crezut că este o păpușă. Primul contact păstrează întreaga frumusețe, nelăsând să se vadă nimic, ca o vale tăcută pe care ai văzut-o pentru prima dată și te lasă mut. Dar Edith nu era aici cu mine. Rămăsese în cameră, la adăpost. Trebuia de unul singur să înfrunt oamenii ăștia nevinovați.”
Doctorul Thomass privea absent ecranul. Testele nu erau în niciun caz ce căutau cei din Comisie. Roger stătea întins conectat la Sincon *. Trupul se uscase vizibil în ultimele zile. Nu mai aveau ce căută în mintea sa și așa răvășită peste măsură. Nu trecuseră de zid. Trecuseră de bariera protectivă a unei memorii și așa slăbite. Sunt întâmplări pe care nu le poți scoate întregi, oricât ai încerca. Creierul refuză să le aducă deasupra. Pe lângă asta Roger Mood era într-o stare deplorabilă. Îi plângeai de milă. Așa gândea bătrânul doctor. Opri aparatul și-i dezlipi senzorii. Pielea lipicioasă părea o gumă de mestecat. O carcasă de plastic sub care nu bănuiai că se mai zbate ceva. Milă era puțin spus. Thomass era trecut de optzeci. Văzuse atâtea. Cazul lui Roger era însă diferit de toate celelalte. Ultimul test era diferit. Concludent, părea mai aproape de realitate. Dar nu mai puteau continua. Astfel ar fi riscat să se aleagă cu o legumă.
- Sincon Alpha – dispozitiv de vizualizare a memoriei.
Testul patru.
„Copacii lăsați în urmă se pierdeau precum călătorii ce-ți fac cu mâna când pleci din stație. Viteza creștea considerabil și la un moment dat am avut senzația că trenul va decola. De fapt nu eram sigur dacă mă aflu într-un tren. Străinii din jur mă priveau părtași la ce se petrece în jurul meu. Am avut senzația că văd un zâmbet ironic. Călătoriile mele fără sfârșit nu aveau niciun sens. Asta simțeam. Neputința de a mă fi născut într-o lume pe care nu o poți controla în niciun fel, unde totul îți este dictat de un software încă de dinainte să vezi lumina zilei, unde lucrurile se pot schimba la o sută optzeci de grade într-o secundă. Eram atât de bătrân încât îmi era lene să mă ridic. Sătul, ca un vas plin de apă în care dacă mai torni un strop se duce dracul totul. Orice aș fi făcut, orice alegere aș fi ales, nimic nu s-ar fi schimbat. Într-o stare deplorabilă era întregul meu corp. De parcă m-aș fi întors de la vânătoare. De parcă m-aș fi vânat pe mine însumi. Oamenii rămâneau în urmă precum lumini trecute-n grabă, puncte albe într-un întuneric diform, în care negrul pierduse supremația, vocile monotone rămâneau în urmă să-nchidă asprul drum ce părea că nu are sfârșit, mii de sentințe derizorii îngropate în mâlul gros, înțelegi abia acum că viața nu este altceva decât o pată întinsă pe un perete alb, un țânțar strivit pentru care nimeni nu are compasiune, ceva mai important are loc deasupra și tot așa la infinit, precum un vortex instabil în care se pierd cele mai frumoase idei, cele mai frumoase relegii de parcă nu ar fi existat niciodată și nimănui nu-i pasă, nimeni nu se poate desprinde din acest vârtej implacabil, nimeni nu are încă constituția și psihicul pregătite pentru astfel de manevre periculoase, egoismul încă se strânge la mijloc ca un precipitat vâscos, ca o mizerie concentrată de care nu putem scăpa atât de ușor, este nevoie de mii de ani de experiență, de progres rectiliniu, de răbdare și nu în ultimul rând de compasiune, de umanitate la cel mai înalt nivel, atât de diluată în prezent, și trenul nu încetinește, pe geam lumea ca un șarpe luminos se târăște în căutarea veșnică a păcatului, uneori nevinovat, uneori brutal, nimic nu poate opri șarpele luminos, ambițios zelos cu pielea lucioasă străbate universul mai repede decât Demiurgul, depășit de propria sa creație, ajuns într-un punct orb, lipsit de inspirație și instinct, retras în cochilie, puterea sa de înțelegere a ajuns într-un impas, lumea pe care a creat-o jubilând, a devenit o obsesie și spirala replicatorului nu a mai putut fi controlată, materia a luat-o pe făgașul ei propriu, oameni noi, creaturi diversificate într-un ecosistem strâmt, gata să explodeze, nu poate opri procesul, este sătul, împovărat de toate copiile sale inexacte, erorile s-au perpetuat, spațiul dintre noi s-a îngustat, în curând vom fi unul și același țesut cu aceleași boli din trecut, proliferând la nesfârșit.
În cele din urmă am ajuns la capăt. În interiorul unui colos, deasupra fluturau straturile de grăsime desprinse ca o pânză de păianjen suflată de vânt. Acolo, în întunecatul hău, inima luminoasă bătea într-un ritm imperfect iar șarpele se-nfipsese în mingea de foc, în procesul copulației perpetue. Erau toți prezenți, Edith, Ingrid Stallon, un tip bine îmbrăcat de la Goldenboy, câțiva soldați, toți priveau inima roșie, tăcuți, de parcă m-ar fi așteptat, Edith abia mi-a aruncat o privire și aia scurtă. Discutau despre inimă, gesticulau. Eram doar o piesă. O piesă pe care o construiseră cu un scop anume. „Uite-l pe Roger Mood”, a zis băiatul bine îmbrăcat de la Goldenboy. Și toți au întors capul spre mine. Edith era schimbată, rece. Se uita la mine ca la un străin. Mi-au întins un scaun și m-au legat. Nu puteam să ripostez, nu mă asculta trupul inert. „Amintirile tale sunt foarte importante pentru noi, Roger, vrem să fii imparțial în toată chestia asta, vei salva vieți, să te gândești la asta, nu vrem să-ți facem rău, Mood, vrem doar acces la memoria ta, băiete.” Și m-au conectat la inima roșie ca pe un dispozitiv. A început din nou.
Bunicul îmi spunea să fiu atent mai mult la intenții decât la oameni. Oamenii nu sunt periculoși. Intențiile lor pot deveni, în timp, mortale. Un om este o jucărie. O armă letală. În casa de pe malul lacului, Mumu adusese un bâtlan mort. Trist. Un bâtlan pe care l-aș fi apărat cu propria mea viață, atât de trist era încât am vrut să-l lovesc pe Mumu. Bunicul m-a oprit. „ Roger, pasărea asta este o bucățică din tine, este o altă imagine a eu-lui tău, nu are rost. Nu rezolvi nimic dacă o lovești. Nu poți schimba încă, instinctul unui animal. Așa suntem toți. Uită-te în jur. Doar ne prefacem. Nu ne-am schimbat cu nimic. Toți vrem mai mult. Mai multă liniște, mai multă viață. Trebuie timp. Trebuie să ne întoarcem în trecut să-ndreptăm lucrurile. Totul pleacă din inima roșie a micului nostru univers. Pe care nimeni nu a văzut-o, nimeni nu a atins-o vreodată. Dacă reușim să oprim șarpele luminos, mai avem o șansă. Știu. Nu înțelegi încă. Dar ține minte tot ce-ți spun, pentru că mai târziu, la momentul potrivit îți vei aminti. Frunzele moarte se ridicau în vârtejuri și se loveau de copaci. Iarba tunsă, Mumu, bâtlanul mort clipind. Încercau să-mi spună ceva. Să comunice cu tristețea mea, conexiuni necunoscute, simțeam cum creierul se desface și-i lasă să-l atingă, să-i vorbească încet ca unui muribund, timpul se strânsese în spațiile infime dintre celule noastre pierzându-și definiția, țesuturile se strânseseră sub același impuls, bâtlanul mort din mine era suferința unui nou-născut, celulele mele erau și ale lui Mumu, comunicam prin aceleași tuburi cu exteriorul, cu aceleași tuburi pe care eliminam fecalele, eram un octopus uriaș luminos, o creatură fără nicio noțiune, fără prejudecăți, fără frică, fără nicio urmă de simțământ uman, eram sigură, stăpână a tot ceea ce puteam să văd. Eram Dumnezeu. Invincibil și atotcunoscător. Plin de mine, plin de toate celelalte celule vii ce se desprindeau ca un covor infinit. Eu eram universul. Eu eram Marele Mistuitor, Exes, părintele universului.
Am văzut-o pe Ingrid cum m-a prins de cap și se uita în creierul meu. Edith rămăsese la fel de rece, toți erau tăcuți, rostisem ceea ce căutau, văzusem ceea ce ei nu văzuseră niciodată, originea întunericului, pe bătrânul Exes…”
