Traducere de Alexandru Maniu

Dimineață îmi ridic pantoful și dau de-un pui mort de șopârlă. Zace pe spate, cu burta roz-străvezie și măruntaiele la vedere. Pesemne că am călcat-o când m-am întors acasă, călăuzit de stelele împrăștiate în chip ciudat pe boltă. Sau poate s-a vârât sub pantoful meu, ca să-și dea ultima suflare în timp ce eu dormeam. Iată un mugur din arborele genetic cu un milion de ramuri ce nu va înflori niciodată. Un animăluț solitar pe o planetă ce geme de viață.

În aer plutește o boare sărată cu iz de alge. O pasăre planează în înaltul văzduhului spre răsărit. Iau șopârla și o îngrop la rădăcina unui cocotier. Curând o să-i împărtășesc soarta. Recunosc că mi-e teamă.

„Toți astronauții cu burta moale sunt poeți” spune proverbul, și, din nefericire, se adeverește la fiecare voiaj interstelar. Am venit pe Ardabaab cu mentnava, un expres de pe Sol Centraal, și timp de cincizeci de minute chinuitoare – sau un milion de ani repezi, ambele sunt corecte – mintea mi-a fost bombardată de mentisaje gigantice înfățișând galaxii de mult apuse, în vreme ce nesfârșite pânze liminare, halucinogene și grețoase, mi-au înăbușit senzația sinelui precum și percepția unitară a ființei mele în timp și spațiu. Până și piloții, oameni experimentați cu toții, au recunoscut că e una dintre cele mai dificile călătorii. Și cu toate că nu-s prea dus la biserică, de cum ne-am întrupat, am sărit jos și am sărutat pământul brun, condimentat, aducând slavă tuturor zeităților pe care le știam, fiindcă a) s-ar fi putut să fac cunoștință cu aceste ființe inefabile în timpul călătoriei galactice și b) știam că era ultima călătorie cu mentnava. Am venit pe Ardabaab cu gândul să mor.

Am luat un aeromobil până la destinație. În timp ce planam la câțiva metri deasupra câmpurilor unduitoare cu trestie de zahăr, glasul ei imaterial m-a avertizat:

– Dacă aveți neuralul oprit, există o mică posibilitate (dar totuși semnificativă) să vă accidentați. Ardabaab e un loc sigur – nu am avut cazuri de violență în ultimii optzeci și patru de ani – dar Noi-ul local recomandă turiștilor să țină toate canalele deschise, pentru o siguranță sporită.

Aducea vag cu fosta mea soție – demult răposată – fără îndoială în mod intenționat. Noi-urile locale sunt niște afurisite mici.

– Mersi, i-am spus. Dar aș vrea să fiu singur.

– E de datoria mea să vă informez, mi-a răspuns ea cu o urmă de dezgust în glas.

 

Aeromobilul m-a lăsat în fața casei, un bungalou albastru și turtit, pierdut printre câmpuri de trestie de zahăr și străjuit de cocotieri uriași, în apropiere de plajă. Patruzeci de minute mai târziu zăceam întins pe plaja pustie în vreme ce soarele – o pitică roșie, devenită roz-bombon la acea oră târzie – se cufunda îndărătul mării turcoaz, cea mai liniștită mare pe care am văzut-o vreodată. Pentru un om născut pe-o stație spațială peisajul era sublim.

Briza adia, iar pe întinsul apelor licăreau lumini din depărtare. Am zâmbit. Sosisem. Am înșfăcat stiloul și am început să scriu furibund:

Capitolul 23. Sosirea

Yvalu coborî de pe pachebotul-gândului, îngenunche și sărută pământul. Își vârî mâinile în solul roditor al Muandivei, duse palmele la gură și înghiți țărâna, în semn de prețuire pentru bucuria resimțită în acea clipă. O amintire pe care avea s-o păstreze mereu. Slavă lui Shaddai. Ajunsese. O șopârlă trecu grăbită pe lângă ea. Oameni neobișnuiți îi zâmbeau și îi făceau cu ochiul. Radiind de fericire, Yvalu râse și țopăi. Ubalo străbătuse această lume, ba poate chiar pășise pe același pământ negru și dulce care i se lipise de limbă. Ubalo o adusese pe Sileversun, de unde priviseră răsăritul celor trei stele de culori diferite deasupra stâncilor ondulate ale Scării lui Iacov, împrăștiind curcubeie jucăușe și eflorescente deasupra deșertului. Ubalo se aventurase în celălalt capăt al galaxiei în căutarea unei minerale rare față de care Yvalu își exprimase în treacăt interesul într-o după-amiază de altfel nememorabilă. Ubalo, ai cărui ochi scânteiau precum Sol și al cărui zâmbet radia mai ceva ca Sirius. Pentru el ar fi îndurat cu seninătate un miliard de iaduri mentale, ca să-i mai țină măcar odată mâinile într-ale sale.

Am scris și am tot scris până am rămas fără foi. Când mi-am ridicat privirile, soarele asfințise, iar constelații necunoscute licăreau în culori. Ardabaab nu are lună. De câteva ore bune scriam la lumina plăpândă a stelelor.

 

În zori îngrop șopârla și pornesc spre cafeneaua lui Halcyon de pe plajă, înarmat cu un termos de ceai keemun și patru notesuri îngropate în geantă. Mai scriu douăzeci de pagini în vreme ce ospătăvile plutitoare folosesc termosul pentru a-mi umple ceașcă după ceașcă. Însă când un grup de turiști exuberanți din Sayj se așază în preajma mea și devin tot mai zgomotoși, grație stupefiantelor, o iau tiptil spre plajă.

Mă întorc la locul din seara precedentă, un golfuleț vecin doar cu marea, și mă pun pe scris sub soarele arzător, în vreme ce localnicii (ușor de recunoscut după mâinile polidactile și ochii violeți) mă ispitesc cu cerebro și neuro-grefe și celebrivieți, a căror legalitate stă sub semnul îndoielii.

– Am Lumină-Buddha, mă informează o trecătoare, tăindu-mi șirul gândurilor. Din zilele bune, înainte să iază din comerț.

Încleștez dinții iritat. Eram pe val.

– Mersi, dar prefer propriile gânduri.

– Cum dorăști, zice ea, luând-o din loc. Nu știi pân’ nu întrăbi.

Mă întorc la foile mele și scriu:

 

Dar niciunul dintre cei cu care vorbea Yvalu nu auzise de un om pe nume Ubalo. Iar atunci când se adresă Noi-ului local, mintea îi răspunse cu oarecare răceală:

– Transmisiunea vine aproape cu siguranță de pe Muandiva. Dar n-am întâlnit pe nimeni care să se potrivească descrierii în toate cele patru trilioane de noduri ale mele. Yvalu, e limpede că cel pe care-l cauți nu e aici.

– Unde e atunci? rosti ea, gata să izbucnească în plâns. Unde?

Noi-ul local îi răspunse atunci cum n-o făcuse niciodată, de când se știa:

– Îmi pare rău, Yvalu, dar n-am nici cea mai mică idee.

 

Termin un capitol, apoi încă unul, dar înainte să mă apuc de al treilea, o umbră îmi întunecă notesul și o voce ascuțită îmi perturbă gândurile:

– Ce faci?

– Nu sunt interesat, răspund.

– Nu vând nimic.

Îmi înalț privirile. În lumina soarelui stă o fată. E mică de statură, dar silueta ei pare să capete proporții planetare. E brunetă, tunsă scurt și are șase degete alungite. Și cu toate că soarele-mi tulbură vederea, lucirea mov din ochii ei mă ia pe nepregătite și-mi taie respirația. Îmi duc mâna streașină la ochi, iar în absența strălucirii orbitoare, în privirile ei lucește acel violet intens al unui curcubeu ce se topește în albastrul cerului.

– Ce desenezi?

– Astea nu-s desene.

– Dar ce-s atunci?

– Astea?

Ezit câteva clipe.

– Scriu.

Scriu, molfăie ea cuvântul în timp ce se apropie. Ăla-i stilou, și aia-i hârtie, continuă ea. Și scrii de mână. Freylik! râde ea.

E limpede că tocmai a căutat cuvintele pe Wikipedia, dar încântarea ei e molipsitoare și îi întorc zâmbetul. De mult n-am mai întâlnit pe cineva care să nu fi auzit de stilou și hârtie. Pe deasupra, ceva din glasul ei precum și râsetul în cascadă îmi amintesc de fiica mea de mult răposată.

– Ce scrii?

– Un roman.

– Un roman.

O pauză cât o căutare pe Wiki. Apoi un zâmbet.

– Prektik! Dar…

Nările i se dilată.

– De ce nu proiectezi în neural?

– Pentru că mi-am închis neuralul.

– Ți l-ai închis? mă întreabă, dezgustată de idee.

– Prefer liniștea.

– ȘI EU! zbiară ea și se trântește lângă mine, mișcând nisipul în jur. Nume – Reuth Bryan Diaso, rezident al orașului Ganesha, planeta Marte. Născut pe Baza Google Natarajan, orbita Pământului, gravitație pământeană. Vârsta: nouăzeci și unu de ani solari, două sute nouăzeci și trei în sistem Shoen. Bună!

Preț de o clipă mă amăgesc că fata asta de pe Ardabaab a auzit de mine, Reuth Bryan Diaso, autor a paisprezece romane și optzeci și șapte de povestiri scurte. E limpede însă că a extras toate informațiile dintr-o bază de date publice. Gândul mă poartă cu nostalgie spre zilele din vechime, când scriitorii erau cunoscuți dintr-un capăt în altul al Sistemului Solar și erau întâmpinați ca niște ambasadori ai lumilor extraterestre. Astăzi, oamenii îi ridică în slăvi doar pe grafteri și pe senzoriali, care distribuie o gamă uriașă de experiențe insipide în rândul fanilor lor zeloși. Mersi, dar n-am nevoie să trăiesc groaznica dilemă a Ducesei Ardbeg, care nu știe în care oraș marțian să-și facă toaleta de după-amiază.

– Mă cheamă Fish! rostește fata exuberantă, aducându-mă cu picioarele pe pământ.

– Fish, repet eu. Îmi place. Încântat de cunoștință, Fish.

Întind mâna, neștiind dacă gestul are trecere prin partea locului. Fata mă ignoră și se întoarce către mare.

– Vinee, spune ea.

Undeva deasupra mării, un pește-balon cât toate zilele se prăvălește din înaltul cerului, un meteorit uriaș, moartea planetelor, luând foc la contactul cu atmosfera și lăsând în urmă o dâră incandescentă. În cădere, o gură gigantică se cască pe chipul său, de parcă ar fi o lighioană venită să ne înghită pe toți. O prind pe Fish de mână, gata s-o luăm la goană, dar îmi amintesc că arătarea nu e lighioană, ci germene.

Peștele-balon încetinește, iar văzduhul bubuie asurzitor ca urmare a decelerării. Preț de o clipă planează deasupra mării, apoi își vâră gura nesățioasă în adâncuri, înghițind câțiva megalitri de apă și stârnind valuri colosale. Cu burdihanul plin, bestia scoate un urlet și se avântă din nou spre ceruri, închizând gura. În urmă lasă dâre lungi de vapori, stropi și vietăți marine, care strălucesc preț de o clipă în razele soarelui, apoi se prăbușesc înapoi în mare.

Cu un tânguit prelung, peștele-balon, tot mai mic acum, gonește spre zonele liminare ale gând-spațiului și spre Noile Fruntarii, unde urmează să însămânțeze mările virgine ale vreunei planete îndepărtate. Nava devine un punct, apoi dispare cu totul, iar când îmi revin din amorțeală, constat că Fish a dispărut și ea. În locul brațului ei, în mâna mea atârnă un prosop mototolit. Alături, câteva zeci de urme de pași micuți duc spre mare.

 

O vietate a scormonit în micul mormânt. Un șobolan, o pasăre sau poate o maimuță… greu de zis. Cert e că a lăsat șopârla acolo. O armată de furnici roșii s-au și pus pe treabă, iar razele fierbinți ale dimineții i-au tăbăcit pielea. Mă gândesc s-o îngrop la loc, dar animalele de-aici par să știe mai bine ce să facă cu ea, așa că-i dau pace.

După-amiaza, Fish apare de nicăieri pe plajă.

– Nu pricep, începe ea.

Îmi ridic ochii din foi. În mod surprinzător, mă bucur s-o văd.

– Ce nu pricepi?

– La ce bun să scrii romane? Nu mai bine îți proiectezi visele într-un neural?

– Aș putea, ce-i drept. Dar visele sunt haotice și nefinisate. Mi s-a părut întotdeauna că aș trișa astfel. Scrisul te obligă să-ți prelucrezi gândurile.

Explicația mea pare să o nedumerească și mai mult.

– Dar ai putea să-ți dictezi povestea. De ce te complici în halul ăsta?

– Adică de ce folosesc un stilou?

Fish se așază lângă mine și mă străpunge cu privirile ei violete.

– Aha.

– Poftim.

Îi ofer un stilou de rezervă și scot din geantă un notes neînceput.

– Încearcă și spune-mi cum se simte.

Ține stiloul în mână ca pe-un pumnal. Pe vremuri, toate stilourile erau pumnale.

– Nu știu ce să fac, mărturisește ea.

– Pune vârful pe foaie și învârte-l.

Fish încearcă și face ochii mari.

– Uăăău, ce distractiv e!

– N-ai mai mâzgălit până acum?

– Nu cu stiloul.

Foșnetul stiloului pe hârtie și zgomotul blând al valurilor ce se revarsă pe țărm mă hipnotizează, și gândurile mă poartă spre fiica mea, într-o dimineață însorită când șade în bucătărie și mâzgălește ceva pe hârtie. Nevastă-mea își șlefuiește figurinele de lemn în camera alăturată. Eu le ascult cum lucrează și mă simt împlinit, întregit. După o vreme, mă întorc la notes și scriu:

 

Odată, când zăceau întinși pe plaja sclipitoare de pe Oopre, privind ploaia de comete ce brăzda bolta cerească, Ubalo i-a spus ceva, iar vorbele lui i-au rămas întipărite în minte chiar și despărțiți fiind de hăuri tot mai mari.

– Îți poți închipui ce-a simțit primul om care a dat peste un mormânt? Când a văzut pământul răvășit și a simțit izul de lut proaspăt? Când curiozitatea tipic umană i-a dat ghes să descopere un trup îngropat cu bună știință? A înțeles el oare atunci semnificația descoperirii sale? Să fi fost prima oară când un om a cunoscut jalea întregii specii, și că, în ciuda aspirațiilor noastre mărețe și nesfârșite, suntem trecători și vom sfârși cu toții?

 

Recitesc ce am scris și nu-mi place deloc. E prea filosofic. Nu duce povestea niciunde. Rup pagina, o mototolesc și o arunc în mare. Lângă mine, Fish a desenat o navă-țipar în formă de pește-balon.

– Uau, Fish! E minunat!

Nu e un compliment gratuit. E foarte talentată. Detaliile sunt de-o finețe uluitoare.

– Nu, rostește ea sec. Rupe pagina și o aruncă în mare.

– Hei, de ce-ai aruncat-o?

– Habar n-am. Tu de ce-ai aruncat-o?

– Pentru că… nu era perfectă.

Mă privește chiorâș, iar ochii ei violeți strălucesc ca două lasere. Apoi se ridică, lasă notesul în nisip și îmi întinde stiloul.

– Tre’ s-o tai.

Și înainte s-o opresc, o ia agale de-a lungul plajei.

Un val de-un cot împinge hârtia ei mototolită în direcția mea, iar eu intru în apă și-o înșfac. Cerneala s-a scurs puțin, dar elementele esențiale s-au păstrat.

Ajung la bungalou și pun desenul lui Fish la uscat pe masa din bucătărie. Spre surprinderea mea, petele de cerneală sporesc calitatea desenului, creând impresia că peștele-balon iese din foaie și capătă volum.

Peste câteva ceasuri îmi verific starea sănătății, fiindcă sunt masochist. Cu puțin noroc, mai am cinci săptămâni. E cazul să mă pun pe treabă. În schimb, mă pun pe băut.

 

Aveam destul la bord când m-am culcat, așa că în zori mă urnesc greu din pat, ca să răspund bătăilor din ușă. Când deschid într-un târziu, Fish țâșnește pe lângă mine, înșfacă o portocală roșie din făuritor, se trântește pe canapea și zice:

– Toate cărțile alea le-ai făcut de mână?

– Așa le scriu și acum, rostesc, în timp ce scot ceaiul keemun din făuritor.

Încă nu sunt suficient de cofeinizat ca să port o discuție.

– Dar e atâta muncă.

– E și multă distracție. Mă dau în vânt după materialitatea activității, mirosul paginilor, senzația pe care-o am când țin o carte în mâini.

– Deci tu așezi fiecare literă și tipărești fiecare pagină de mână?

– Exact.

– Cu toate faci la fel?

Sorb o dușcă sănătoasă de ceai.

– Nu cu toate. Făuritorul fabrică tiparnița și caracterele. Dar așa-i, mi-am cules, tipărit și legat fiecare exemplar din cărțile mele.

– Dar…

Dă senzația că va exploda dintr-o secundă în alta.

– Încă nu înțeleg cum!

Dacă există o trăsătură împărtășită de scriitorii din toate perioadele istorice, e capacitatea noastră inepuizabilă de-a tărăgăna. Trebuie să termin cartea cât mai curând – în câteva săptămâni – dar perspectiva de-a o avea pe Fish ca învățăcel îmi surâde mai mult decât mi-a surâs orice în ultimele decenii.

– Fish, încep eu. Dacă-mi dai voie, mi-ar face nespusă plăcere să te-nvăț.

Un zâmbet larg, ca de țipar, se ivește pe chipul ei.

 

Fish e un burete, și n-o spun în glumă. Ajunge să-i arăt odată un lucru și-l reține imediat. Asta fără să-și folosească neuralul. Când stă cu mine, îl oprește. Vrea să înțeleagă meseria de scriitor. Pe vremuri așteptam să termin cartea înainte s-o paginez, dar pe lângă lipsa evidentă de timp, proiectul mă încântă mult prea tare. Scoatem paturile din camera neocupată a bungaloului și programez făuritorul să instaleze acolo tiparnița voluminoasă. Scheletul ei de lemn și fier răspândește un miros plăcut, antic. Spațiul de sub ferestrele înalte devine atelierul nostru. Și cu toate că Fish n-a mai văzut scris de mână până să mă întâlnească, în mai puțin de o zi izbutește să memoreze toate formele, în ciuda caligrafiei mele execrabile, astfel că, înainte de asfințitul soarelui rozaliu, a și transcris douăzeci de pagini, folosind un stilou fabricat de făuritor anume pentru ea.

– Yvalu și Ubalo se iubesc de numa’, spune ea.

– Într-adevăr.

– Ai fost vreodată îndrăgostit, Reuth?

– De câteva ori.

– Și cum e?

Stau să mă gândesc pentru câteva clipe. Îmi vin în minte o mie de răspunsuri, niciunul dintre ele adevărat.

– Ce-ți place ție cel mai mult în universul ăsta?

Fish nu stă pe gânduri.

– Să privesc din camera mea subacvatică cum își schimbă peștii culoarea în zori.

Mi-o închipui stând la fereastră, cu ochii sclipind în lumina răsăritului, urmărind vietățile marine de pe Ardabaab în multitudinea lor de forme. Zâmbesc.

– Să fii îndrăgostit înseamnă să vezi acea minunăție ori de câte ori te uiți la persoana iubită. Însă doare ca naiba, pentru că dragostea se duce la un moment dat, iar viața de după e cenușie și mohorâtă.

– Ah, face Fish, coborându-și ochii. Ah.

– Îmi pare rău, rostesc, clătinând din cap. Am fost un dobitoc. N-ar fi trebuit să spun asta.

– Nu, insistă ea, ridicându-și privirile. Nu mi-e teamă de adevăr. Vreau să știu tot.

Și vreau să-i spun. Vreau să știe că nu de lucrurile importante ți-e dor, ci de cele mărunte, de pildă pupicul pe care ți-l dă fetița pe obraz înainte de culcare, sau bucățile de pâine uscată lăsate de soția ta pe pervaz, în așteptarea vrăbiuțelor. Vreau să-i spun cât de mult mă afectează moartea lor chiar și acum, zeci de ani mai târziu, să-i spun că încă o visez pe soția mea dormind lângă mine și că mă trezesc mereu cu răsuflarea tăiată. Mă mulțumesc să-i spun:

– Ai suficient timp să descoperi.

Apoi mă duc să văd cum se descurcă.

Lângă transcrierea din romanul meu a desenat o femeie cu păr negru ondulat, ochi mari, curioși, și o nestemată strălucitoare în nas, aceeași nestemată în căutarea căreia Ubalo a colindat universul.

– E Yvalu?

– O recunoști?

– E fantastic, Fish.

– Crezi?

– Fish, mi-a venit o altă idee. N-ai vrea să-mi ilustrezi cartea?

– Să lustrez ce?

Fără Wiki la îndemână, e pusă în încurcătură.

– Aș vrea să desenezi anumite scene din carte. Putem programa făuritorul să le litografieze ca să le putem tipări alături de text.

– Dar nu mă pricep.

– Nu doar că te pricepi. Ești grozavă. Cu permisiunea ta, aș vrea să pun desenul cu Yvalu pe copertă, să fie primul lucru pe care-o să-l vadă oamenii.

Fish mă privește adânc în ochi cu ochii ei violeți, apoi își ferește privirile.

– Dar, rostește ea, aproape șoptit, cine o să-l vadă?

Simt un fior de groază. Tot de pe pagina mea de Wiki a aflat că numărul cititorilor mei a scăzut de-a lungul anilor, iar ultima persoană care mi-a solicitat un exemplar tipărit a fost un vânzător de antichități pământean de pe Bora, care mi-a sigilat cu grijă cartea într-o folie de plastic și a pus-o în depozit, pentru ca generațiile viitoare să afle câte ceva despre cărțile tipărite. Din câte mi-am dat seama, comerciantul n-avea nici cea mai mică intenție s-o citească vreodată. Asta se întâmpla în urmă cu doisprezece ani solari.

Fish își întoarce privirile către mine.

– Reuth, aș fi încântată să-ți lustrez cartea.

Amândoi izbucnim în râs.

 

Ne apucăm de treabă. Fish mă vizitează în fiecare zi după răsărit și ne petrecem diminețile culegând textul. E un proces greoi, care necesită mult timp, dar îmi place la nebunie. O învăț cum să țină culegarul, cum să folosească albitura pentru a completa spațiul alb dintre rânduri, și o sfătuiesc să lase plumbul să zornăie puțin. Îi arăt cum să-și gliseze degetul mare ca să țină literele-n loc pe măsură ce adaugă altele noi și îi explic importanța de-a avea rânduri strâns-lipite și de-a începe și sfârși fiecare rând cu pătrișoare.

Facem câteva probe, cu ajustările și corecturile de rigoare, și ne umplem de cerneală pe față și pe mâini. După-amiaza, după o pauză și un prânz ușor, Fish se retrage într-un colț unde cugetă la roman și ilustrează scene, în vreme ce eu scriu pagină după pagină. Fish e fermecată de întregul proces și izbucnește adesea în râs, chiar și când facem greșeli. Entuziasmul ei e molipsitor. De ani de zile n-am mai fost așa de fericit și mă trezesc zâmbind din senin.

Fish desenează: cascada de lumini a Scării lui Iacov revărsându-se pe întinsul deșertului; un prim plan cu ochii lui Ubalo, triști dar neînfricați, brăzdați de trecerea timpului; un pachebot-al-gândului ce străbate o zonă liminară, înșirând în urmă visele tulburate a pasagerilor săi; o ploaie de comete sclipitoare pe cerul înstelat; Mâna lui Yvalu, repezindu-se cu disperare după o frunză ofilită. De câteva ori o surprind pe Fish scriind câte ceva, dar de fiecare dată ascunde notesul înainte să apuc să arunc o privire.

În tot acest timp, cuvintele curg din peniță cum n-au mai curs de ani de zile.

 

După ce-a chibzuit zile în șir, Yvalu a înțeles motivul pentru care Ubalo o chemase din depărtări stelare, pentru care nu sosise în întâmpinarea ei. Exista un singur motiv pentru care ștersese orice urmă a trecerii sale din arhiva planetară. O adusese aici nu ca să fie mai aproape de el, ci ca să o îndepărteze de o primejdie. O adusese aici ca să o protejeze.

 

Recitesc pasajul și un fior cald îmi umple sufletul. Sunt momente când am impresia că va fi cea mai izbutită carte a mea, un magnum opus. La vârsta asta ar trebui să mă arăt sceptic față de asemenea gânduri, însă senzația e greu de înlăturat. Ah, de-aș putea să termin la timp.

După-amiaza e toridă. Eu și Fish lucrăm în colțuri opuse ale camerei, adânciți în procesul creației, când un glas ne face să tresărim.

– Dolandra! O, slăvit fie Mitra!

O femeie ne privește de la fereastră și, chiar și din capătul îndepărtat al încăperii, fulgerele violete din ochii ei strălucesc mai puternic ca soarele. Are nasul și trăsăturile chipului identice cu ale lui Fish.

– Te-am căutat toată ziua!

– Mami! face Fish, lăsând notesul din mână și sărind în picioare.

Mă reped să deschid ușa ca s-o poftesc înăuntru, dar femeia îmi aruncă o privire de parcă aș fi un demon trimis să-i devoreze sufletul și nu se mișcă din loc.

– DOLANDRA! strigă ea.

Fish țâșnește pe lângă mine și iese în curte. Are pete negre pe mâini și pe cămașă. Se oprește lângă maică-sa, cu capul plecat, și cu toate că n-am greșit cu nimic, mă cuprinde un sentiment de vină.

– De ce ți-ai oprit neuralul? o ia maică-sa la rost, aruncându-mi o căutătură fioroasă. Ce oase-n mocirlă ți-a venit, fetițo?

– Io…, începe Fish. Io desenam, mami.

Femeia mă săgetează cu lasere din priviri.

– Am numărul tău, rostește ea. Stai dracului departe de fiica mea, sau îți arăt eu ce înseamnă dreptate pe Ardabaab.

O înșfacă pe Fish de cămașă și o trage după ea pe poteca ce duce spre mare. Înainte să se facă nevăzute îndărătul trestiilor de zahăr, Fish privește înapoi.

Îi fac cu mâna, căci am senzația că n-o voi mai vedea vreodată.

 

În lipsa exuberanței lui Fish, bungaloul e tăcut. Încerc să scriu pe verandă, dar mă trezesc mâzgălind figuri aleatorii pe pagină, ce pălesc în comparație cu desenele ei. Mă duc pe plajă în căutarea inspirației pe care am avut-o în prima zi, cu nădejdea că Fish se va întoarce și se va arunca în nisip lângă mine. Mă întâmpină doar vântul, pescărușii plutitori și, din când în când, câte-o navă care străbate agale văzduhul. Ca să-mi vină inspirația, cumpăr un neuro-graft al Gardnei Johanner și trăiesc celebrul ei super-salt cu parașuta de pe Enceledus, când și-a despicat costumul într-o piatră și a fost la un pas de moarte. Dar experiența mă zguduie și mă face să caut siguranța pământului sub picioare. Noaptea beau și studiez desenele lui Fish, urmărind cu atenție fiecare linie delicată. Ce n-aș da să fie aici. Iar cuvintele refuză în continuare să iasă din mine. Sunt la fel de ofilit ca un hoit de șopârlă în bătaia soarelui.

Puiul de șopârlă zace în continuare în curte. Doar pielea tăbăcită a mai rămas din el. Până și furnicile au plecat în căutarea unei hrane mai gustoase. Ploaia și vântul l-au plimbat de colo-colo, dar hoitul rămâne mereu prin apropiere, de parcă ar încerca să-mi transmită ceva.

– Știu, îl asigur. Știu.

Sunt șase zile de la plecarea lui Fish în care am scris în total minus trei mii de cuvinte (am eliminat două capitole). Îmi activez neuralul pentru prima oară de la sosire, apoi solicit Noi-ului local un costum amfibiu și, după ce-mi oferă instrucțiuni privind siguranța în apă – evident, cu glasul soției mele, ticălosul – mă îndrept spre plajă.

Am găsit adresa Dolandrei Thyme Heurex pe pagina locală de Wiki, iar neuralul mă îndrumă spre casa ei. Soarele dogoritor se înalță deasupra apelor nemișcate când eu pătrund în marea turcoaz. Cu toate că nu e prima oară când folosesc un costum amfibiu, inima-mi bate tot mai puternic pe măsură ce mă scufund în apă. Pe picioare și mâini îmi cresc aripioare, iar pe trup îmi apar dungi negre-gălbui ce imită o specie locală de pește. Și sunt din belșug. Numărul uriaș precum și gama infinită de culori îmi taie răsuflarea. Ai impresia că o zeitate antică și-a pus în valoare talentul artistic pe pânza mării. Corali aurii și stacojii se unduiesc asemenea gheișelor de odinioară. În depărtare, doi delfini cercetează un burete pe fundul mării.

Casa lui Fish face parte dintr-un mănunchi de domuri cenușiu-albastre la douăzeci de metri sub apă. Înot până la ușă și apăs soneria.

– Cine-i acolo?

Recunosc glasul mamei lui Fish.

– Havair Heurex? Sunt Reuth Bryan Diaso. Aș vrea să vorbim puțin despre fiica dumneavoastră.

– Te-am avertizat! zice ea.

– Uitați cum stă situația. N-am făcut nimic greșit și n-o să-mi cer iertare. Fiica dumneavoastră e foarte talentată la desen. Îmi ilustra cartea. Eu sunt scriitor…

– Ce ești?

– Scriitor.

O pauză cât o căutare pe Wiki.

– Continuă.

– Adevărul e, Havair Heurex, că m-am împrietenit cu fiica dumneavoastră. Respect decizia de-a o ține departe de mine – căci nu mă cunoașteți câtuși de puțin – dar voiam să spun că e o artistă foarte dăruită și sper s-o încurajați să-și dezvolte acest talent, să meargă în această direcție.

Canalul e încă deschis, dar tăcerea se așterne peste conversație.

– În fine, atât voiam să vă spun. La revedere, Havair Heurex.

Urmează un beep. Conexiunea e oprită. Tocmai când vreau să pornesc înot spre mal, lateralul domului vibrează și un panou glisează. O ușă pentru mine.

Intru, iar ușa se închide în urma mea. Apa se scurge, iar presiunea se echilibrează. La contactul cu aerul, costumul meu amfibiu dispare. Ușa interioară se deschide către o cameră spațioasă și ordonată. Văzut din afară, domul e opac, însă dinăuntru, pereții sunt străvezii. Suntem înconjurați de mare, cu toată fauna ei colorată. Mama lui Fish stă într-o rază tremurândă de soare, săgetându-mă cu acei ochi violeți strălucitori.

– De ce scrii romane dacă nimeni nu le citește?

Prin toată încăperea zac împrăștiate stilouri, notesuri și coli desenate.

– Din același motiv pentru care Fish continuă să deseneze. Nu mă pot opri.

– Numele ei e Dolandra.

– Mi-a spus că o cheamă Fish.

– Datorită ei ne-am mutat în mare. Se trezește în fiecare dimineață să privească peștii în lumina răsăritului.

– Asta-i place cel mai mult.

– Știu.

Nările ei freamătă violent, amintindu-mi de fiică-sa. Havair se întoarce spre chicinetă.

– Te servesc cu un ceai?

– Da, mulțumesc.

Îmi toarnă o ceașcă și recunosc că n-am mai băut de mult un ceai atât de delicios.

– Nimeni nu-și închide neuralul prin partea locului, îmi explică ea. Când te-am găsit cu fiică-mea în ziua cu pricina, m-am crispat.

– E de înțeles. Te-ai purtat ca o mamă.

– Am căutat niște informații despre tine. Nu pe Wiki-ul public. Am… am tras niște sfori. Am apelat la Noi-ul local să aflu niște informații private.

Îmi înăbuș furia. Încă un motiv pentru care urăsc Noi-urile locale.

– Nu zău…

– Ești pe moarte?

Încuviințez.

– Cu zeci de ani în urmă am băut apă de mare Europan. Colcăia de…

– Microorganisme.

Face ochii mari și un pas în spate.

– Nu-ți fă griji, spun, ridicând mâna. Nu e contagios. Dar microorganismele sunt pline de material genetic similar – și totodată suficient de diferit – de al nostru, astfel că-n ultimii cincizeci de ani solari mi-au modificat biochimia în așa măsură că într-o bună zi, cât de curând, pur și simplu n-o să mă mai trezesc. Dacă s-ar fi descoperit asta în urmă cu patruzeci de ani, erau șanse de vindecare. Dar degradarea genetică e prea avansată. Bănuiesc că sunt pedepsit pentru acea noapte tâmpită de extaz halucinogen.

Havair Heurex oftează prelung.

– Să-nțeleg că ai venit cu gândul să mori pe Ardabaab?

Un banc de pești-papagal în toate culorile săgetează pe lângă fereastră.

– Mi se pare locul potrivit. Pe deasupra, am venit să-mi termin ultimul roman. Fish… mi-a fost ca o muză, dacă pot să mă exprim astfel. Îmi amintește de fiica mea. E cumva prin preajmă?

– E cu unchiul ei, de cealaltă parte a planetei.

– Păi, zic, mulțumesc pentru ospitalitate, Havair Heurex, dar ar fi cazul să plec, dacă mai vreau să-mi termin romanul înainte să…

– Da. Succes… și restul.

– Mulțumesc, rostesc, îndreptându-mă spre ușă. Mă opresc însă. Fish știe?

– Că ești pe moarte?

– Da.

– Nu i-am spus.

– Atunci, dacă nu e cu supărare, aș prefera să nu afle.

Arunc o privire prin încăperea împânzită de desene.

– Văd că se descurcă de minune și fără mine.

– Ești ultimul? mă întreabă, și înțeleg numaidecât la ce se referă.

– La revedere, Havair Heurex.

 

Mă îndepărtez înot de casa subacvatică, iar când ajung după-amiaza la bungalou dau peste o maimuță verde care inspecta trupul șopârlei. Cu câteva salturi, maimuța se face nevăzută, lăsând hoitul în urmă.

Tipăresc pagină cu pagină, inserând desenele litografiate ale lui Fish ici-colo. Dar romanul nu e terminat. Mai am câteva capitole de scris. Și, când mă uit seară de seară la cuvintele fără noimă, mâzgălite în grabă, mi-e teamă că n-o să-l termin înainte să mor.

 

– Mama mi-a dat voie să ne vedem, atâta vreme cât țin neuralul pornit.

Fish apare deasupra patului. Lumina zorilor împarte dormitorul în două. Mă ridic în capul oaselor.

– Fish! Bine-ai venit!

– ‘fost la unchi-miu. Da’ m-am întors. Scoală, trântorule, c-avem treabă!

Râd și mă simt de parcă cineva a tras de manetă și a pornit motorul. Cuvintele ies acum ca un șuvoi. Se pare că până la urmă voi termina romanul.

Fish mă vizitează zilnic. Dimineața învață meșteșugul legătoriei. După-amiaza desenează ilustrații noi. E de părere că sunt prea multe deja, dar o asigur că întotdeauna e loc de mai multă artă.

Desenează: nava pe care călătorește Yvalu asolizând pe ploaie; un stol de păsări marine de pe Muandiva, profilate în bătaia soarelui; o pădure de pini oglindită pe luciul lacului Naa; Yvalu și Ubalo cu brațele întinse unul spre celălalt, în manieră Michelangelo, cu galaxii spiralate pe fundal; Yvalu gustând din țărâna de pe Muandiva. Uneori scrijelește cuvinte pe care nu mă va lăsa în veci să le citesc.

Eu scriu:

– Da, l-am văzut, îi spuse negustorul ambulant când Yvalu îi arătă o holo-poză înfățișând chipul lui Ubalo. Pe Suntiks, ședea acolo la umbră, aruncând doze de bere peste umăr și ascultând formațiile alea cu tobe de metal.

– Ești sigur? întrebă Yvalu, îndrăznind să spere. Ești sigur?

– Fără îndoială, rostește negustorul. Așa cum Shaddai face soarele să răsară și ascunde stelele în fiecare zi.

Face gestul namaste, însoțit de o plecăciune.

– Pe omul ăsta l-am văzut aici cu ochii mei, așa cum te văd pe tine.

 

Mă opresc și izbucnesc în râs.

– Ce-i? mă întreabă Fish, ridicându-și ochii sclipitori din notes.

– Tocmai mi-am dat seama cum se va sfârși romanul.

– Nu-mi spune! mă repede Fish. Vreau să fie o surpriză.

– Bine, zâmbesc eu. Bine.

Puțin mai târziu, spre asfințit, Fish pleacă acasă, iar eu mă duc pe verandă ca să mă relaxez în briza răcoroasă. Primele stele încep să licărească în constelații deja familiare. Trestia de zahăr se pleacă în bătaia vântului. Greierii cântă în iarbă. În înaltul cerului, o navă ca o stea de strălucitoare traversează văzduhul, apoi dispare. Trag aer adânc în piept. Sunt atât de obosit. Istovit ca naiba. Dar totul e în regulă. Totul e în regulă.

Mă uit prin curte și constat că șopârla a dispărut.

 

– Reuth Bryan Diaso, rezident al orașului Ganesha, planeta Marte. Născut pe Baza Google Natarajan, orbita Pământului, gravitație pământeană. A decedat pe Ardabaab, pe orbita lui Eish. Vârsta: nouăzeci și unu de ani solari, două sute nouăzeci și trei în sistem Shoen.

 

Asta scrie pe pagina de Wiki a lui Reuth acum. Am venit la el dimineața dar nu era în pat. De ce nu răspunde la apel? mi-am spus. Un’ s-o fi dus? L-am găsit zăcând în iarbă sub un cocotier. Și-o fi dat doză și și-o fi luat out? L-or năpădit furnicile. Nu-i a bună.

 

Eu și mami l-am îngropat în mare. Ne-am gândit că i-ar fi plăcut să fie printre toți peștii ăia colorați. Soția și copilu’ i-o murit cu mulți ani în urmă, din câte-am aflat. Nebunu’ mi-o lăsat mie totu’!

Diminețile sunt mai tăcute ca vidul cosmic de când foșnetul stiloului pe hârtie și clinchetul plumbilor au încetat. Nu mai sunt cuvinte de tipărit. Stau întinsă în bungaloul lui, beau ceai și mă uit la zborul pescărușilor, cum obișnuia el, chiar dacă lui mami nu-i place.

Un pui de șopârlă se furișează pe dușumea, dar se oprește și se holbează la mine. Iau stiloul în mână și scriu:

– Fii pe pace, Ubalo! strigă Yvalu către stele. Am fost confuză pân’ acu, da’ gata. Știu unde ești și vin după tine! Yvalu se îndreaptă ca o freylik spre mare, fiincă acolo înoată cei mai frumoși pești, mai ales dimineața, când răsare soarele și îi preschimbă în curcubeie strălucitoare.

– Știu că stai ascuns acolo și mă aștepți, Ubalo, așa că fii pe fază. O să-ți dau un sărut de-or să se-aprindă stelele și-or să se nască universuri.

Oricine poate scrie pe Helion Online. Mult succes!