În 2001 s-a întâmplat ceva extraordinar. Desigur, ați fi înclinați să credeți că e vorba despre atacul terorist din New York, despre Douglas Adams care împlinea 49 de ani, ori poate despre apariția Wikipedia (de unde îmi caut chiar acum informațiile pentru introducerea asta), sau despre Naipaul și premiul Nobel pentru Literatură, sau poate despre rapperul Vanilla Ice și noaptea pe care a petrecut-o la pușcărie pentru că și-a abuzat soția, sau chiar și mai bine, despre Slobodan Milošević, care se preda și urma să fie judecat pentru genocid. Și desigur că ați avea dreptate, dar evenimentul despre care vorbesc eu este altul și trebuie privit cu afecțiune și interes pentru că e unul din acele rare momente când germanii au intenții bune, dar „Got mit uns” devine Gotterdammerung, adică un fel de a te împușca singur în picior (vezi și 27 iunie 2018, la Kazan).
În acel an, într-un mic studio din Essen, chiar de Ziua Internațională a Asasinării lui Cezar, un dezvoltator de jocuri video pe nume Piranha Bytes a lansat pe piață un role playing game numit Gothic, care simultan a aruncat în aer ideea de RPG, dar și aproape toate calculatoarele de la est și vest de Rin.
Se mândrea cu grafică decentă (pentru începutul de mileniu), o poveste complexă și interactivă, și personaje excelent rotunjite. Pe de altă parte, neajunsurile erau pe măsură: multe (foarte multe, covârșitor de multe) bug-uri, cerințe tehnice mari și un sistem de luptă mai naiv decât schema tactică nemțească a bătăliei de la Kursk-Orel.
Dar vânzările au mers bine, iar în toamna aceluiași an, producătorul și-a scos nasul și în Uniunea Europeană, iar de acolo a fost doar un pas până la un sequel. Jocul a fost tradus în engleză, partea artistică fiind la fel de ignorată precum cultura într-un liceu din Videle, iar vocile personajelor, toate, au fost interpretate de aceași 3 sau 4 actori, plătiți să vină peste weekend, sau poate chiar într-o duminică seară.
Și totuși jocul e bun, e chiar foarte bun (o confirmă și punctajul de 81 de pe Metacritic). De ce? Pentru că de la Cântecul nibelungilor încoace nemții știu să spună o poveste, iar întâmplător, cusururile pun și ele umărul la nivelul sporit de interactivitate.
Eroul (nu are nume), lipsit de orice vlagă și cunoștințe ostășești, este aruncat într-o închisoare-colonie protejată de o barieră magică. De aici e pe cont propriu, liber să exploreze întreg universul concentraționar, care s-a scindat în trei facțiuni: Old Camp – loială regelui, New Camp – neloială regelui, și Sect Camp – un soi de iehoviți jamaicani. Fiecare din cele trei tabere își doresc minereul magic ce se găsește din abundență în subterane. Primii pentru a-l livra regelui și a-și cumpăra libertatea, ceilalți pentru a-l folosi la distrugerea barierei, iar ultimii pentru a-l invoca pe „The Sleeper”, (Dumne)zeul în care cred.
Firește, printre ei se învârt vrăjitori (care pot manipula elementele naturii), orci și wargi împrumutați din pop culture, velociraptori, creaturi fantastice cu puteri mai mult sau mai puțin nelimitate, dar și Xardas, un necromant cu o agendă proprie. Protagonistul, folosind experiența acumulată de la desele bătăi pe care le încasează, trebuie să își aleagă o tabără și o „calificare”: solomonar (mage), luptător (warrior) sau arcaș (rogue).
Fiind un joc german, protagonistul (am să îi zic Siegfried) nu va ajunge erou până nu va dovedi, prin voința și răbdarea nemăsurată a bietului plătitor, că a încasat-o suficient de mult încât să își merite titlul de Übermensch și în final să înfrângă răul, să restabilească ordinea și să îl facă mândru pe Nietzsche (și pe Joseph Campbell).
Pentru că în disperarea de a nu o mai lua pe coajă de la Bloodwyn, Siegfried va apela la tertipuri uitate în codul de scriere, vicleșuguri ascunse în dosul regulilor fizice care guvernează universul Gothic, puse la dispoziție de lenea sau de nepriceperea creatorilor. Se va urca în copaci pe care nu îi poate escalada, va forța întemnițarea involuntară a bătăușului în vreun perete, sau se va cățăra pe un acoperiș și va trage trei tolbe de săgeți fără a fi deranjat nici cu o floare. Și asta tocmai pentru că produsul e german, deci e bărbătesc. Una din calitățile sale cele mai importante este diferența de nivel dintre Siegfried și restul personajelor. Al lor e mult mai mare (spre deosebire de, să zicem, Skyrim), și cam orice și oricine îl poate jupui, decapita, înjunghia, sfârteca, strivi și eviscera cât ai zice AU! pe nefericitul care a avut curajul să îi provoace.
Astfel, jocul se transformă într-un puzzle al supraviețuirii. Satisfacția reușitei este cu atât mai mare cu cât Siegfried își poate păcăli atacatorul, iar, după cum spuneam și mai sus, povestea este atât de bine construită încât jucătorul va fi dispus să lupte o zi întreagă cu același velociraptor, dar și cu crizele de nervi, numai ca să poată rezolva o misiune și, prin urmare, să avanseze narativ.
Nemții au o vorbă: „Man muss die Dinge nehmen, wie sie kommen”, tradus: „Lucrurile trebuie luate așa cum vin”. Merge și pentru Gothic, chiar dacă aici e de fapt un tâlhar înarmat cu o ghioagă, care te aleargă în cercuri, într-un joc din 2001, plin de erori și imposibil de controlat, dar pe care nu îl poți închide și la care nu poți renunța. Pe cuvânt!
