Pe cine nu lași să moară – Anamaria Ionescu
2013, editura Tritonic,
colecția LIT,
176 pag.,
ISBN 978-606-8536-73-6
Pe scriitoarea Anamaria Ionescu am cunoscut-o prin intermediul seriei polițiste Sergiu Manta. Mă rog, în ce măsură poate fi polițist un asasin de profesie. M-a incitat suficient de mult încât să fiu curios să încerc și scrierile ei anterioare, mainstream. Am testat apele cu volumul de debut, colecția de povestiri Camera obscură. Am concluzionat că autoarea știe să surprindă profunzimile trăirilor personajelor și are ochi pentru reperele care definesc viețile oamenilor.
Am avut încredere să merg mai departe, către a doua ei carte – tot un volum de povestiri, intitulat Pe cine nu lași să moară. Sunt mai multe texte față de debut (șaptesprezece față de șapte), dar multe dintre ele se rezumă la schițe „din câteva atingeri” ale unor scene ce ar putea fi inspirate din viețile oricui. Nu sunt povestiri per se, cu introducere, intrigă, punct culminant și deznodământ, dar se lipesc de suflet, pentru că sunt extrem de personale – nu în sensul că ar fi desprinse din experiența autoarei, ci pentru că le simți, din postura cititorului, ca făcând parte din viața ta. Sunt stări, mici acțiuni pe care poate le-ai trăit tu, ori un vecin, o cunoștință…
Există și texte de mai mare întindere. Primul dintre ele, Ultima vacanță de vară, conține germenii ce au dus, ulterior, la pasul făcut de autoare pe tărâmul genului polițist. În el este vorba despre niște tineri ce se întâlnesc periodic pentru a-și petrece timpul împreună, fără a ști amănunte unul despre celălalt. Iar viețile unora pot ascunde secrete urâte. O povestire al cărei final mi s-a părut superb.
Când am văzut titlul You’ve Got Mail! gândul mi-a zburat la superba comedie romantică ce-i avea în distribuție pe Meg Ryan și Tom Hanks. Începutul povestirii chiar mi s-a părut că duce în aceeași direcție, apoi… a venit trezirea dură la realitatea. Pentru că viața bate filmul.
Micuța Laponă trimite tot către genul polițist, de data asta într-o operațiune sub acoperire în care poliția română e de un comic involuntar, desprins din stilul specific plaiurilor mioritice. În schimb, Plimbarea merge pe firul unei anchete serioase, în căutarea unui criminal mai puțin obișnuit, într-o nouă poveste dură de viață.
La fel de dur este și textul care încheie volumul, unde apare și expresia „pe cine nu lași să moară”. Recidiva urmărește viața aparent banală a unei jurnaliste care ajunge în contact cu un individ acuzat și condamnat pentru că bătuse un țigan. În timp ce adună material pentru articol, ziarista află că omul are înclinații spre extrema dreaptă, dar și multă imaginație. Și, încântată de colaborarea dintre ei și de succesul avut în fața publicului, decide să scrie o carte împreună cu el. Intuiția ei se dovedește bună. Totul merge strună, viața sentimentală a protagonistei cunoaște și ea o perioadă mirifică… până când ies la iveală anumite lucruri. De nicăieri, pe neașteptate și… extrem de grave. După părerea mea, textul este extrem de bine ales, o povestire foarte bună ce oferă volumului un final cu impact.
Impresia mea este că Anamaria Ionescu se simte mult mai în elementul ei în mainstream. Știe să surprindă petele ce dau culoare vieților noastre și e capabilă să ne arate cât sunt de frumoase în banalitatea lor. Totuși, Pe cine nu lași să moară este un exemplu elocvent că autoarea este capabilă să scrie și povești polițiste. De fapt, poate tocmai faptul că dramele acestui gen scutură din temelii viețile noastre constituie elementul cheie care-i permite să-și folosească atuurile despre care am vorbit mai sus.
