Dan Doboș ne propune în volumul de proză scurtă eu 2.0, apărut în 2017 la Editura Media-Tech, Iași, un scenariu de anticipație, compus din 7 povestiri aparținând universului Dem.net, legate între ele prin apariția Cassandrei, un personaj complex și misterios, care cunoaște pe parcursul întregului volum neașteptate transformări, însoțite de schimbări interesante ale perspectivei narative.
Povestirile se petrec într-un viitor destul de apropiat al unei umanități ce regăsește, geopolitic, dinamica Războiului Rece, împărțindu-se în două blocuri de putere, primul fiind reprezentat de societatea deschisă a Ameropei, al doilea un hibrid totalitar, Ruschindia. În spațiul acesta au loc călătorii orbitale, teleportări, nemuriri digitalizate, evadări din și pe centuri de asterozi, incursiuni gastronomico-psihedelice și tot soiul de alte năzdrăvănii pe care un autor precum Dan Doboș este capabil să le asambleze și să le reconfigureze în idei originale și în tot atâtea prilejuri de reflexie.
Dincolo de structurile constitutive ale unui viitor în general optimist al umanității, cu vârste biologice bicentenare și călătorii în scop turistic de-a lungul și de-a latul sistemului solar, punctul forte al povestirilor, cel puțin pentru mine, este dat de raportarea, mereu în alte nuanțe, față de Cassandra, nume cu rezonanțe gotice, romantice, o prezență feminină misterioasă, ce ne urmărește în fiecare povestire.
În general, Cassandra ni se înfățișează drept secretara-soție-iubită a unui înzestrat scriitor. Dacă în povestirea eu 2.0, ce deschide volumul, Cassandra este recompusă digitalizat într-o versiune de realitate virtuală, în Banca de sub ulm, penultima povestire, schimbarea perspectivei narative ne-o înfățișează în postura de muză a unui savant-voyeur ce reușește, studiind-o hulpav, să rescrie o serie de ecuații deosebit de importante pentru tehnologia teleportării. Același rol de secretară-iubită-soție-mamă, cu dinamica sa intrinsecă în planul evoluției personale, capătă astfel noi valențe atunci când este raportat la obsesiile nesănătoase ale terțului invitat abia la sfârșitul unei petreceri.
În Banca de sub ulm ni se oferă și cea mai detaliată descriere a Cassandrei, un portret de final, oferit pentru întregirea unui puzzle fascinant în plan narativ :
Lumina blândă a soarelui de toamnă, lipicioasă ca o amintire dragă, o învăluia într-un fel de aură. Razele amurgului se filtrau prin părul ei, în timp ce privea gânditoare undeva în depărtare. Își ținea capul cu o semeție la limita trufiei. Bărbia ușor ridicată, ochii larg deschiși, de parcă ar fi vrut să cuprindă tot orizontul sau, poate, să lase să iasă prin irișii mari toți demonii unei zile neîmplinite. Gâtul era arcuit spre înainte, poate prea subțire pentru cât era de lung. Semăna cu o lebădă. Ba nu, cu un flamingo ! Mâinile cu degete fine se odihneau pe masa din lemn natural, iar degetele adunate păreau că mângâie, că binecuvântează fibrele de lemn tocit de mii de zile de scris. Palmele, așezate de o parte și de alta a unui holofon de modă veche, păreau că au o cumințenie a lor, una aparte. Poate că vorbise de curând, poate că primise o veste. Își ținea spatele drept și genunchii apropiați, ca și cum s-ar fi simțit filmată sau ceva… (p. 166, 167)
Cheia de parcurgere a întregului volum, o constituie, din punctul meu de vedere, metamorfozele Cassandrei. Am întâlnit patru tipuri de astfel de prefaceri sau reconfigurări:
- Metamorfoză de roluri: în relație cu iubitul acesteia, în plan personal, profesional sau familial, Cassandra cunoaște o evoluție situațională, progresivă. Din secretara scriitorului celebru, ea devine iubită, apoi soție și, în cele din urmă, mamă.
- Metamorfoză a perspectivei descriptive: o putem urmări atât ca personaj-partener, cum se întâmplă în povestirea eu 2.0, când Cassandra este recompusă în plan digital, cu scopul de a umple realitatea virtuală a scriitorului, sau o regăsim în planuri secundare, ca în Orbitaliner 12C, unde este inserată la final, ca o prezență colaterală, ori ca obiect al obsesiilor unui savant însingurat, vecin cu norocosul scriitor.
- Metamorfoză narativă: o întâlnim atât la vârstă adultă, scriind, iubind sau rămânând însărcinată (eu 2.0, Banca de sub ulm), dar și tânără (actrița orfană manipulată psihic pentru a comite un act artistic suicidar: Corsetul Julietei) sau în pragul îmbătrânirii, cum se întâmplă în Orbitaliner 12C, unde Cassandra apare întâmplător lângă un savant care pleacă intempestiv de la o întâlnire ultrasecretă, pasageri într-un avion ce se prăbușește în sus, spre Inelele orbitale interplanetare.
- Metamorfoză ontologică: o regăsim atât în postură umană, apoi reconfigurată în proiecția digitală a dorințelor unui scriitor aneantizat în spațiu virtual. Spre finalul volumului, în povestirea care îl închide, Zahanaua Șapte Stele, Cassandra apare în forma unui robot umanoid, ghid al unei gastronomii interstelare cu accente psihotice.
Metamorfozele Cassandrei reprezintă, în opinia mea, tot atâtea portaluri sau chei secrete către un labirint maniacal în care, odată ajunși, trebuie să contemplăm, recurent, teleologia unei iubirii imposibile. Autorul ne prezintă, onest și consecvent cu aventura în care ne propune să-l asistăm, o serie de posibile variante de ieșire: prăbușiri în sus, aneantizări digitalizate, scrisori tanatice, ecuații chimice ale teleportării. La ce folos, însă, atunci când destinatarul este, invariabil același: erotismul imposibil de cartografiat ca sentiment peren.
Rămâne totuși, drept panaceu împotriva însingurării, căderea sepulcrală spre spațiul interstelar, precum și eliberarea de orice urmă a obsesiilor erotice la adăpostul efemer al întâlnirilor întâmplătoare, ce devin surse inepuizabile pentru dopamina psihedelică.
Am realizat, brusc, faptul că nu voi putea scrie niciodată ecuațiile unei iubiri funcționale, biunivoce, între doi parteneri, dar că lucrurile se simplificau fantastic cu cele ale unei iubiri platonice, neștiute și, evident, neîmpărtășite, fiindcă ecuațiile trebuiau scrise doar pentru un singur om. (…) Și așa am învățat să o iubesc pe Cassandra, dar, poate mai important, să-mi iubesc iubirea. (Banca de sub ulm, p. 172, 173)
Așa se întâmplă când poți părăsi, însă nu-ți mai dorești, labirintul unei iubiri imposibile, depozitar al capcanelor suculente de serotonină, letale în plan emoțional prin însăși farmecul lor indescriptibil. La capătul posibilităților de ilustrare și expresie, atunci când te lasă cu totul și te părăsesc până și cuvintele, nu mai rămâne decât posibilitatea circulară a unei recurente cartografieri emoționale. Este, în opinia mea, și cazul volumului de față.
