Crăciunul care nu a mai venit – Anamaria Ionescu
2017, editura Tritonic,
colecția LIT,
188 pag.,
ISBN 978-606-749-279-8
Nu știu dacă fiecare generație are filmul ei. În ceea ce mă privește, am simțit că filmul generației mele a fost Liceenii, cu Ștefan Bănică jr. și Oana Sârbu – chiar dacă, la vremea apariției lui, încă nu intrasem la liceu. Viața specifică școlii românești era „de acolo”, preocupările, ideologia, atitudinea erau exact ce vedeam/trăiam.
N-am crezut că, treizeci de ani mai târziu, aveam să descopăr cartea generației mele. Una care ia în discuție viața unui adolescent de dinainte de 1990, o trece prin evenimentele din decembrie și o duce mai departe, în democrația noastră originală. Știu, s-au scris texte, au fost făcute filme a căror acțiune se învârtea în jurul subiectului. Totuși, în cazul meu, contactul pe care l-am avut cu unele dintre aceste creații a fost relativ sec, ca și cum aș fi asistat la un documentar, ori la ceva care – deși relata realitatea – nu rezona cu mine.
Ei bine, citind Crăciunul care nu a mai venit de Anamaria Ionescu am avut senzația că am dat de cartea cu pricina. Era volumul în care chiar am regăsit tranziția mea prin acea perioadă. Nu știu ce a creat impresia asta, deoarece n-am trecut nici măcar pe aproape de dramele protagonistei cărții. Dar, cumva, modul de prezentare a acțiunii, a personajelor, a cadrului, m-a făcut să simt că acesta e volumul menționat anterior, volumul generației mele.
Ana este o adolescentă al cărei frate este săltat de Securitate. Evident, viața ei și a întregii familii se schimbă din acel moment, deoarece încep să fie supravegheați cu toții. Pentru ca lucrurile să fie și mai dramatice, băiatul moare în beciurile Securității – aparent fiind vorba despre o sinucidere. Organele statului încearcă să mușamalizeze totul, dar persoanele care-i sunt alături familiei îndoliate sunt atent supravegheate ca posibile „elemente turbulente”. Iar Ana și părinții ei, deja apăsați de durerea pierderii, se confruntă cu anatema socială, fiindu-le interzis dreptul la o viață normală – sau cât se mai putea de normală după o asemenea dramă – pentru că erau rude cu un „element destabilizator al înaltelor idealuri comuniste”.
Din fericire, lucrurile se schimbă odată cu căderea regimului condus de familia Ceaușescu. Anatemele se șterg, apar noi oportunități, unii se cațără pe treptele sociale proaspăt eliberate, iar alții – cei mulți – încercă să-și dea seama cu ce se mănâncă libertatea și ce pot face cu ea. Ana se lasă purtată de valurile vieții, încercând să-și găsească locul. Uneori navighează în ape sigure, alteori curenții o poartă în derivă. Un element rămâne constant în toată această peregrinare: fantoma unei epave, aflată mereu la linia orizontului.
Ce s-a întâmplat, în realitate, cu fratele ei?
Ana și-ar dori să afle adevărul, dar, pe de altă parte, se teme de el. Însă, periodic, apar în jurul ei persoane, oportunități, vești. Iar realitatea nu este întotdeauna cea pe care ne dorim s-o aflăm. Mai ales când ne dăm seama că nu toți prietenii ne-au arătat fața din spatele măștii și nici toți dușmanii nu ne-au făcut rău intenționat.
Nu știu de ce am rezonat așa la modul în care a prezentat Anamaria Ionescu această trecere dinspre adolescență spre maturitate combinată cu tranziția dinspre comunism spre democrație. Dar a fost de-acolo. Viața generației mele. Unii n-am avut parte de drame, de schelete ascunse în dulap. Însă am fost acolo, în timpurile acelea, cu bucuria unei libertăți neînțelese și incertitudinile unui timp care a trecut prea repede pe lângă noi.
Știu că romanul este un amestec de ficțiune și evenimente reale din viața autoarei. Deși n-am habar care parte e reală și care nu, se simte că Anamaria Ionescu a scris această carte cu sufletul. Poate că, într-o măsură, este o combinație dintre viața pe care a avut-o și cea pe care ar fi putut-o avea.
Crăciunul care nu a mai venit este o poveste dură, reală, dar plină de căldură sufletească, de suferință, de naivitate, de iubire… Cu alte cuvinte, de viață. Eu am simțit-o ca fiind cartea tranziției generației mele.
