Străinul

Domnul Golea Anatoli, un om onest, înainte de a muri, a lăsat întreaga sa avere, și nu era puțină, unui orfelinat din oraș. Un enigmatic, un tip retras. Pogan și vesel, a fost căsătorit, o singură dată în viața sa, cu frumoasa Ana Păulescu. Ana era cunoscută în orașul nostru liniștit. Avusese o aventură zgomotoasă cu generalul Trifin. Multe guri rele șușoteau că fusese o prostituată venită din Târgoviște, care se retrăsese aici de teama unui proxenet. Ana Păulescu era o femeie frumoasă. Pedantă, de o galanterie cum rar întâlnești, când defila pe bulevard, toate capetele se-ntorceau, frumusețea ei fiind de necontestat. Puțin peste treizeci de ani. Slabă, înaltă, păr șaten, lung. Picioarele aveau o conformație specială. Puțin mai lungi decât restul trupului. O femeie căreia nu-i puteai rezista. Avea un zâmbet fermecător care te dezarma de la bun început. Cu Golea Anatoli avusese o relație aparte. Un an de zile dispăruseră din oraș în una din casele lui de vacanță.

Multe voci spuneau că Ana pierduse o sarcină. Că se întâmplaseră lucruri necurate, din moment ce Ana sosise singură în oraș, abătută, slabă și tristă. Era de nerecunoscut. Apoi cu stupoare a sosit vestea morții lui. Unii spuneau că ea îl otrăvise, alții că fusese asasinat de proxenetul Anei, care, în cele din urmă, dăduse de ea. Dar, știm că gura lumii este slobodă ca o moară stricată. Norocul a făcut ca, la câteva luni de când au avut loc evenimentele mai sus amintite, să intru în posesia unei scrisori. Mă mutasem de curând în oraș. Lucram la ziarul local de mai bine de un an, pe o sumă modestă, ce-mi permitea să trăiesc. Divorțasem și nu eram bine văzut de cele câteva cunoștințe ce-mi rămăseseră. Dar, probabil că, pentru Ana, statutul meu de paria nu contase așa de mult.

Într-o zi de toamnă, a pășit în umila mea garsonieră. Mirosea a rom și țigări. Foi și cărți împrăștiate peste tot. Ana era vădit impresionată, în sensul rău, își dusese mâna la gură:

-Aici locuiți? V-am căutat întreaga zi. Sebastian, trebuie să mă ajuți. Sunt într-o stare deplorabilă… Nu mă simt bine. Vreau să publici ceva pentru mine la ziar. Te conjur. Sunt dispusă să accept orice îmi cereți. Numai dumneavoastră mă puteți ajuta. Sunteți ultima scăpare a unei femei muribunde.

M-am uitat la ea timp de câteva minute bune, timp în care nu am zis nimic. Era la fel de frumoasă, slăbiciunea îi evidenția umerii osoși, mandibula mică îi dădea un aer inocent. Coapsele tari, picioarele lungi, nu-mi puteam lua ochii. Simțeam cum îmi sare inima din piept precum unui animal în cușcă. Aș fi vrut să sar pe ea, acolo, să o dezbrac, să o desfac în mii de fragmente ca pe o jucărie, iar apoi să o reconstruiesc, bucățică cu bucățică.

M-am dezmeticit. Era deasupra mea. Ana Păulescu, dezbrăcată, trupul ei respira căldura trupului meu. Misteriosul ei corp nu era perfect. Pe alocuri pielea căpătase vergeturi, dar nu conta, era Ana , și îmi dansa în poală, dându-și ochii peste cap. Mă prinsese de mână și se arcuia pe spate.

Am încercat ani la rând să păstrez imagina asta doar pentru mine, ca o delectare în zilele proaste. Întregul meu corp fremăta de fericire, exaltat, iar eu nu-mi încăpeam în piele de bucurie, ca un copil la descoperirea unui crab pe plajă. Apoi s-a oprit brusc. S-a îmbrăcat în grabă și s-a uitat în ochii mei.

-Atât pentru astăzi. Data viitoare vom continua, să nu uiți de scrisoarea mea, te rog.

Și asta a fost tot. Era schimbată la o sută optzeci de grade. Infatuată, mă privea de pe un piedestal imaginar. Nu mai era femeia disperată care intrase în apartament, nesigură. Toate astea nu mai contau acum. Îmi lăsase o impresie puternică. Aveam o vagă bănuială că lucrurile vor degenera, dar nu îmi era frică.

De când am divorțat, sunt ca un scaun. Inert, lemnos, nu mă impresionează nimic. Lumea este o albie de lemn în care îmi spăl rufele, nimic mai mult. Baloane de săpun se ridică și colorează turnurile cenușii, apoi se topesc. Sunt un tub gol și am nevoie de conținut. Mă plictisesc ciclurile monotone, relațiile cotidiene care se repetă la nesfârșit. Urăsc oamenii energici pentru că nu sunt ca mine. Apatici, neînsemnați. Ana a fost o piesă prea mare. Până când soarele a apus, am uitat întâmplarea. Târziu mi-am amintit de scrisoarea dată publicității. M-am așezat pe scaun și am desfăcut plicul:

„ Amintirile pe care le voi înșira aici… Unele vor fi de necrezut, știu, nu am pretenția să mă credeți pe cuvânt. Dar, toate întâmplările de acum un an zac în mine și trebuie să le scot, altfel înnebunesc.

Cea mai mare plăcere a unui om este să iubească și mai presus de asta să fie iubit. Fiecare are propria viziune despre cum ar dori să fie iubit. Nu toți vrem să fim iubiți la fel. Suntem diferiți.

Când l-am întâlnit pentru prima oară pe Golea Anatoli, am văzut în el un bărbat deosebit, un om bun în toată regula cuvântului. Așa am simțit. Și m-am înșelat.

Câte se pot ascunde în sufletul unui om? Nimănui nu-i este cunoscut abisul unde zac gândurile lui. Și, de unde ies la suprafață, doar cele neînsemnate. Golea Anatoli, aparent calm și retras, ascunde lucruri abominabile. Așa cum sub un preș ieftin ascunzi mizeria curățată-n grabă de pe scări. Copilăria schilodită, bătăile frecvente, toate astea au dus aici. Golea Anatoli a fost un copil chinuit. Poți spune că plătim pentru trecut. De cele mai multe ori îl putem stăpâni și ascunde de ochii lumii, dar, sunt cazuri, când scapă din lesă, și atunci, prăpăd.

Primele două luni au fost fără cusur. Sex, vin și poezie, Mayakovski, Hlebnikov, Pound… Apoi ceva s-a întâmplat. Am văzut asta într-o noapte. M-am trezit pe la ora trei, era frig în cameră. Golea Anatoli nu era în pat. Mi-am luat halatul și am coborât în antreu.  Totul era spart. Geamurile larg deschise. Un sunet strident prin obloane, întuneric, lumina palidă a lunii. Anatoli plângea precum un copil. Cu capul în mâini rezemat de biroul său, în genunchi rostea cuvinte fără sens:

-O năpârcă, asta sunt, o talangă legată de gâtul unei vaci, un vierme, un monstru, un gunoi, un bastard, un nenorocit, de ce mă ține Dumnezeu în viață?  Și coastele mă dor, aripile, nu mai vorbesc. Ciudat este că atunci când îmi ies aripile și coarnele, simt un gol negru în interiorul meu. Un vid. Un hău sub care nu mai este nimic altceva. Am impresia că lumea s-a golit de mine și nu invers. Ca și cum s-ar fi urinat și eu nu aș fi fost, în ciuda așteptărilor mele, decât o biată moleculă de creatinină. Și eu, bietul de mine, care credeam că sunt cineva, că sunt un om dificil, o carte deschisă și închinată universului, un pion, o monedă de aur, un model, aflu acum cu stupoare că nu sunt decât urina unui zeu mărunt. Și aripile astea de carton, mizere, vopsite cu cea mai ieftină culoare, coarnele astea grele, care nici măcar nu sunt coarne reale, din gips, nu înțeleg cum dracu se întâmplă toate astea. Am crezut că am scăpat de boala asta odioasă, că am depășit simptomele astea. Se pare că nu. În veci nu voi mai putea scăpa de boala asta. Poate că așa îmi e scris. Dacă aș pune mâna pe cartea unde stă scris totul, aș face-o bucățele. ”

Și, într-adevăr, coarnele nu cedaseră, deși trăsese de ele cu toată forța, aripile nici atât, câțiva fulgi se dezlipiseră. Era un monstru inimaginabil, plăpândul meu Anatoli. Molatecul meu băiat cu care făceam orice, oricând, oricum, iată-l acum demonizat.

-Te rog! Oprește-te.

-Nu pot, ce dracu, nu vezi, Ana!

-Ce ai făcut? Ai băut ceva?

-Nimic. Curat ca lacrima. Am avut un coșmar. Am visat că mă sfredelește un vierme. Știi…. De când am vorbit cu Gâdea, grădinarul.

-Și ce ți-a zis? Fii sincer!

-Vrei să fiu sincer, Ana! Bine, fie! Mi-a zis că ești o doamnă frumoasă, pe măsură. Ce măsură am zis, pe măsura dumneavoastră, mi-a zis, și ce măsura am eu? Cea mai potrivită pentru tine. Așa mi-a zis tâmpitul. Și am simțit un nod în gât. I-am spus: Măi animalule, ce măsură mi se potrivește mie. Și, a zâmbit cu subînțeles, ca și cum ar fi avut un secret…Un mare secret, Ana… Înțelegi?

-Ce secret, dragule!!

-Cum ce secret, îți închipui…Am văzut în ochii săi cum te pipăia, cum îți lingea picioarele, cum saliva ca un câine pe buricul tău, cum îți sugea sfârcurile, cum se arunca peste tine ca un animal, murdar, decojit precum un copac, lacom și grotesc, am văzut cum ținea toate astea ascunse, de teama mea. Și, realizezi, nu? L-am lovit. I-am dat un pumn…

-Nu se poate!Îngrozitor!!

-De ce? Totul s-ar fi terminat aici, dar ceva s-a întâmplat, mă înțelegi?!…

-Ce?

-A început să strige: De ce mă lovești stăpâne? Cu ce ți-am greșit? Și, mai mult, se uita cu ochii ăia de milog, de corcitură sterilă la mine. Ca și când eu aș fi fost dator lui. Taci, i-am spus. Nimic. Se lamenta ca o femeie, ca un câine schingiuit…

-Și..Ce-ai făcut?

-L-am mai lovit încă o dată. De data asta cu piciorul în abdomen. Și de aici firul s-a rupt. Am intrat în transă. Am văzut în ochii lui nimicnicia unui veritabil criminal. Eu sau el. Era simplu. Care pe care. Nu l-am lăsat să deschidă gură, Am dat, am dat până mi s-au blocat brațele…

-Unde este Gâdea?

-În hambar. L-am dus acolo. Nu e bine să-l vezi în astfel de momente. Arătă îngrozitor. E buhăit deja. Are o față incognoscibilă, draga mea, dacă pot să spun așa. Este tot spart. Nu mai are nimic de-a face cu grădinarul nostru, înțelegi?

Înțelesesem tot ce era de înțeles. Iubitul meu era un demon. Locuiam cu un criminal.

În hambar am intrat abia dimineață. Într-adevăr, grădinarul era de nerecunoscut. Parcă nici nu ar fi existat vreodată. Mutilat. Descompus. Umflat de muște. Nasul despărțit de viscero-craniu, ochii închiși, umflați. Am vomitat. Și i-am simțit mâna pe umăr. Rece. Rece ca o bucată de gheață.

-Liniștește-te dragă, lucrurile vor reveni la normal.

-Bine… Atât am putut articula. Îmi era frică de Anatoli cum nu credeam că-mi va fi vreodată.

Nimic nu era ca înainte. Mirosea în întreaga curte a hoit. Casa avea un iz fantomatic. De singurătate și tristețe. Copacii din grădină se arcuiseră, de parcă, fuseseră legați de grădinar cu o ață nevăzută. Vremea era rea. Ploua și bătea vântul. Anatoli era din ce în ce mai acru. Mirosea urât. De parcă i-ar fi turnat cineva varză murată în cap. Comportamentul său lăsa de dorit. Întreaga zi dormea, apoi pe la orele unsprezece seara se trezea cu ochii buhăiți. Ieșea în grădină, privea copacii. Stătea pironit locului cu picioarele goale mai mult de un ceas. Apoi intra în casă. Încercasem de câteva ori să fug, inutil. Acum zăceam legată de caloriferul de fontă. Mă dureau mâinile. Când se-ntorcea îmi dădea drumul. Coarnele îi ieșiseră deja. Primele erau coarnele. Apoi peste două ceasuri, aripile. Mirosea din ce în ce mai urât. Ca un țigan căldărar. Mă ducea în iatac. Îmi vorbea frumos, povestea o întâmplare din copilărie, despre o femeie, o dădacă ce-l crescuse și siluise. Părinții săi, doldora de bani, erau tot timpul plecați. Îmi mângâia părul și-mi zâmbea senil cu fața sa ruptă precum o fotografie prinsă sub roți. Îmi zicea:

-Ana, te iubesc! Tu ești sensul și realitatea mea. Să nu încerci să fugi. Trebuie să fii rezonabilă, doar vezi cât de mult te iubesc.

În tot timpul ăsta îmi băga mâna pe sub bluză, îmi prindea sfârcul, îl rotea din ce în ce mai tare, ca un obsedat. Apoi, se punea pe mine, cu coarnele sale, cu aripile moi ce flencăneau ca niște maxilare.

Nu l-am auzit cum gâfâia, nu l-am auzit când implora, nu l-am auzit cum cauta cu gura aer. Am înfipt o bucată de lemn în gâtul lui. O dată și încă o dată, la nesfârșit. Sângele țâșnea credincios pentru că l-am eliberat. Golea Anatoli se răsucea și se răcea în același timp.

Fusesem femeia lui, dar acum aveam un gust metalic ciudat în gură, un deja-vu. Și, subit, mi-am amintit. Era el. El trebuia să fie. Străinul… Da…Cu siguranță…Dumnezeule!

…

Așa mă prinsese în brațe în vara aceea, când nu aveam decât șaisprezece ani. Mă luase pe sus ca pe o păpușă. Același zâmbet aplecat într-o parte ce se curma brusc. Atât de fals încât te zdruncina și era musai să-l crezi, pentru că altfel ai fi luat-o razna.

Anii treceau greu. Toate ploile aveau aceeași direcție, spre est. Dinspre est, noaptea, venea el. Lăsam geamul deschis, așa ne înțeleseserăm. Mi-a promis că, după ce se va sătura de mine, mă va ajuta să scap de aici. L-am crezut pentru că nu aveam ceva mai bun de făcut. Serile lungi și alunecoase precum mâinile unui copil, fanteziile se strângeau undeva în colțul camerei și-n creierul meu, ca niște lilieci, lumea se-ntunecase ca un preș plin de noroi uitat în fața ușii, vântul intra pe geamul larg deschis, luminile abia se zăreau. Pentru un minut, un singur minut, totul se oprise brusc. Degetele lungi se agățau de rama oglinzii. Degetele sale erau cele mai lungi degete din lume. Atingeau podeaua ca niște termite. Lemnul suna temător, totul tremura când venea Străinul. Așa stăteau lucrurile și nimeni nu avea puterea să le schimbe.

Am scrijelit numele lui pe masa de lemn. Îmi era frig. Un frig care îmi intrase în oase. Îmi astupase ochii, urechile. „Va fi ultima zi”. Așa mi-a zis. L-am crezut. Toți îl credeau. Nu se putea trăi în camera asta albă fără să crezi. Pe geamul îngust, cât capul unui bivol, vedeam băncile mici de lemn, sub care se ascundeau șoarecii ziua. Înainte să mă fure somnul, își făcea simțită prezența. Un bărbat înalt. Cât paznicul nostru de la spital. Venea târziu, când ceilalți dormeau. Pe furiș să nu-l simtă asistentele. Îmi punea mâna la gură. „ Să nu scoți un sunet!” Apoi, totul se dilata. Pierdeam noțiunea timpului. Îmi scotea fiecare organ în parte. Îl cântărea, îl măsura din priviri și-l punea în aceeași poziție. În primele zile a fost mai greu. Dar cu timpul m-am obișnuit. Cu fiecare mișcare ajungeam mai aproape de casa din Târgoviște. Unde tata aducea muncitori din gară. Și dormeau ca niște păpuși. Pierdute. Lipsite de viață. Iar eu îi mângâiam pe rând. De-a lungul conturului degetele mele se pierdeau sub pătură, sub haine. Toți, îngropați în cearșafurile mele albe. Numai lui nu-i puteam face nimic. Era cel mai mare om pe care îl văzusem vreodată. Nu-i ajungea patul. Și nici nu obișnuia să vorbească mult. Se uita la mine ca un copil nevinovat și îl lăsam să mă atingă. Apoi, mă punea cu fața la perete. Atingeam cu buzele icoana de lemn. Și mă penetra acolo de față cu Dumnezeu. Toți se prefăceau că dorm. Le era teamă. Pentru că într-o zi a omorât un câine cu degetele lui groase. I-a scos ochii și l-am îngropat împreună în spatele bisericii. Atunci mi-a zis:

-Ne vom reîntâlni, micuțo! Ce știam eu, aveam doar șaisprezece ani.

Și timpul a zburat. Peste ani și ani a revenit, așa cum mi-a promis. Nu s-a schimbat. Nu a îmbătrânit. Era el, domnul Golea Anatoli. Blând ca un câine. Inofensiv. Până când punea mâna pe mine. Și mă muta de pe o parte pe alta ca pe o marionetă.

S-a așezat la masa de lemn deasupra numelui său scrijelit. Nu zicea nimic. M-a prins de păr, furios și m-a lovit. Mi-a legat gura cu cămașa sa unsuroasă. Și m-a întors ca pe o păpușă. Știam că sunt goală. Un tub metalic din care s-a scurs conținutul. Și Străinul mă desfăcea în mii de părți cu fiecare lovitură. Îmi reamintea că sunt o simplă bucată de carne. Totul dispăruse, rămăsese doar alb. Mult alb. Nu îmi mai făceam griji de ce vor zice oamenii. Știa pe de rost conținutul meu. Știa când juisam, când voiam să dorm, când îmi era foame, când mă trezeam, când îmi făceam rugăciunea de dimineață. Când mă masturbam, când îmi strângeam carnea cu dinții, când aveam gura plină de sânge. Știa tot. Azi mi-a zis că va fi ultima mea zi. A luat o bucată de pâine de pe masă și a înghițit-o. Așa voi sfârși și eu, strivită de maxilarele lui. Prima dată urechea, apoi gâtul. Acolo unde mi-am smuls carnea cu unghiile. Umerii, brațele, coapsele. Nu avea sens să strig, să mă zbat. Îmi era teamă. O pasăre care se zbătea în întuneric. Iar el, un uriaș. Totul devenise fără sens. Ca o masă compactă. Durerea se oprise la capul patului. Eram în burta unui șarpe. Doar eu, singură. Și încercam să mă eliberez, să scap…

În zadar. În burta sa lacomă nu puteai supraviețui.  Durerea nu era măcinarea în sine, ci, tocmai, postura din care îți priveai sufletul, nevinovată creatură, ca o pernă de aer, tocat precum o halcă. În momentul acela simțeai că viața a fost o mare păcăleală, că ai trăit cu iluzia că însemnai ceva pentru cineva. Nu ai fost decât îndoctrinat, îngrășat ca un porc. Pentru, bineînțeles, cu totul alte scopuri, departe de cele imaginate de tine. Și în momentul acela se producea ruptura. Undeva, rămânea trupul, inert și greu, iar peste două aruncături de băț, era sufletul străin, debusolat și rupt definitiv de carcasa sa, liber ca pasărea cerului. Nu l-am lovit o singură dată. De data asta, în curtea din spatele casei unde tata turnase o fundație pentru noua locuință, l-am împins în vechea fântână, încă neastupată. Am plâns întreaga seara, am plâns și m-am rugat. Abia după ce au turnat nisip, tata a observat dispariția Străinului. Și, de fiecare dată înainte să adorm îi cântam un cântecel: ,, Anatoli a murit, de spaimă și de iubit…”

Toți anii copilăriei am trăit cu teamă. Abia după ce m-am vindecat în sanatoriu, după ce am trecut de douăzeci și doi de ani, am înțeles, sau cel puțin așa am crezut atunci. Îl uitasem definitiv și, acum, după ce dragostea mea pentru domnul Golea Anatoli a ajuns la apogeu, am înțeles că de fapt Străinul, în tot acest timp nu m-a uitat… A fost aici, ascuns în pieptul, creierul, inima mea. Acum, spune-mi, Sebastian? Tu vei fi, știi asta, probabil, noul meu străin, noul meu demon, noul meu domn?!”

Credit art : Alex Ruiz